„Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi chemării cereşti, luaţi aminte la Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos!” (Evr. 3, 1)
„Căci orice casă e zidită de către cineva, iar Ziditorul a toate este Dumnezeu.” (Evr. 3, 4)
„Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale!” (Iac. 1, 8)
„Fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa!” (Iac. 1, 14)
„Apoi pofta, zămislind, naşte păcat – iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte!” (Iac. 1, 15)
„Fraţii mei, nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei!” (Iac. 2, 1)
„Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă – dar fapte nu are?! Oare credinţa poate să-l mântuiască?!” (Iac. 2, 14)
„Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci – dar şi demonii cred şi se cutremură!” (Iac. 2, 19)
„Vedeţi, dar, că din fapte este îndreptat omul – iar nu numai din credinţă!” (Iac. 2, 24)
„Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?!” (Iac. 2, 20)
„Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte – e moartă în ea însăşi!” (Iac. 2, 17)
Pe măsură ce trec zilele şi anii acestei lumi cufundate în păcate din ce în ce mai mari şi mai grele, societatea contemporană pare a fi din ce în ce mai iritată până şi cele mai mici aluzii la existenţa lui Dumnezeu. În mintea tuturor pare să stăpânească aceeaşi întrebare de demult: „Cine ne este nouă Domn?” (Ps. 11, 4). Dar oare – să fie chiar atât de greu să pricepem (şi să recunoaştem!) că, în ciuda progresului uluitor în care trăim, noi, oamenii, am ajuns totuşi, să ne comportăm tot mai mult ca nişte bezmetici?! Şi asta – într-o epocă în care tehnologiile de vârf concură imbatabil la descoperirea şi afirmarea categorică a existenţei „particulei lui Dumnezeu”! Şi în condiţiile în care de mii de ani Psalmistul şi profeţii strigă fără încetare: „Noi suntem poporul Lui şi oile păşunii Lui!” (Ps. 99, 3).
De sute (sau poate chiar mii!) de ani cultura omenească – literatura, artele, ideile şi (mai nou) cinematografia şi cele asemenea ei, caută cu dinadinsul să experimenteze hazardul, extremele, fantasticul, irealul; dovadă că mintea omului este pururea şi neîncetat mişcată (precum o stihie a naturii) de dorinţa arzătoare de cunoaştere a ceea ce e dincolo de noi – dar nu pe calea consacrată pe care ne-a arătat-o Hristos: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” (Mt. 5, 8). Căci de la Adam cel Vechi încoace, nu contenim să ne străduim a atinge neapărat pragul unei cunoaşteri care însă nu ne mântuieşte, ci dimpotrivă, ne ucide, ne desfigurează, dezintegrând măreţia frumuseţilor create de către Dumnezeu. Dar mai ales, parcă în veacul acesta al nostru se împlineşte cuvântul Scripturii: „Nelegiuiţii mişună pretutindeni!” (Ps. 11, 8), „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps. 13, 3). Nu degeaba striga (amarnic tânguindu-se) David, Regele lui Israel: „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legea Ta!” (Ps. 118, 126); şi iarăşi, parcă în duh apocaliptic prevestitor de judecată şi osândă: „Stricase-vor toate rânduielile pământului!” (Ps. 81, 5).
Deşi condiţionaţi de mărginirea minţii tributare unei raţiuni corupte, tulburate pururea de fantasmagoriile unei imaginaţii pervertite, totuşi noi (cei de azi) avem impresia că, de fapt, cunoaştem deja totul. Ne străduim până la epuizare să inventăm la nesfârşit mereu alte şi alte „titluri” şi „onoruri” ştiinţifice, emise de şcoli celebre în specializări (până la noi) nemaipomenite vreodată – şi care, la urma urmei, nu demonstrează nimic. Căci, domnule savant, expert mondial în ştiinţa şi ingineria mediului, poţi dărui naturii o particulă de oxigen din „ego”-ul propriu? Poţi măcar pentru o clipă să schimbi ceva din compoziţia chimică a aerului? Auzi ce zice Psalmistul: „El scoate vânturile din vistieriile Sale!” (Ps. 134, 7), „El dă tuturor hrană la bună vreme!” (Ps. 144, 15); iar rugăciunea Bisericii întăreşte cuvântul proorocesc: „Tu spre răsuflare ai revărsat aerul!” (Slujba Sfântului Botez). Chiar – oare ce vrea să zică omul printr-o expresie de genul „bioinginerie medicală”?! Iisus Hristos Mântuitorul a făcut atâtea vindecări, a săvârşit atâtea tămăduiri minunate (fie numai prin cuvânt, fie prin simpla atingere) fără a avea atâtea specializări!… Desigur, se vor găsi vreunii să răspundă: „O, dar era Fiul lui Dumnezeu!”. Bine, dar să nu uităm că a vieţuit şi El pe pământ, în toate fiind Om asemenea nouă – în afară de păcat! Aceasta o arată limpede Scripturile Sfinte: „Chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2, 7), după cum şi Sfinţii Părinţi cei strânşi în rugă şi mărturisire la Sinoadele a-toată-lumea, au dogmatizat: „Om adevărat şi Dumnezeu adevărat” – o singură Persoană în două firi întru unire fără de amestecare, nedespărţite şi neîmpărţite, căci aşa ne-a tras la Tatăl şi aşa a izbândit să ne răscumpere din robia diavolului şi a morţii!
Dar să lăsăm speculaţia explicaţiilor şi să cercetăm logica voinţei dumnezeieşti: „N-am venit ca să judec lumea – ci ca să mântuiesc lumea!” (In. 12, 47). Pentru că „n ai suferit, Stăpâne, pentru îndurările milei Tale, să vezi neamul omenesc chinuit de diavolul; ci ai venit şi ne ai mântuit pe noi!” („Sfinţirea cea mare a apei”); de aceea a venit la noi, firea noastră luând asupra Sa: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a facut om” (Simbolul Credinţei) . Şi totuşi, cum e posibilă o lipsă atât de mare din mintea omului modern, încât să uite că are legătură directă cu Dumnezeu prin faptul că El l-a creat pentru ca să fie centru al zidirii, rege al tuturor făpturilor?! Să nu uităm cuvântul pe care Hristos l-a adresat ucenicilor Săi: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în Numele Meu” (In. 15, 16) căci „orice veţi cere întru Numele Meu – aceea voi face!” (In. 14, 13). Pentru că atunci când dorim – primim; dar cu o singură condiţie: să credem! Credinţa este cea care ne alătură îngerilor şi ne aseamănă iarăşi cu Dumnezeu: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el?” (Ps. 8, 4).
O, dar cât de iute am relativizat totul – tot ceea ce, de fapt, am primit în dar de la Dumnezeu: am primit harul Duhului Sfânt din dragoste şi bunăvoinţă, din iubire mai presus de iubire: „A suflat în faţa lui suflare de viaţă – şi s-a făcut omul fiinţă vie!” (Fac. 2, 7). Dar noi, am relativizat puterea Duhului Dumnezeiesc din noi, doar pe temeiul unor explicaţii puerile – precum că nici nu-L vedem, nici nu-L simţim; deşi El a venit pentru toată umanitatea din toate locurile şi din toate timpurile, până la sfârşitul veacurilor: „Dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi!” (In. 16, 7). Aşadar, nu suntem deloc lipsiţi sau văduviţi de lumina Înţelepciunii (uşor de recunoscut din expresii precum „om luminat de Dumnezeu” sau „om cu har de la Dumnezeu”); nu suntem deloc lipsiţi de lumina cunoaşterii, a vederii Domnului Dumnezeu: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului!” (Mt. 28, 20); nu suntem lipsiţi nici de Duhul Adevărului, nici de Cuvântul cel veşnic, de veşnicul Adevăr: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (In. 14, 6). Dar cui să le spui acestea – copiilor de la grădiniţă, ori pruncilor care nu le înţeleg încă?! Pentru că cei mari grozav se ruşinează când li se adresează întrebarea: „Crezi în Dumnezeu?”. Pentru unii aşa ceva înseamnă umilinţă; pentru alţii – o frână în calea progresului; pentru unii e o ruşine, pentru alţii doar rumoare sufletească; iar pentru alţii – de-a dreptul o piedică în calea pe care vor cu dinadinsul a şi-o croi în viaţă: „Fac ce vreau cu viaţa mea!”.
Câtă naivitate – să cugetăm că chiar putem relativiza Adevărul! Pogoară Dumnezeu din Cer la tine, te ia de mână, te învaţă, te ridică, îţi deschide ochii, îţi destupă urechile, îţi arată calea spre izvorul vieţii veşnice – iar tu relativizezi adevărul de credinţă în tot felul de „idei”, „descoperiri ştiinţifice”, „teorii” şi „ipoteze” – şi încă mai ai şi curajul să te pronunţi cam aşa: „Mda, putem admite că anumite fenomene care nu au încă o explicaţie ştiinţifică se pot datora unei forţe superioare”…fiindu-ţi ruşine, adică, să-I zici pe nume: Dumnezeu! Cât de uşor îţi vine când Dumnezeu nu are nume şi nici chip! „Eu sunt Cel Ce sunt!” (Ieş. 3, 14), Cel cu mii de nume în lucrările Sale revărsate prin puterea atributelor fiinţei Lui dumnezeieşti pentru ca noi sa-L putem cunoaşte şi să alergăm la El: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!” (In. 6, 37).
Adevărul cu „A” mare vine de la Dumnezeu şi duce tot la Dumnezeu: „Ştiu de unde am venit şi unde Mă duc!” (In. 8, 14) – sunt cuvintele de foc ale Cuvântului întrupat, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Dar adevărul cu „a” mic, adevărul omenesc, a depărtat lumea de Dumnezeu: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps. 13, 3). În megalomania unora de a demonstra cât de sus stă cocoţată ştiinţa prin rachete, sateliţi şi tot soiul de canale de comunicare prin văzduh de la un capăt la altul al pământului, omul modern uită că sfinţii cei înainte-văzători, oamenii îndumnezeiţi (curaţi la inimă şi luminoşi la suflet) precum au fost profeţii şi drepţii din vremea Vechiului Legământ, ca şi cuvioşii şi mărturisitorii Noului Testament, comunicau nu prin sateliţi, ci prin îngerii cei buni care descopereau omenirii voia Domnului Dumnezeu. Ce a fost la Buna Vestire – dacă nu tocmai o convorbire între Cer şi pământ, între Dumnezeu şi om, între lumea nevăzută şi lumea cea văzută? Nu degeaba (nu cu mult timp în urmă) Petre Ţuţea ne atrăgea atenţia: „Mai multe adevăruri – nici un Adevăr!”. Adevărul este doar unul – Cuvântul Tatălui din veci: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1), „toate prin El s-au făcut, iar fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut!” (In. 1, 3). Toate acele rămăşiţe şi scântei ca de artificii împrăştiate în mii de fragmente luminoase au dus la tot atâtea mii de frânturi de adevăr relativizat, pe care omul nu a mai ştiut să le reunească, precum au fost la început, ajungând astfel într-o lamentabilă rătăcire – adică la pieirea lui… Doar îl vestise Dumnezeu: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Fac. 2, 17).
Aşa se întâmplă azi: noi toti trăim viteza gândirii care ne aduce moartea. Ce am făcut din atâtea „adevăruri” şi „descoperiri” puse grămadă în cârca omenirii? Am produs haosul universal! Ne-am modernizat – dar pierim; ne-am globalizat – dar tot spre pieire; am progresat ştiinţific – tot spre pierzare. Căci ce este oare toată această industrializare a lumii decât o moarte lentă prin poluare ireversibilă? Lumea strigă disperată după aer curat – dar taie pădurile; strigă lumea după apă pură – dar deversează toate mizeriile în ea; strigă lumea după linişte – dar aeronavele supersonice clatină bolţile cerului; strigă lumea după pace – dar toţi se omoară ca chiorii; strigă lumea după sănătate – dar face toate relele desfrânărilor posibile încât ajung bieţii oameni oligofreni si schizofrenici. Iar dacă vrem să înţelegem consecinţele relativizării adevărului, ce observăm? Că noi înşine, singuri, de capul nostru, am început şi ne-am desăvârşit iadul de pe pământ. Durerile morţii au început (de multe ori) din chiar căminul părintesc, le-am prelungit în căminul conjugal, le-am împins apoi în societate – şi le ducem cu paşi repezi până la poarta cimitirului. Iată ce ne dăruieşte adevărul cu „a” mic: moartea sufletului mai înainte de moartea trupului. Doar zice Domnul Hristos: „Fără Mine nu puteţi face nimic!” (In. 15, 5) căci „cel ce nu adună cu Mine – risipeşte!” (Lc. 11, 23).
Ce stă la originea relativizării adevărului? Hm, oare chiar e greu de bănuit? Diavolul! Ce a făcut el între timp? A preluat fructul zvârlit pe jos (din care gustaseră si Eva şi Adam mai înainte de a fi fost izgoniţi din Rai), i-a recoltat seminţele şi (ştiind că omul nu mai are acces in Rai decât după rânduielile lui Dumnezeu) le-a semănat pe faţa întregului pământ… Căci „frumos era și bun la mâncare rodul ce m-a omorât!” (Octoihul Mare); astfel încât oamenii să ajungă să caute permanent plăcerea din lucruri, să caute împlinirea poftelor şi satisfacerea curiozităţii peste limite în orice, să pervertească sensul tuturor lucrurilor – aşa precum vedem că se întâmplă până astăzi în jurul nostru. Iar pomului i-a dat alt nume, pentru ca omul să nu-i mai recunoască fructele: l-a numit „pomul necredinţei”. Şi uite-aşa roadele lui au umplut lumea… Iar „adevărul relativ” (lipsit de „Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe, de duhul temerii de Dumnezeu” – Is. 11, 2) s-a transformat de-a dreptul în…minciună! Minciuna este fructul – şi de aceea diavolul însuşi a fost numit „tatăl minciunii” (In. 8, 44). Iată-l cum amăgeşte lumea, la orice pas, în orice loc, la orice ceas din zi ca şi din noapte! Şi cine suportă toate consecinţele şi necazurile şi rezultatele tuturor relelor de pe pământ? Omul însuşi! Căci scris este: „Omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec!” (Ps. 143, 4).
Iată unde ajunge împărăţia lumii fără Dumnezeu! De altfel, în Carantania, Iisus ne-a avertizat: „Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti!” (Mt. 4, 10). Dar omenirea n-a mai luat în seamă jertfa şi osteneala lui Hristos din pustiul Carantaniei… „Şi ce dacă a flămânzit? Şi ce dacă n-a mâncat şi n-a băut vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi? Cine L-a pus? L-a obligat cineva? L-am rugat noi să Se sacrifice? Nu ne interesează!”. Ba da, omule, chiar te interesează. Pentru că, în loc să guverneze peste tine Legea lui Dumnezeu, legea Proniei divine, ai ajuns sedus să te închini lumii trecătoare şi diavolului care te înşeală. De aceea ai ajuns să mori, de aceea nu ai pâine, de aceea cancerul se întinde mai agresiv ca râia, de aceea mor oamenii în suferinţe pe pământ, de aceea mii de suflete se pierd…şi toate acestea în dangăte de clopote sfinţite, în cântări de Liturghie, sub puterea Sfintelor Taine – pentru că nimeni nu le mai vede, nimeni nu le mai aude, nimeni nu le mai înţelege, nimeni nu le mai doreşte, nimeni nu le mai pofteşte! Şi cât de dulce cântă Duhul Sfânt din Cer sub clocotul unei lumi ce fierbe în apa morţii: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!” (Ps. 33, 8) căci „viaţă aţi cerut de la El, şi v-a dat lungime de zile în veacul veacului!” (Ps. 20, 4) aşa încât „erau uimiţi peste măsură, zicând: Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească!” (Mc. 7, 37); „iar Iisus, răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază iar săracilor li se binevesteşte!” (Mt. 11, 4-5). A dat tuturor mângâierea: „Pacea Mea o dau vouă!” (In. 14, 27), „învăţaţi-vă de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima – şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!” (Mt. 11, 29). Dar cine să audă? Cei care se ruşinează de Dumnezeu? Cei cărora le e ruşine să intre în biserică? Oamenii lipsiţi de minte – dar plini de titluri şi onoruri pieritoare?! Ce vesteşte David proorocul? „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Ps. 13, 1); căci: „Ochi au – dar nu văd; urechi au – dar nu aud!” (Ier. 5, 21). „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu!” (Lc. 12, 21).
În tot acest război, salvarea e Cuvântul. Cuvânt pe care oamenii au vrut, la fel, să-L relativizeze, crezând că (odată pogorât din Cer, dat în mâinile lor şi răstignit pe Cruce) vor putea face ce vor ei cu El. Numai că Dumnezeu nu a mai îngăduit una ca aceasta, ci a pus hotar veşnic şi de netrecut: „Lege le-a pus şi nu o vor trece!” (Ps. 148, 6); „Cerul şi pământul vor trece – dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Mt. 24, 35); „O iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate!” (Mt. 5, 18). Căci a văzut Domnul Dumnezeu că omul are apucături cu care nu e de glumit; i-a cunoscut răutatea – doar nu degeaba a zis: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul!” (Mt. 5, 5). I-a văzut ura şi dispreţul – şi de aceea l-a avertizat: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte!” (In. 14, 21). A văzut pornirile răutăcioase şi duşmănoase ale unora împotriva altora – şi atunci a hotărât: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Iac. 2, 8). Şi totuşi, în această aşteptare încordată a Cerului întreg – a Tronurilor, a Heruvimilor cu ochii mulţi şi a Serafimilor cu câte şase aripi, a Domniilor şi a Stăpâniilor şi a Puterilor, a Începătoriilor şi a Arhanghelilor şi a Îngerilor Păzitori – văzând iuţeala afundării omului în genunea păcatului tot mai mare şi mai dureroasă şi de neoprit, a zis Domnul Dumnezeu: „Nu îl voi pierde, ci îl voi mântui!”. Căci: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu!” (Iez. 33, 11). „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16); iar El „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce!” (Filip. 2, 8). „Iar celui ce biruieşte şi celui ce păzeşte până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri!” (Apoc. 2, 26), căci „vin curând; ţine ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta!” (Apoc. 3, 11). „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apoc 3, 20); „celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui!” (Apoc. 3, 21).