Am cerşit un timp lumină
Pe la uşi străine,
Neştiind ca luna plină-i
Prinsă toată-n mine.
La răspîntiile vieţii
Stam cu mâna-ntinsă
Şi mă miluiau drumeţii
Cu lumina stinsă.
Când şi când, câte-o scânteie
De-un nebun zvârlită,
Îmi părea cale lactee,
Mie dăruită.
Şi treceam aşa prin viaţă,
Miluit de lume,
Ca şi ea cătând prin ceaţă,
Nu ştiu ce anume.
Dar odată, pe-nserate,
Obosit de vise,
Am găsit la lume toate
Porţile inchise.
Şi rămas in noapte-afară
Fără lumânare,
Am privit aşa-ntr-o doară-n
Mine ca în zare.
Şi am tresărit deodată,
Căci văzui că-n mine
Bezna-i ciuruită toată
Şi mijesc lumine.
Am dat zgura la o parte
Cu înfrigurare
Şi-n străfundurile-mi moarte
S-a iscat cântare.
Iar prin rana-mi sângerândă,
Ca printr-o spărtură,
A ţâşnit o rază blândă
De lumină pură,
Ce-nvelindu-mă în toate,
Mătăsoasă, moale,
A dat vieţii mele plate
Sensuri verticale.
De atunci fără-ncetare
Luminez întruna,
Nu fălos ca mândrul soare,
Ci sfios ca luna.
Iar când mâlul se adună
Şi-mi astupă vrana,
Mă sleiesc ca pe-o fântână,
Adâncindu-mi rana..
Demostene Andronescu
Sursa foto: internet