Psaltirea, de obicei, se citeşte în cele trei zile cât mortul este pe masă, acesta este de fapt rolul priveghiului, nu glumele şi vorbele de clacă, băutura ş.a.m.d. Dar Psaltirea poate fi citită şi până la parastasul de 40 de zile. Pentru evlavie poţi să o citeşti toată viaţa. Nu te opreşte nimeni să te rogi pentru un mort.
În timp ce se citeşte se pomeneşte numai numele mortului, ajutor de la Dumnezeu, iertarea păcatelor şi uşurarea sufletului din munci, după fiecare catismă. Aşa se spune, că noi nu putem şti că ne mântuim, aceasta e mila lui Dumnezeu. Eu am dat unei femei să citească Psaltirea pentru mama ei. După ce a citit câteva zeci de Psaltiri, a visat-o pe mama ei într-o biserică, în sicriu, exact cum îi murise mama în anii copilăriei ei, că i-a spus aşa:
– Saveta, roagă-te, dar fă linişte, că aici e Dumnezeu.
Era sicriul într-o biserică, dar era linişte şi mama vorbea din sicriu. Nu o mai visase până atunci şi nici nu a mai visat-o nici de atunci încoace. Ea murise cu vreo 40 de ani în urmă. Aşa ne-am apucat noi de citit Psaltirea, murise pe vremea tifosului în vremea refugiului, în război. Fiica nu mai ştia nimic de mormântul ei şi spunea mereu că i-ar face mormântul, că i-ar pune o colivă. I-am spus:
– Adă un colăcel, adă colivă, adă vin, adă tot, facem rânduiala înmormântării toată de la a la z, să ştim că e făcută, şi pornim un rând de slujbe după rânduială. Avem tot anul până la postul mare.
Când s-a împlinit, aşa a visat:
– Roagă-te, dar fă linişte, că aici e Dumnezeu.
Sufletul celui mort comunică cu cei vii. În primele trei zile după moarte sufletul stă lângă trup, nu pleacă nicăieri. I se arată toată viaţa ca într-o clipă, ce a făcut de la naştere până în clipa morţii, atinge şi vizitează toate locurile pe unde a fost cât a trăit în viaţă, este închinat la Sfântul Mormânt – este lege. Lucrul acesta e arătat de Sfinţii Părinţi. A treia zi, când se duce în biserică, se duce lângă trup, stă acolo, primeşte dezlegările, vede cum trupul se face ţărână, că aţi văzut, când îi citeşti, mortul se schimbă, deja trece într-o altă stare de putrefacţie, a descompunerii în pământul din care a fost luat. În clipa în care se pecetluieşte groapa, zboară spre cer. Primele şase zile stă în frumuseţile raiului, le vede toate, şi apoi 30 de zile în muncile iadului, fără să se atingă de ele. Abia a 40-a zi se stabileşte sentinţa păcatelor, cântărirea lor la judecata particulară.
La nouă zile se obişnuieşte o slujbă, un parastas, sfinţirea casei şi o mică litie a morţilor. Se face şi la 20 de zile, unii fac la 40 de zile. Unii fac masa atunci la trei zile şi dau daruri, alţii fac doar masă şi la 40 de zile mai repetă o dată masa şi atunci dau acel pom, cum se spune, cu haine, cu îmbrăcăminte, adică să fie mortul îmbrăcat, cum sunt rugăciunile acelea din Molitfelnic.
Unele persoane care nu au convingerea că vor beneficia de slujbele corespunzătoare după moartea lor îşi fac totul din viaţă. Din Sihăstria este această tradiţie, o ştiu de la Părintele Cleopa. Tu alegi morţii din neamul tău, îi pomeneşti la morţi, le faci parastas cu pomelnic frumos, pui colivă, pui colac, pui vin, prescuri, tot ce trebuie. Când se împlinesc 40 de zile tot vii cu colivă, cu ceva cald şi tot faci câte o ridicare. Eu aici i-am învăţat pe toţi să facă de şapte ani. Am mers câte şapte ani cu slujbele la morţi. Şi anul acesta mi-au ieşit vreo 14 familii, chiar au făcut foarte frumos. În cei şapte ani, tot la 40 de zile, ei poartă permanent cu colivioară, cu puţine sarmale, cu oleacă de mâncare caldă, un colac, ieftin, nu încărcat. Mortul nu are nevoie de vagoane de mâncare, ci de dragoste. Pe pomelnic se trec numai cei morţi. Cei vii din familie se trec în pomelnic separat la cei vii din casă, soţul, soţia şi copiii, eu aşa i-am învăţat. Se pune la sfârşitul parastasului slujba de mulţumire la vii şi celui viu i se cântă slavoslovia: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu”. La vii se cheamă vămile văzduhului, iar la morţi, vămile văzduhului la morţi. La morţi purtăm parastase pentru cei morţi, iar la vii purtăm pentru cei vii slujbe. Cei vii trebuie să fie spovediţi şi împărtăşiţi la 40 de zile sau la o lună. Dacă vă duceţi dimineaţa la Trei Ierarhi sau la Golia, la Cetăţuia sau la Mitropolie şi vedeţi bătrâne stând în genunchi la Sfânta Liturghie zi de zi şi v-aţi obişnuit cu ele acolo, să ştiţi că acelea sunt ale mele, îşi fac vămile văzduhului, se duc şi stau să aibă liturghiile. Am bătrâne care au câte un an de Liturghie, nelipsite zi la zi, au scos abonament la biserică, şi îmi zic:
– Părinte, până nu fac şapte ani de Liturghie nu mă las.
Ele se duc zilnic şi ascultă Sfânta Liturghie. Decât să facă prostii şi păcate, mai bine aşa. Şi atunci, după ce se întâmplă şi moare, chiar dacă nu l-ar pomeni nimeni, el a lucrat singur pentru sufletul său. Bineînţeles, când a terminat, nu se apucă de făcut prostii, că el şi-a făcut vămile. El rămâne în continuare un creştin adevărat, evlavios, nu-l mai scoţi din biserică. Câteodată nu scapi de ei, vin prea des. În momentul când a murit, jumătate din jertfa aceea pe care el a purtat-o la cei morţi i se întoarce lui, poate să nu-l pomenească nimeni. Este ca şi făcut. Numai trebuie să afli numele lui şi să-l pui la morţi, pentru că el şi-a împărţit. El îşi împarte tot ce trebuie dat la o înmormântare la împlinirea celor şapte ani. Unii fac în fiecare an, alţii fac la şapte ani, depinde de posibilităţile pe care le au. Ce se pune? 24 de metri de pânză, 24 de batiste sau de prosoape, 24 de castronele, 24 de căni, 24 de colaci. În căni se pune vin, se pune lumânare, în castron se pun sarmale calde, coliva, colacul, vinul. Ei mai pun cruciuliţe, iconiţe, cărţi de rugăciune. Alţii au dat batice, alţii au dat prosoape frumoase, alţii au dat pături, ce au vrut ei. Eu nu le-am cerut nimic. Acestea sunt vămile pentru cei morţi. După ce s-a slujit toată acea jertfă, pe un alt colac cu colivă cu cruce albă se face slujba de mulţumire şi binecuvântare a tot ce s-a adus acolo pe numele celui viu. Apoi se împarte în jumătate, 12 rămân la biserică şi 12 le împart cui vor ei, la orice străin e în biserică atunci, îi miluieşte. Când moare, el nu are nevoie de acele alergături cu colăcelul pe sub maşină, pe sub căruţă, sunt toate făcute. Am, de exemplu, nişte bătrâne care încă din viaţă au venit şi mi-au spus:
– Părinte, ai 700 de lei, când mor, mă pomeneşti şapte ani. Trimit eu pe cineva să te anunţe, afli mata.
Am pe tanti Ortansa şi Vasile Roşu de la Valea Lupului, de ani de zile, din 1994 îi ştiu, nu i-am uitat, totdeauna îi pomenesc, sunt morţi amândoi. Au trecut 20 de ani de atunci, dar eu nu i-am uitat niciodată, pentru că ei au fost oameni de biserică. Ne-au adus la Bârnova 80.000 de lei, erau bani de o maşină prin 1994, bani grei, luaseră înapoi de la colectiv ce le confiscase şi ei au adus banii la mănăstire:
– Părinte, luaţi ce vreţi din ei, noi când vom muri să nu ne uitaţi.
Îi ştiu pe mulţi, am un Dumitru, am un Ion, Elisabeta, Ecaterina, Mircea, Domnica, nu i-am uitat pe niciunul. Când nu mi-aduc aminte, pun părticele la morţi şi spun aşa: “Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei care mi-au poruncit să mă rog pentru ei, toţi cei care s-au pregătit de împărtăşirea Ta şi de nădejdea învierii, fiecare după numele şi neamul lor cel adormit şi care îmi voi aduce aminte”. Toată Liturghia cât se cântă celelalte stau şi mă gândesc şi încep să-i mai pomenesc de care îmi aduc aminte. De exemplu i-am făcut aceste slujbe şi voievodului Simion Barnovschi, şi lui Eustaţiu Dabija Vodă, şi Doamnelor Dafina şi Anastasia. Noi pe toţi i-am purtat în pomelnic şi în ridicare. Dacă sunt ctitorii mănăstirii, nu poţi să-i laşi la întâmplare. Cine i-o fi pomenit sau cum i-o fi pomenit? Noi ne-am învăţat. Eu nu-i mai pomenesc, că sunt la această mănăstire, dar la Bârnova, la daruri, tot timpul îi pomeneam. Şi acum îi ţin minte pe dinafară la proscomidie. Niciodată nu-i omit. Îi ştiu exact după cum erau în caiet, în registru. Tot timpul i-am pomenit, dacă ei s-au chinuit să facă biserica aceasta şi ne-au dat-o să stăm în ea, măcar atâta datorie avem, să nu-i uităm la Liturghie.
(Sorin Onișor Photography)