„Dacă veţi avea credinţă în voi măcar cât un grăunte de muştar, veţi zice acestui munte: <<Mută-te de aici dincolo!>> – şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă!”(Mt 17,20)
„Cel ce va crede […], acela se va mântui!”(Mc 16,16)
„Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”(Mt 9,28)
„Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi care vor da semne mari (şi chiar minuni) ca să amăgească – de va fi cu putinţă -până şi pe cei aleşi!”(Mt 24,24)
„Cele ce sunt cu neputinţă la oameni – sunt cu putinţă la Dumnezeu!”(Lc 18,27)
„Cereţi – şi vi se va da; căutaţi – şi veţi afla;bateţi – şi vi se va deschide!”(Mt 7,7)
Pentru toate religiile lumii, miezul cel mai adânc al trăirii spirituale este credinţa. Pentru toate veacurile care au trecut (şi vor mai trece) credinţa a reprezentat însăşi rădăcina legăturii omului cu Dumnezeu, a pământului cu Cerul, a inimii cu Lumina cea necreată, a minţii cu Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a pătrunde de la lucrările văzute ale credinţei până în adâncul cu anevoie de pătruns al fiinţei ei, avem nevoie de trăire – adică de simţire, de înţelegere şi de pricepere.
Credinţa nu este ceva palpabil, care să poată fi împrumutat sau cumpărat. Este un dar al Duhului Sfânt, adică esenţa trăirii în Legea lui Dumnezeu. Pentru a identifica precis zeităţile închipuite sub formă de idoli ale popoarelor păgâne, Regele David Psalmistul a afirmat cu tărie: „Toţi dumnezeii neamurilor sunt demoni – iar Domnul cerurile a făcut!”(Ps 95,5), iar „idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti”(Ps 134,15). În
acest context, putem vorbi de o credinţă adevărată, deosebită de cele mincinoase, întemeiată pe Revelaţia divină (făcută omului de către Dumnezeu), plecând de la altarele de piatră ale jertfelor Vechiului Aşezământ al Legii mozaice şi până la altarele euharistice întemeiate pe Jertfa lui Hristos pe Cruce la Golgota, Care ridică, spală şi şterge păcatele lumii, Sfântul Altar al Bisericii, „stâlp şi temelie a adevărului”(1Tim 3,15), despre care Hristos a vestit: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema!”(Mc 11,17).
Învăţătura acestei credinţe sfinte şi adevărate este cuprinsă în Sfintele Scripturi pe de o parte, şi transmisă din generaţie în generaţie şi de la o persoană la alta prin graiul viu al conştiinţei dogmatice şi canonice a Sfintei Tradiţii, pe de altă parte. Adevărul de temelie al credinţei este chiar Persoana Cuvântului întrupat: „Cuvântul S-a făcut trup”(In 1,14). El este Cel Care ne-a transmis voia Tatălui din Cer , prin care să ne putem mântui, bazându-ne tocmai pe adevărul incontestabil al acesteia: „cerul şi pământul vor trece – dar cuvintele Mele nu vor trece!”(Mt 24,35). Pentru a convinge conştiinţa lumii pământeşti, Sfânta Evanghelie ne dă mărturia glasului dumnezeiesc din Cer: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit – pe Acesta ascultaţi-L!”(Mt 17,5). Iar Domnul Iisus este adeverit ca Fiul lui Dumnezeu prin ascultarea Sa faţă de Tatăl: „nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis”(In 5,30). Şi de aceea Hristos este centrul de greutate al credinţei creştine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”(In 14,6). Dumnezeu Se descoperă pe Sine lumii cu Nume universal: „Eu sunt Cel ce sunt”(Ies 3,14), „Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul”(Apoc 21,6), „Eu sunt Lumina lumii!”(In 8,12).
Aceste mărturii sunt temeiurile credinţei creştine care adeveresc atât divinitatea Mântuitorului Hristos, cât şi atotputernicia şi măreţia Părintelui Său Atotţiitorul: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”(Fac 1,1). Despre El, Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Poate toate câte vrea, dar nu vrea toate câte poate!”. Astfel, cele arătate constituie suportul credinţei creştine în Dumnezeu şi în lucrarea Lui mântuitoare în lume prin Unul-Născut Fiul Său. Este ceea ce stă la baza legăturii dintre om şi Dumnezeu. Şi de aceea Hristos răspunde celor care Îl resping din viaţa lor: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar fi avut; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor!”(In 15,22) şi „de nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut – păcat nu ar fi avut!”(In 15,24); „dacă nu veţi vedea semne şi minuni – nu veţi crede!”(In 4,48); „dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi – cum veţi crede cele cereşti?!”(In 3,12). Astfel de afirmaţii – pe cât de simple par, pe atât de greu sunt de pătruns; şi pe cât sunt de adânci – pe atât sunt de importante!
Aşadar, din cuvintele Scripturii învăţăm că sfânta credinţă nu este o simplă stare psihică , ci e un dar divin, care se revarsă în om pe măsura implicării acestuia în cunoaştere şi descoperire. Credinţa ni se descoperă (adică ni se revelează) prin auz: „credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”(Rm 10,17). „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”(FA 9,4) – îl întreabă Hristos Cel înviat pe Pavel, viitorul Său Apostol, în drumul spre Damasc. Iată minunea – inexplicabilă raţional, dar profund convingătoare şi suficient de puternică pentru a face din rău bun, şi din necredincios , credincios! Prin urmare, credinţa este o putere, o împuternicire primită de la Dumnezeu. Nu ştim nici clipa şi nici pricina lucrării ei. Dar ştim că: „celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu, demoni vor izgoni; în limbi noi vor grăi; şerpi vor lua în mână – şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile – şi se vor face sănătoşi!”(Mc 16,17-18). Exemplul cel mai concludent în această privinţă este vindecarea unui olog din Ierusalim , la Poarta zisă Frumoasă, de către Sfântul Apostol Petru: „prin credinţa în Numele Lui Iisus, pe acesta pe care îl vedeţi şi îl cunoaşteţi l-a întărit Numele lui Iisus, iar credinţa cea întru El i-a dat lui întregirea aceasta a trupului înaintea voastră, a tuturor!”(FA 3,16).
Măreţia credinţei nu poate fi tâlcuită în cuvinte omeneşti. Pentru că nu are dimensiuni concrete, nu are gradaţie de încărcare, nu dispune de repere de detectare după care să măsori în omul credincios intensitatea credinţei lui. Credinţa mută munţii. Iar ca să muţi un munte îţi trebuie credinţă (surprinzător!) doar cât un grăunte de muştar, pentru ca să porunceşti muntelui – iar acesta să te asculte şi să se arunce în mare: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: <<Mută-te de aici dincolo!>> – şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă!”(Mt 17,20).
Dar atunci, care este oare calitatea credinţei noastre cotidiene, nelucrătoare – de vreme ce noi nu putem face astfel de lucruri, adeverite în Sfintele Scripturi ca fiind întru totul posibile atunci când cu adevărat crezi sincer şi curat?… Să ascultăm ce ne răspunde Hristos cu privire la modul în care pretindem că-I suntem credincioşi şi că-I urmăm: „puţin credincioşilor”(Mt 6,30), „neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?!”(Mt 17,17), „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat!”(In 6,26); „deşi v-am spus – şi tot nu credeţi!”(In 10,25). „Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni!”(Lc 11,15) – exclamau clevetitorii Adevărului, doborâţi de puterea credinţei celor smeriţi şi a lucrărilor ei: „Cu ce putere faci Tu acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?!”(Mt 21,23); „Cine este Acesta care iartă şi păcatele?!”(Lc 7,49). Aici Hristos ne arată măsura pregătirii cu care se poate săvârşi minunea : „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post!”(Mt 17,21). Un semn al credinţei este curăţirea şi sfinţirea trupului şi a sufletului (a minţii şi a inimii) prin asceză şi prin rugăciune. Aşadar, ceea ce este important e că la temelia credinţei adevărate stau faptele din viaţa noastră – curăţia vieţuirii trupeşti şi sufleteşti, postul şi rugăciunea: „Iisus S-a suit în munte, ca să Se roage singur”(Mt 14,23); „a fost dus de Duhul în pustie, timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit”(Lc 4,1-2). Vedem limpede, deci, că Mântuitorul este un Izvor de credinţă, un Foc nestins de putere : „Foc am venit să arunc pe pământ – şi cât aş vrea să fie acum aprins!”(Lc 12,49). Acest foc este Lumina Adevărului dumnezeiesc care a strălucit în lume împărăţia cea cerească sub chipul văzut al Bisericii lui Hristos, la care oamenii pot deveni părtaşi prin propria lor voinţă de a împlini lucrările credinţei celei sfinte adeverite prin puterea Duhului Sfânt, Domnul de-viaţă-Făcătorul: „Şi I-a zis Ioan: <<Învăţătorule, am văzut pe cineva scoţând demoni în Numele Tău, care nu merge după noi, şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi>>. Iar Iisus a zis: <<Nu-l opriţi, căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în Numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească de rău. Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi!>>”(Mc 9,38-40). Alt semn al credinţei îl constituie lumina vederii sănătoase a lucrurilor: „luminătorul trupului este ochiul”(Mt 6,22).
Dacă ochiul e curat şi trupul va fi curat; dacă ochiul e murdar, şi trupul va fi murdar. Prin urmare , tot aşa , luminătorul sufletului este mintea. Dacă suntem întunecaţi la minte , atunci tot sufletul ni se întunecă. Credinţa dă puterea minţii: „Iisus le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile”(Lc 24,45). Toate vin din puterea credinţei – care, însă, se cuvine să fie dreaptă, nu strâmbă! Căci poate exista şi o credinţă strâmbă, reflectată de pildă în cuvintele mai-marelui sinagogii: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze: venind într-acestea deci, vindecaţi-vă, – dar nu în ziua sâmbetei!”(Lc 13,14). Tot aşa precum credinţa dreaptă se vădeşte în situaţii precum cea a întâlnirii dintre orbi şi Iisus: „Doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: <<Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!>>. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii, iar Iisus i-a întrebat: <<Credeţi că pot să fac Eu aceasta?>>. Zis-au Lui: <<Da, Doamne!>>. Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: <<După credinţa voastră, fie vouă!>>. Şi s-au deschis ochii lor!”(Mt 9, 27-30). Cine a deschis ochii orbilor: Iisus Însuşi sau credinţa lor? … Este evident că darul dumnezeiesc a lucrat eficient acolo unde a aflat deschiderea deplină ainimii! Căci s-a făcut chiar şi o verificare a curăţiei cererii adresate –precum şi Biserica ne învaţă: „Cele bune şi de folos sufletelor noastre […] de la Domnul să cerem!”. Căci Hristos a răspuns unora şi altora: „Nu ştiţi ce cereţi!”(Mt 20,22). Ceea ce verifică cererea adresată Domnului din gura noastră este puterea Duhului Sfânt, care trebuie să fie în desăvârşit acord cu puterea credinţei noastre, tot aşa precum şi cuvintele cererilor noastre trebuie să fie în deplin acord cu cuvintele învăţăturilor lui Iisus: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele; cel ce rămâne întru Mine iar Eu întru el – acela aduce roadă multă; căci fără Mine nu puteţi face nimic!”(In 15,5); „orice pom care nu face roadă bună – se taie şi se aruncă în foc!”(Mt 7,19). Oare la ce se referă Hristos prin astfel de cuvinte grele? Ne răspunde Proorocul Isaia: „poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele – dar cu
inima este departe de Mine!”(Is 29,13). Nu degeaba se roagă atât de stăruitor Psalmistul: „inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule!”(Ps 50,11) căci „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi!”(Ps 50,18). „Milă voiesc, iar nu jertfă!”(Mt 9,13): zdrobirea inimii prin căinţa pentru păcatele săvârşite este calea de străpungere a împietririi necredinţei. Credinţa nu poate încălzi inima murdară, pătimaşă, plină de vrăjmăşie , de ură şi de răutate: „din prisosul inimii grăieşte gura!”(Mt 12,34). Căci „în vremurile cele de apoi unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor”(1Tim 4,1-2); şi de aceea „m-am rugat de ucenicii Tăi ca să-l alunge, dar n-au putut!”(Lc 9,40)… Cam aşa ceva facem şi noi, creştinii: negoţ cu Dumnezeu; ne jucăm „de-a credinţa”. Răspunsul la o astfel de atitudine ne vine tot din Scripturi: „Credeţi voi că pot să fac Eu aceasta?”(Mt 9,28) . Poate face Dumnezeu tot ceea ce cerem noi?…. Şi aşa , plini de ruşine în faţa propriei noastre neputinţe înaintea Celui Atotputernic, plecăm ochii trupului la pământ, dar îi înălţăm pe cei ai sufletului către Cer : „Cred, Doamne – ajută necredinţei mele!”(Mc 9,24). Dar cam aşa cerem noi, cei de azi: cu îndoială, într-o atmosferă ca de tombolă, cumva ca la loterie: „dacă o fi, o fi; dacă n-o fi, n-o fi!”… Nu acesta este semnul adevăratei credinţe! Semnul dreptei credinţe vine din cuvinte demne de laudă şi de aducere-aminte a toată verticalitatea morală, a toată demnitatea, a toată îndrăzneala şi a toată vrednicia. Iar Scripturile abundă de asemenea exemple: „Deşteaptă-Te! Pentru ce dormi, Doamne?!”(Ps 43,25); „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!”(1Regi 3,10); „Da, Doamne – dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor!”(Mt 15,27); „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul – şi se va vindeca sluga mea!”(Mt 8,8). Uneori, atunci când răspunsul divin pare că întârzie, iar nereuşitele îl copleşesc, omul grăbeşte către hulire, la deznădejde şi cârtire: „Va putea, oare, Dumnezeu să gătească masă în pustiu?! […] Oare va putea da şi pâine, sau va putea întinde masă poporului Său?!”(Ps 77,22-24). Precum atunci când ne străduim, totuşi, şi perseverăm în rugăciune, se iscă şi murmure de convingere şi de întărire: „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?!…”(Lc 24,32). Toate minunile din viaţa noastră – existenţa personală însăşi, sănătatea, puterea, inteligenţa, lupta cu ispitele, credincioşia, evlavia, credinţa sănătoasă şi curată – toate acestea sunt daruri de la Dumnezeu pentru care ni se cuvine să Îi mulţumim prin faptele cele bune, săvârşite ca nişte mici jertfe personale, aduse ca ofrandă Celui Preaînalt: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte El mi-a dat? Paharul mântuirii voi lua şi Numele Domnului voi chema!”(Ps115,3-4); „Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea! Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi Izbăvitorul meu!”(Ps 17,1). Ceea ce trebuie subliniat, însă, este că din faptele credinţei nu fac parte şi acele fapte pe care uneori noi le socotim ca fiind ale credinţei. Obişnuim să credem că Dumnezeu ne încearcă credinţa. Cu ce scop ar face-o? Cu ce să-L convingem noi pe Dumnezeu de autoritatea noastră spirituală câtă vreme orbecăim în patimi?!… Nu e decât o iluzie rezultată din părerea-de-sine, dintr-o pietate împinsă la extrem şi îmbrăcată în vorbe mieroase, meşteşugit împletite, cu scopul de a ne confecţiona noi înşine impresia trăirii unei minuni, a unei cercetări a noastre de către Dumnezeul Cel Viu. Scrie Sfântul Apostol Pavel: „Ştiu că un astfel de om a fost răpit în Rai (fie în trup, fie în afară de trup – nu ştiu, Dumnezeu ştie!) şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască”(2Cor 12,3-4), „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit iar la inima omului nu s-au suit – pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor care Îl iubesc pe El!”(1Cor 2,9); „iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos”(Gal 6,14) căci „nu eu mai trăiesc – ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal 2,20). „Dumnezeu a încercat pe Avraam”(Fac 22,1). Nu ştia Dumnezeu cine este şi ce poate Avraam? Bineînţeles că ştia! Prin Avraam, însă, a arătat lumii portretul omului curatîn credinţa sa şi trainic ancorat în Dumnezeu. Căci a lăsat toate moşiile şi averile şi a plecat (deşi bătrân) din Urul Caldeii tocmai la Hebronul Canaanului, acolo unde a odihnit la masa sa Sfânta Treime, iar apoi a dus pe Isaac la junghiere, netăgăduind în sufletul său făgăduinţa divină, adeverindu-şi credinţa prin cuvintele: „va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!”(Fac 22,8). La rândul său, şi Iov cel mult-răbdător, încercată fiindu-i credinţa prin lucrarea diavolului (din îngăduinţa lui Dumnezeu), are totuşi atâta putere lăuntrică de comunicare cu Dumnezeu, încât I se adresează aşa cum nimeni nu ar fi îndrăznit vreodată: „Nu mă osândi, ci lămureşte-mă, ca să ştiu – pentru ce te cerţi cu mine? Care este folosul Tău, când Tu eşti aprig şi dispreţuieşti făptura mâinilor Tale şi eşti surâzător la sfatul celor răi?!” (Iov 10, 2-3). După ce primeşte lovitură după lovitură şi ajunge sărac şi lepădat la groapa de gunoi, plin de lepră, Iov primeşte însă răsplata credinţei sale: „Încinge-ţi coapsele ca un viteaz iar Eu te voi întreba – şi tu Îmi vei răspunde!”(Iov 38,3). Hristos Însuşi a spus: „Părintele Meu – de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu – ci precum voieşti Tu!”(Mt 26,39).
Astfel de aspecte ne dau imaginea clară a puterii credinţei din om, a transparenţei gândirii şi trăirii în virtutea manifestării acelor fapte – care fie învie, fie omoară credinţa din noi: „credinţa fără fapte este moartă”(Iac 2,26); „după roadele lor îi veţi cunoaşte”(Mt 7,16) căci „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă
roade rele, nici pom rău să facă roade bune!”(Mt 7, 17-18). Căci roadele credinţei sunt şi roadele care ne direcţionează viaţa: „vor ieşi cei care au făcut cele bune – spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele – spre învierea osândirii!”(In 5,29). „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră!”(1Cor 15,17); „cel ce va crede […]se va mântui”(Mc 16,16). „Eu sunt Păstorul cel bun.
Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale!”(In 10,11). „Eu sunt Pâinea cea vie Care S-a pogorât din Cer; cine mănâncă din Pâinea aceasta va fi viu în veci!”(In 6,51).
Şi tot sfânta credinţă ne îndeamnă: „cel căruia i se pare că stă neclintit – să ia seama să nu cadă!”(1Cor 10,12); „şi nu ne duce pe noi în ispită – ci ne izbăveşte de cel rău!”(Mt 6,13).