„Nu oricine Îmi zice «Doamne, Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 7, 21)
„Adevărat zic vouă: mai înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece până ce se vor face toate!” (Mt. 5, 18)
„Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor face semne şi minuni ca să ducă în rătăcire, de se poate, până şi pe cei aleşi.” (Mc. 13, 22)
„Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, au nu în Numele Tău am proorocit, şi nu în Numele Tău am scos demoni, şi nu în Numele Tău minuni multe am făcut?!» Dar atunci voi mărturisi lor: «Niciodată nu v-am cunoscut pe voi.
Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea!»” (Mt. 7, 22-23)
„Chiar dacă noi sau un înger din Cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Gal. 1, 8)
„Iar mie – să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos!” (Gal. 6, 14)
„Nu eu mai trăiesc – ci Hristos trăieşte în mine!” (Gal. 2, 20)
Deşi au trecut două milenii de când au fost scrise, epistolele Sfântului Apostol Pavel îşi păstrează până astăzi întreaga valoare literară, morală şi duhovnicească care le-a consacrat în istoria cugetării umane ca adevărate capodopere ale gândirii şi reflexiei teologice universale. Harul de care sunt pline a hrănit şi hrăneşte încă generaţii întregi de creştini dornici de mântuirea pe care o aduce omului apropierea de Dumnezeu şi unirea cu El prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos pe Cruce, prin moartea Lui izbăvitoare din robia iadului şi prin învierea Lui dătătoare de viaţă veşnică: „Dacă Hristos n-a înviat – atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră!” (I Cor. 15, 14); dar, pentru că Hristos a înviat cu adevărat, de aceea „cel ce va crede şi se va boteza, acela se va mântui.” (Mc. 16, 16).
Învăţătura de-minte-luminătoare şi de inimi curăţitoare aSfintei Evanghelii este astfel întemeiată pe şi are putere tocmai prin realitatea minunilor dumnezeieşti şi desăvârşirea operei mesianice prin Persoana lui Iisus Hristos. Şi totuşi, de atunci şi până astăzi, lumea încă adastă departe de Dumnezeu, pururea fiind supusă unei multitudini de transformări care, însă, nu întotdeauna o apropie de El. Nu degeaba a rostit Hristos acele cuvinte aspre, de certare, faţă de această atitudine de nepăsare şi dispreţuire a Revelaţiei Dumnezeieşti prin uşurătatea dedării la păcate: „O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi şi vă voi suferi?!” (Lc. 9, 41). Şi, de aceea, a şi adăugat apoi acel avertisment adresat tuturor celor care vor nesocoti cu ştiinţă şi voinţă lucrarea divină de mântuire a umanităţii: „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, şi Fiul Omului se va ruşina atunci când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Lc. 9, 26), după cum: „oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor – şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu” (Lc. 12, 8). La rândul său, marele Pavel (cel supranumit „Apostolul neamurilor”) mărturiseşte neputinţa, slăbiciunea şi coruptibilitatea firii omeneşti căzute din harul comuniunii cu Dumnezeul Cel Viu al Adevărului, în cuvinte de un dramatism incontestabil, propriu doar zbuciumului interior al conştiinţei: „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc!…” (Rom. 7, 19). Evident, prin astfel de cuvinte, nu intenţionează nici să certe, nici să mustre, ci doar să îndrepte abaterile cauzate de trândăvie şi nepăsare.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, în cartea sa intitulatăFaptele Sfinţilor Apostoli, consemnează îndemnul stăruitor şi categoric pe care Sfântul Apostol Petru, verhovnicul Apostolilor, l-a adresat bărbaţilor israeliţi: „Mântuiţi-vă de acest neam viclean!” (Fapte 2, 40). Cu atât mai mult cu cât acestea se petreceau într-o vreme în care pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii ucenici şi Apostoli ai Mântuitorului, în ziua Cincizecimii, sfinţise lumea cu lumina Sa, astfel încât minunile deveniseră ceva obişnuit, iar sufletele creştinate prin Botez (numite până astăzi „luminate”) trăiau din plin taina credinţei celei adevărate ce strălucise în bezna istoriei, aducându-i pe oameni la închinarea nedespărţitei Sfintei Treimi: „tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin Apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi” (Fapte 2, 43). Aceste minuni se săvârşeau prin lucrare divină tocmai spre zidirea sufletească a celor mulţi care vedeau, credeau şi se converteau la Adevăr, devenind prin Sfântul Botez, fii ai Bisericii.
Au fost însă şi cazuri (pe care le-am putea numi pedagogice şi pilduitoare) de pedepsire aspră şi necruţătoare a celor care, cu cuget viclean şi îndoielnic, nesocoteau în chip sfidător lucrarea Duhului Adevărului prin Sfinţii Apostoli, aşa precum s-a întâmplat cu soţii Anania şi Safira, care s-au înţeles între ei să ascundă o parte din câştigul bănesc dobândit din vânzarea unei ţarini („Anania cu Safira, femeia lui, şi-au vândut ţarina şi au dosit din preţ” – Fapte 5, 1-2), astfel încât au căzut morţi la picioarele Apostolului Petru, – cât şi cu Simon magul, cel blestemat pentru duhoarea cugetului său ce năzuia să dobândească darul Duhului Sfânt în schimbul unei sume de bani: „Simon, văzând că prin punerea mâinilor Apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a adus bani” (Fapte 8, 18). Din astfel de situaţii şi întâmplări descoperim faptul (deosebit de important) că omul participă la actul credinţei prin propria sa voinţă liberă, pe de o parte, iar pe de altă parte că trăirea acestei credinţe izvorăşte din lăuntrul cel mai adânc al sufletului său, care se cuvine astfel să fie curat şi luminat, căci „dacă lumina care e în tine este întuneric – atunci întunericul … cu cât mai mult!” (Mt. 6, 23); „când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat” (Lc. 11, 34).
Principalele două astfel de fuioare de întuneric duhovnicesc ce au frământat şi chinuit veacurile de istorie a creştinătăţii au fost patima arghirofiliei (sau a iubirii de arginţi) şi păcatul simoniei (al „cumpărării” cu bani a dregătoriei preoţeşti în vederea agonisirii ulterioare de foloase materiale). Prevăzând astfel de abateri grave de la slujirea Adevărului şi de neorânduieli hulitoare ale sfinţeniei Dreptăţii, (pentru a-i feri de sminteală) Duhul Sfânt i-a vestit de mai înainte despre acestea pe cei credincioşi, prin vasele Sale alese, Apostoli şi Prooroci. Hristos Însuşi ne învaţă: „În zilele acelea se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi care vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, până şi pe cei aleşi.” (Mc. 13, 22); „feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Mt. 7, 15), iar Sfântul Apostol Pavel îi avertizează şi el pe preoţii Bisericii: „vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma” (Fapte 20, 29). Într-o asemenea situaţie s-au aflat chiar Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila în cetatea Filipi, atunci când s-au văzut vădiţi („propovăduiţi” şi „mărturisiţi”) ca slujitori ai Adevărului chiar de către un duh pitonicesc prin gura unei slujnice care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind (lucrare care în creştinism nu are deloc sens mântuitor): „Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii !” (Fapte 16, 17). Astfel de ispitiri viclene, aducătoare de înşelare demonică în sufletele creştinilor, se petrec până azi.
Afirmând, vestind şi întărind adevărul de credinţă al Bisericii lui Hristos (primit prin Descoperire Dumnezeiască, formulat, tâlcuit şi prezentat lumii de Sfinţii Părinţi în Sinoadele ecumenice ale primului mileniu de după Hristos), Sfântul Apostol Pavel arată în cuvinte simple taine uriaşe: „Mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă!” (I Tim. 3, 16), atrăgând însă atenţia asupra faptului că „cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii. Credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu !” (I Cor. 2, 4-5). Şi de aceea îndemnul următor este unul la prudenţă răbdătoare şi chibzuire dreaptă spre ferirea de vătămările cele sufleteşti: „de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult” (II Tim. 2, 16); „fereşte-te de întrebările nebuneşti, ştiind că dau prilej de ceartă” (II Tim. 2, 23).
Astfel, conform Sfântului Apostol Pavel, la întrebarea „Ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?” (Fapte 16, 30), răspunsul este: „Crede în Domnul Iisus – şi te vei mântui şi tu şi casa ta!” (Fapte 16, 31). Răspuns deplin întemeiat pe credinţa statornică şi nezdruncinată a Bisericii în cuvântul de îndemn al Mântuitorului ei: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia!” (Lc. 12, 32), căci „pe această piatră voi zidi Biserica Mea iar porţile iadului nu o vor biru !” (Mt. 16, 18).
Tocmai din pricina multitudinii de nenumărat a feluritelor ispitiri demonice care aveau să ia cu asalt viaţa Bisericii lui Hristos, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan îi îndeamnă pe fiii acesteia la trezvie duhovnicească: „Cercaţi duhurile – dacă sunt de la Dumnezeu” (I In. 4, 1). Dintr-o asemenea lucrare îndelung-ostenitoare (şi mult-pătimitoare întru răbdare) de confruntare cu duhurile rele ale întunericului diavolesc, s-au scris mulţimeapatericelor şi a vieţilor de sfinţi, nu atât cu cerneală, cât cu sudoarea nevoinţelor, şi cu sângele muceniciei, care au curs după căderea lui Adam din Rai: „satana însuşi se preface în înger al Luminii” (II Cor. 11, 14). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel îi avertizează pe cei slabi în credinţă şi superficiali în trăire că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh” (Ef. 6, 12), urmând prin aceasta marelui David, Regele lui Israel, care vesteşte în Duhul Sfânt: „mulţi sunt cei ce se luptă cu mine, din înălţime !” (Ps. 55, 2). Şi poate tocmai din pricina aceasta, în mintea oamenilor căzuţi din cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi din harul iubirii recunoscătoare pentru El, urmarea lui Hristos pe calea Crucii este până astăzi „pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (I Cor. 1, 23).
În vremea noastră se poate spune că trăim cu toţii într-o societate a cărei moralitate se află în cădere liberă de la valorile Binelui, Adevărului şi Dreptăţii. Secolul care a trecut a fost numit chiar „secolul vitezei” – poate ca o ironie involuntară la adresa manierei publice de tratare a tainei creştinătăţii „din fugă”, cu superficialitate şi dezinteres, cumva la capitolul „Diverse”. Am putea compara creştinătatea contemporană cu o imensă coadă de păun, bogată în forme, culori şi nuanţe, dar răspândită în nenumărate direcţii divergente. Aceasta, deşi Hristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (In. 14, 6). Iar pentru acest cuvânt al Său mărturiseşte Duhul Sfânt lucrător în Sfintele Taine ale Bisericii prin rugăciunea făcută de urmaşii Sfinţilor Apostoli, arhierei, preoţi şi diaconi, în Numele Dumnezeului închinat şi slăvit în Sfânta Treime, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt; dar creştinii atâtor confesiuni, denominaţiuni şi secte nu mai au ochi să vadă aceasta…
În plus, modele veacului nesocotesc flagrant învăţăturile Scripturii, garnisind mintea atâtor liber-cugetători cu expresii slabe şi concepte vide de conţinut spiritual, de genul „gândire pozitivă”, „gândire negativă”, „capacitate energetică”, „încărcare astrală”, „încărcătură pozitivă” şi multe altele, nesocotind de fapt cuvântul Mântuitorului Însuşi: „cuvântul vostru să fie: ceea ce este da – da; iar ceea ce este nu – nu; ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este!” (Mt. 5, 37). Ba, mai mult, cu timpul au proliferat în societatea noastră (zisă „creştin-ortodoxă”) tot felul de superstiţii penibile şi doctrine „magice” ezoterice (când „albe”, când „negre”), ajungându-se treptat chiar şi la „incantaţii” vrăjitoreşti şi practici „şamanice”, una mai elucubrată decât alta, promovate de şarlatani lipsiţi de scrupule, pretinşi „maeştri” spirituali – în fond nimic altceva decât unelte satanice provocatoare de dezbinare şi sminteală în turma cea cuvântătoare a Mântuitorului Hristos: „pui de vipere – cine v-a învăţat să fugiţi de mânia ce va să fie?!…”(Mt. 3, 7).
Iar ceea ce reprezintă punctul culminant al acestei întunecări duhovniceşti (care invadează din ce în ce mai mult sufletele creştinilor) este considerarea vredniciei lucrării preoţeşti (cu putinţă de primit doar în Sfânta Taină a Hirotoniei) ca o „meserie bănoasă”, profitabilă, numai bună de agonisit (pe seama ei) uriaşe câştiguri băneşti şi foloase materiale, uitând atât cuvintele Mântuitorului: „Eu v-am ales pe voi !” (In. 15, 16), „vă voi face pescari de oameni” (Mt. 4, 19), „primiţi Duhul Sfânt: cărora veţi ierta păcatele – le vor fi iertate, iar cărora le veţi ţine – vor fi ţinute!” (In. 20, 22-23), cât şi îndemnurile Apostolului Său: „Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora” (I Tim. 5, 22), „nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor” (I Tim. 4, 14), ca „hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică” (Fapte 14, 23) „să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi” (Tit 1, 5); „luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi !”(Fapte 20, 28). De aceea, cel dintâi lucru care aduce pierderea mântuirii este abaterea de la adevărul de credinţă. Strigă Apostolul: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine!” (II Tim 1, 13); „de omul eretic (după întâia şi a doua mustrare) depărtează-te!” (Tit 3, 10), pentru că la vremea de apoi „nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme!” (II Tim. 4, 3-4).
Toată această subtilă lucrare a diavolului, posibilă prin adoptarea a ceea ce greşit s-a înţeles ca „toleranţă” sau „îngăduinţă” (ori, cu un cuvânt mai modern, „diplomaţie”), a slăbit atât autoritatea morală şi spirituală a Bisericii, cât şi autoritatea şi receptarea adevărului cuvintelor Scripturii înseşi în sufletele oamenilor. Zicerea hâtră (şi nu prea elegantă) – „să faci ce zice popa, nu ce face popa”, e o sintagmă populară vinovată de compromis moral în faţa Mântuitorului răstignit pe Cruce. Şi de aceea, „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele – de acesta şi Fiul Omului se va ruşina atunci când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri!” (Lc. 9, 26).
Din nefericire, din ce în ce mai mult, creştinii „practicanţi” (adică cei care îşi asumă în viaţa lor deopotrivă Botezul, Mirungerea şi Euharistia, Cununia şi Spovedania şi Maslul) nu mai caută esenţa şi miezul de foc al credinţei. Viaţa lor tinde să devină un soi de „troc” cu Dumnezeu: „eu mă rog – Tu dă-mi !”. Într-o astfel de perspectivă, slujitorii hirotoniţi şi afierosiţi ai Adevărului mai îndeplinesc doar rolul unor „distribuitori de bine”, un fel de comercianţi de confort spiritual, nefiind în nici un caz chemaţi să mustre păcatele, să dojenească păcătoşii sau să îndrepte năravurile – deşi Sfântul Prooroc Isaia, vestindu-l pe Sfântul Ioan Botezătorul ca slujitor al Adevărului, striga: „Este glasul celui ce strigă în pustie: «Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui !»” (Lc. 3, 4). Acum la modă mai sunt doar „clarvăzătorii”, acei preoţi care îţi spun ei ce se întâmplă în viaţa ta – de parcă aceasta ar şti-o ei, nu Dumnezeu: „înaintea lui Dumnezeu – şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi!” (Lc. 12, 7). Treptat, s-a alunecat într-un fel de „contabilitate” duhovnicească a rugăciunii („atâta am făcut, atâta am citit, atâta am postit, atâta m-am rugat, atâta am dat – cam atâta trebuie să-mi iasă!”), iar credinţa a ajuns să fie măsurată cu „tablaua”, cu „ansa”, în „unde de bioenergie”, şi să fie exprimată în „chakre” şi „mantre” (una mai „eficientă” decât alta) accesibile doar prin „iniţiere” specială şi aducătoare de „iluminare” aparte – toate acestea nefiind altceva decât surogate spirituale rezultate dintr-un amestec de necredinţă şi superstiţie, într-un amalgam de păgânisme orientale, în fapt o tendinţă socială generalizată de religiozitate bolnavă de fariseism şi vinovată de ignoranţă şi incultură: „orice pom care nu face roadă bună – se taie şi se aruncă în foc!” (Lc. 3, 9). Zaţul cafelei, tarotul, zodiacul şi astrologia au devenit (în mintea creştinului contemporan) mai tari decât Scripturile Profeţilor şi Apostolilor, mai presus decât Evanghelia însăşi: „Cel Ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii!” (Ps. 2, 4), „unii ca aceştia sunt nori fără apă purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi” (Iud. 1, 12); „temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena!” (Mt. 10, 28). Într-o societate modernă, zisă „educată”, „culturalizată” şi „ştiinţifică” (aflată în plin proces de globalizare), ne confruntăm din ce în ce mai aprig cu o mentalitate bolnavă, otrăvită adânc de veninul muşcăturilor atâtor capcane diavoleşti … „Hristos va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins” (Mt. 3, 12).
Dar câte nu s-ar putea scrie despre astfel de lacune şi carenţe ale vieţii creştineşti de obşte, multe dintre acestea fiind confirmate chiar de către unii slujitori (nepregătiţi corespunzător) ai Sfântului Altar, care încuviinţează enoriaşilor lor astfel de slăbiciuni. Sub nici o formă slujitorul lui Dumnezeu nu are binecuvântarea Stăpânului său să stea „la sfat” cu potrivnicul diavol, ci trebuie să-l respingă de îndată categoric: „Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti!»” (Lc. 4, 8). Aceasta pentru că propovăduirea de către unii slujitori ai Bisericii a credinţei în farmece, vrăji, descântece, acte de magie şi de aşa-zisă „putere” a diavolului către enoriaşii lor (umplându-le astfel sufletele de o frică patologică de demoni mai mare decât binecuvântata şi mântuitoarea frică de Dumnezeu – „Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu!” – Is. 1, 14), nu reprezintă altceva decât o hulire neruşinată a puterii cuvântului lui Dumnezeu lucrător din Sfânta Evanghelie. Creştinii sunt îndemnaţi la biruinţă: „Îndrăzniţi – Eu am biruit lumea!” (In. 16, 33); „bateţi şi vi se va deschide!” (Lc. 11, 9); „toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, le veţi primi!” (Mt. 21, 22); „orice veţi cere întru Numele Meu – aceea voi face!” (In. 14, 13); „pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară!” (In. 6, 37). „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieş. 20, 3); „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15, 20) şi „dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El” (II Tim. 2, 11)căci „dreptul din credinţă va fi viu!” (Avac. 2, 4).
„Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni …” (Rom. 1, 22) – la aşa ceva duce credinţa strâmbă, falsă, adaptată după poftele inimii celui care ascultă şi interesele celui care o propovăduieşte, uitând că învăţăturile Scripturilor Sfinte sunt inspirate de Dumnezeu Însuşi: „Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede: iudeului întâi, şi elinului. Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: «Iar dreptul din credinţă va fi viu!»” (Rom. 1,16-17). Odată decăzută şi strâmbată, învăţătura de credinţă naşte monştri, precum somnul raţiunii înseşi. Aşa s-au ivit ordiile de cârtitori şi clevetitori, toţi aceia care (arşi de focul cuvântului lui Dumnezeu) îşi ascund patimile sub insultele calomnioase la adresa Bisericii, a dogmelor, a canoanelor şi a învăţăturilor ei, zadarnic străduindu-se să contrazică Adevărul cu mulţimea minciunilor lor. Sfântul Apostol Pavel a prevăzut această potrivnicie încă de acum două mii de ani, vădind-o cu toată puterea în epistola sa către romani: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni!” (Rom. 1, 22), „de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului – Care este binecuvântat în veci! Amin! Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi săvârşind ruşinea, şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă. Aceştia, deşi au cunoscut dreapta judecată a lui Dumnezeu (că cei ce fac unele ca acestea vrednici sunt de moarte), nu numai că fac ei înşişi acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac!” (Rom. 1, 24-32).
Dar scris este – şi rămâne: „Cerul şi pământul vor trece – dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Lc. 21, 33).
Parintele Calistrat, Manastirea Vladiceni, Iasi
Foto: Gabriel Motica (Libotin – Memoria unui sat din Țara Lăpușului)