„Noi nu suntem (fii) ai îndoielii, spre pieire – ci ai credinţei, spre dobândirea sufletului!”(Evr 10,39)
„Aveţi credinţă în Dumnezeu!”(Mc 11,22)
„Credinţa fără de fapte este moartă!”(Iac 2,26)
„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea!”(1Cor 13,13)
„Socotim că prin credinţă se va îndrepta omul!”(Rm 3,28)
„Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo!, – şi se va muta!”(Mt 17,20)
„Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit – şi le veţi avea!”(Mc 11,24)
„Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis!”(In 6,29)
„Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine!”(In 14,1)
„Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta, – adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim.”(Rm 10,8)
„De mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus”(2Tim 3,15)
„Nu lepădaţi, dar, încrederea voastră – care are mare răsplătire!”(Evr 10,35)
„Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”(Evr 11,1)
„Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu; căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este – şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută!”(Evr 11,6)
Nu cred că a fost om pe faţa pământului, de la Adam şi până astăzi, care să nu se fi confruntat în lăuntrul de taină al inimii cu problema credinţei în Dumnezeu. Fără îndoială, întrebarea care a răscolit conştiinţele tuturor celor ce s-au perindat prin viaţa aceasta de două mii de ani încoace, e cea care priveşte identitatea lui Iisus Hristos: „Cine este Acesta care iartă şi păcatele?!”(Lc 7,49). Din partea unui om ca Sfântul şi Dreptul Simeon, de pildă, răspunsul e categoric: „Lumină spre descoperirea neamurilor”(Lc 2,32), „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel!”(Lc 2,34). Cu toate acestea, credinţa în dumnezeirea Fiului Fecioarei din Nazaretul Galileii reprezintă până astăzi principala piatră de poticnire din sufletele celor mai mulţi dintre semenii noştri. Mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puţin, omul ajunge să se întrebe: oare e vie credinţa în Dumnezeu? Oare lucrează ea minuni şi tămăduiri? Oare e bine de urmat în viaţă calea credinţei – sau nu?!
Desigur, ceea ce a întemeiat existenţa şi persistenţa Sfintelor Scripturi de-a lungul ultimelor trei milenii şi jumătate de istorie a lumii a fost tocmai credinţa statornică, fermă, puternică, pătrunzătoare şi de nezdruncinat în existenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. La fel s-a întâmplat şi cu adevărurile cuprinse nu în Scripturi, ci în Sfânta Tradiţie – încă mai veche decât Scriptura, veche cât lumea însăşi: „Prin credinţă cei din vechime au dat buna lor mărturie”(Evr 11,2). Este evident că nici Cain şi nici Abel nu ar fi adus jertfă Domnului Dumnezeu dacă proprii lor părinţi, Adam şi Eva, nu le-ar fi vorbit despre El şi despre Raiul din care fuseseră alungaţi pentru neascultarea şi necredinţa faţă de cuvântul Celui Sfânt, strecurate în inimile lor de către şarpele cel preaviclean. Ceea ce, pe de altă parte, ne învaţă că de la ureche şi până la inimă („calea cea mai lungă” – după cum o numea Părintele Arsenie Boca), adevărul poate ajunge fie curat şi întreg şi luminos (atunci când e primit cu sinceritate), fie cu înţeles distorsionat, stricat şi întunecat (atunci când e întâmpinat cu răceală şi cu nesinceritate): „Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Dumnezeu despre darurile lui; şi prin credinţă grăieşte şi azi, deşi a murit!”(Evr 11,4).
Este evident faptul că diavolul s-a străduit tocmai să distrugă legătura de încredere şi de sinceritate neprefăcută dintre om şi Dumnezeu, stârnind zavistie între ei: „Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul…”(Fac 3,5). Din nefericire, atât Eva cât şi Adam s-au arătat receptivi la diavoleasca insinuare, rezultând astfel pervertirea credincioşiei lor. Tocmai de aceea Sfântul Apostol Ioan ne îndeamnă: „Cercaţi duhurile – dacă sunt de la Dumnezeu!”(1In 4,1). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre roadele credinţei nefăţarnice, adaugă: „De aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, dar dragoste nu am – nimic nu sunt!”(1Cor 13,2).
Aşadar, credinţa este o floare rară, aleasă şi gingaşă, care nu poate răsări şi creşte decât din pământul cel bun al inimii curate, fiind sădită acolo prin propovăduirea cuvântului adevărului Evangheliei Învierii Domnului. Mediul potrivit pentru creşterea şi dezvoltarea ei nu poate fi decât harul iubirii jertfelnice şi sfinte, întrucât „credinţa fără de fapte este moartă”(Iac 2,26). Este lecţia cea mai importantă pe care ne-au încredinţat-o (ca şi aleasă şi nepreţuită moştenire) Părinţii pustiei egiptene: credinţa adevărată înseamnă acord deplin între gândire, vorbire şi făptuire. Altfel spus, ceea ce gândeşti nu se exprimă diferit în ceea ce rosteşti şi nici nu se perverteşte în nimic din ceea ce faci – nici noaptea, nici ziua, nici la vedere, nici întru ascuns. Altfel, faci parte nu dintre oamenii lui Dumnezeu, ci dintre aceia despre care proorocul spune: „ei au ochi şi nu văd; urechi au, dar nu aud!”(Ier 5,21).
Oare nu printr-o credinţă desăvârşită, dreaptă şi cinstită (asemeni celei a sfinţilor îngeri slujitori ai slavei Domnului Savaot), atât Enoh, cât şi marele Ilie, au fost găsiţi vrednici de către Dumnezeu să fie mutaţi din cele pământeşti întru cele cereşti? „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi”(1Cor 15, 51-52). Şi oare, cum altfel au vorbit drepţii Vechiului Legământ, patriarhii şi profeţii de demult, cu Cel Nevăzut şi Nemuritor, dacă nu în Duhul Sfânt al credinţei celei vii şi adevărate? Cu evlavie a făcut Noe corabie pentru sine şi pentru familia sa, în deplină credinţă faţă de cuvântul Domnului: „Prin credinţă, luând Noe înştiinţare de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale; prin credinţă el a osândit lumea şi dreptăţii celei din credinţă s-a făcut moştenitor!”(Evr 11,7). Şi iarăşi, credinţa lui Avraam este cea care L-a făcut pe Dumnezeu să-L trimită pe Fiul Său în lume: „Şi Cuvântul S-a făcut trup”(In 1,14), „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!”(Lc 1,38). Iată sens perfect şi legătură desăvârşită între cuvânt şi faptă! Taina Întrupării este minunea produsă prin întâlnirea dintre cuvântul sfânt al Adevărului („Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit!” – Mt 3,17) şi credinţa curată faţă de Acesta: „Iată roaba Domnului!”(Lc 1,38).
Prin urmare, nu există nici o altă cale de comunicare a pământului cu Cerul decât credinţa plină de har, trăită în vieţuire nespurcată: „Umblăm prin credinţă, nu prin vedere!”(2Cor 5,7); „dreptul din credinţă va fi viu!”(Rm 1,17); „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, dar cel ce nu va crede – se va osândi!”(Mt 16,16). Dar care este constatarea Mântuitorului? – „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?!”(Mt 17,17). Căci, văzând nestatornicia poporului păcătos şi înfumurarea închipuirii lui ca şi popor ales şi „fii ai lui Avraam”(Mt 3,9), Iisus îi trezeşte la realitate: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo!, – şi se va muta!”(Mt 17,20). Ceea ce ne dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că falsitatea credinţei noastre închipuite la suprafaţa vieţii şi limitate la limbajul pietist, la lacrimile mincinoase, la hainele cernite şi la un comportament de făţarnică evlavie teatrală, ne va orândui la Dreapta Judecată nu printre fiii împărăţiei, ci printre cei ai gheenei: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei – şi îndoit decât voi!”(Mt 23,15). Tocmai pentru că toată această ipocrizie vinovată şi ticăloasă a noastră ne face aşa-zisa „credinţă” de-a dreptul moartă, lipsită adică de viaţă duhovnicească, redusă doar la înşiruiri de vorbe goale, discuţii sterile interminabile, polemici zadarnice – lipsite de orice fel de fapte bune! „Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc! De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte”(Mt 7, 17-20). „Prin credinţă Avraam (când a fost chemat) a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire”(Evr 11,8); „ Prin credinţă şi Sara însăşi a primit putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită, pentru că ea L-a socotit credincios pe Cel ce făgăduise”(Evr 11,11). Tot aşa şi dreapta Ana, mama proorocului Samuel, la fel şi Sfânta Ana şi Sfântul Ioachim, care au dat naştere Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu.
Roadele credinţei sunt minunile. Lucrurile cele mai presus de fire au dovedit puterea lui Dumnezeu în lume: „puterea Domnului se arăta în tămăduiri”(Lc 5,17). În Biserica primară a existat chiar o categorie a „harismaticilor”. Minunile strigă că există Dumnezeu. Prin simpla lor prezenţă, adevăraţii credincioşi însufleţesc credinţa Bisericii, o fac vie şi lucrătoare în lume: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!”(Mt 5,16). Aşadar, ca să putem vedea şi înţelege pe Dumnezeu, avem nevoie de credinţă: „credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!”(Mc 5,34); şi iarăşi: „după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor”(Mt 9,29-30). Nu ştiu dacă a inventat cineva vreodată un aparat de măsurare a intensităţii credinţei. Această putere mai presus de fire vine deodată prin inimă – „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”(Mt 5,8) şi prin minte (căci precum „luminătorul trupului este ochiul” – Mt 6,22, tot aşa şi mintea este luminătorul sufletului), direct de la Dumnezeu: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”(Mt 9,28) – iată-L pe Dumnezeu implicându-Se în suferinţa lumii; „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”(Mc 9,24). Aşadar, credinţa se seamănă pe ogorul smereniei. Dacă ai smerenie, credinţa dă cele mai bune roade: „Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic – şi sfânt este Numele Lui!”(Lc 1, 48-49); căci „cine se va smeri pe sine – acela se va înălţa!”(Mt 23,12).
Credinţa vie şi adevărată înseamnă trăire spirituală. Această „trăire” poate fi înţeleasă ca o simţire duhovnicească aparte. Este acea stare de spirit în care omul se descoperă pe sine prin harul lui Dumnezeu. Şi de aceea o astfel de credinţă se numeşte „lucrătoare”. Pentru că ea demonstrează că între rugăciunea omului şi voia lui Dumnezeu există un acord. Aceştia se ascultă reciproc: „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele!”(Ps 4,1); „celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu, demoni vor izgoni; în limbi noi vor grăi; şerpi vor lua în mână – şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile – şi se vor face sănătoşi!”(Mt 16,17-18). Dovadă că, de-a lungul istoriei, nenumăraţi au fost atât călugării care au trăit pentru Hristos, cât şi mucenicii care au murit pentru Hristos: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal 2,20). O astfel de stare duhovnicească arată că puterea omului credincios stă toată numai în puterea Domnului Dumnezeu. Un exemplu elocvent în această privinţă îl reprezintă rugăciunea Sfântului Ioanichie cel Mare: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, slavă Ţie!”. Iar Scriptura ne oferă şi ea câteva pilde concludente în acest sens: „În Cezareea era un bărbat cu numele Corneliu, sutaş din cohorta ce se chema Italica, şi a văzut în vedenie, lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi, un înger al lui Dumnezeu intrând la el şi zicându-i: Corneliu! Iar Corneliu, căutând spre el şi înfricoşându-se, a zis: Ce este, Doamne? Şi îngerul i-a zis: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu!”(FA 10, 1-4). Şi Sfântul Apostol Pavel (pentru credinţa sa fierbinte şi plină de râvnă) L-a văzut pe Hristos Cel înviat Care i S-a arătat pe drumul Damascului într-o lumină cerească orbitoare: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”(FA 9,4) – desigur, nu despre o ură personală faţă de Iisus Hristos era vorba, ci despre o râvnă aprinsă (din fidelitatea inimii) pentru credinţa strămoşilor, pe care şi-o asumase cu toată seriozitatea. Ceea ce nu se întâmpla prea des – nu întâmplător exclamase Mântuitorul la un moment dat: „nici în Israel n-am aflat atâta credinţă!”(Lc 7,9).
Nu de puţine ori Biserica a fost acuzată ( de atei, de hulitori şi de îndoielnici) că ar fi tributară unui formalism sec şi unor simbolisme fără nici o justificare reală, că ar fi adică lipsită complet de orice putere efectivă. E drept că (sub aspectul lor vizibil) Sfintele Taine pot părea unor necunoscători şi neiubitori de evlavie, simple ritualuri goale de orice conţinut duhovnicesc real. Aceasta, însă, deoarece pentru omul modern şi contemporan, „credinţă” înseamnă cel mult raportarea la un şir de tradiţii vechi moştenite fie din familie, fie din viaţa de obşte a comunităţii. Valoarea credinţei scade nu pentru că ar lipsi adevăraţii creştini, ci pentru proasta iconomisire a Tainelor lui Dumnezeu. Doavadă că nimeni nu mai distinge (în vremea noastră) între credinţa livrescă, predată vrând-nevrând pe băncile şcolii la ora de religie şi devenită materie de examen didactic şcolăresc, şi credinţa autentică, asumată conştient şi transpusă în faptă în viaţa de zi cu zi prin practicarea virtuţilor. Credinţa ştiută „pe dinafară” poate fi găsită la aproape toate nivelele societăţii contemporane. Pretutindeni găseşti astăzi referinţe patristice şi citatate biblice, garnisite cu savante consideraţii de teologie speculativ-filozofică; doar nu e deloc dificil să-ţi dai cu părerea despre fiinţa lui Dumnezeu şi lucrările Lui la cafeneaua de la colţul blocului, prin fumul de ţigară şi aburii de cafea, sau relaxându-te cu băieţii „la o bere” în bodega de peste drum, ori la un grătar de fripturică bine rumenită, cu prietenii la iarbă verde… Mai anevoios, însă, e să vorbeşti despre Dumnezeu nu din cele citite, ci din lecţiile învăţate la şcoala rugăciunii şi a nevoinţelor personale, din propriile tale încercări şi suferinţe: „Legea Ta cugetarea mea este!”(Ps 118,174); „cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, – mai mult decât mierea în gura mea!”(Ps 118,103). Cu adevărat mai greu este să trăieşti nu după placul tău, ci după voia Domnului; căci cine mai strigă astăzi precum Psalmistul oarecând: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!”(Ps 50,4)? Şi cine Îl mai roagă pe Domnul Dumnezeu: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine!”(Ps 50,12)?
Oare de câtă falsitate religioasă (dobândită din chiar tinda bisericii) nu dau dovadă cei care iau calea sectelor, proaspăt ieşiţi din apa sfinţită a cristelniţei? Şi cât de mare se arată o astfel de ipocrizie şi cât de adâncă rana corupţiei unei asemenea făţărnicii? Şi cine ar putea desfiinţa cuvântul proorocesc care vesteşte: „pe omul viclean îl osândeşte Domnul!”(Pilde 12,2) – tocmai pentru că unul ca acesta se arată a avea inima plină de fiere, deşi buzele îi sunt ca şi unse cu miere: „Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul – dar ele sunt săgeţi!”(Ps 54,24). Toată această ambiţie deşartă care cocoaţă atâtea „personulităţi” în scaunele de frunte ale cetăţii creştine, nu va rămâne nepedepsită de Cel Care în schimb ne-a îndemnat cu totul altceva: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul!”(In 13,34); iar ca răspuns la îndemnul Său, creştinii îşi fac rău neîncetat unii celorlalţi, pe faţă şi întru ascuns, prin intrigi, bârfe şi clevetiri osânditoare, deşi Hristos ne-a avertizat pe toţi: „Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău!”(Mt 7,5); „vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, căci zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri!”(Mt 18,10). Pe unii ca aceştia, Sfinţi precum Marele Antonie i-a numit (compătimindu-i oarecum): „mărunţi la cuget, mici la suflet” – sărmanii… În lumina Duhului Sfânt, Psalmistul îi numeşte „oameni de nimic”(Ps 11,8) care, atunci când se ridică în frunte (din pricina falsităţii lor) „nelegiuiţii mişună pretutindeni”(Ps 11,8).
Astfel de „creştini” sunt cei care tulbură viaţa Bisericii, încercând să-i atragă şi pe alţii la un mod de viaţă ca al lor, după proverbul din bătrâni: „Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti!”, precum şi Psalmistul grăieşte: „cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor!”(Ps 140,4) – toţi acei cărora Domnul le adresează cuvinte necruţătoare: „De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai! Gura ta a înmulţit răutate iar limba ta a împletit vicleşug! Şezând, împotriva fratelui tău cleveteai şi împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală! Acestea ai făcut şi am tăcut; ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie: mustra-te-voi şi voi pune înaintea fetei tale păcatele tale!”(Ps 49, 19-22). De pe astfel de „credincioşi” (fără nici o îndoială) Dumnezeu Îşi ia mâna, adică Îşi ridică harul – iar ei rămân „creştini” doar cu numele, transformându-se cu timpul în traficanţi de cele sfinte, care îşi negociază mântuirea pe la colţ de stradă, în funcţie de tribulaţiile băneşti de moment cu care se confruntă. Pentru unii ca aceştia, deosebirea dintre sacru şi profan e ca cea dintre mere şi pere. „Ce contează dacă sunt sau nu sunt ortodox?” întreabă ei; „doar e acelaşi Dumnezeu pe faţa a tot pământul!” susţin în continuare. Din acest punct de vedere, în mintea lor Sfânta Taină a Cununiei (de pildă) se mai deosebeşte de aşa-zisele „cununii mixte” doar aşa, precum diferă nuanţele de culoare ale prăjiturilor de la cofetărie. Vorba ceea – „dacă la mijloc este iubire, ce relevanţă mai are dacă, unde şi cu cine te cununi?!”… Şi uite aşa, iarăşi se împlineşte cuvântul Psalmistului: „s-au amestecat cu neamurile şi au deprins lucrurile lor!”(Ps 105,35), cu toate că Sfântul Apostol Pavel ne-a avertizat: „Taina aceasta mare este; iar eu zic – în Hristos şi în Biserică!”(Ef 5,32).
Aşa se face că bieţii creştini ai vremii noastre, tulburaţi de mulţimea şi greutatea grijilor vieţii, marcaţi de vicisitudinile istoriei necruţătoare şi ale perfidiilor politice, cel mai adesea deloc ancoraţi la limanul credinţei, alergând mereu după o fericire iluzorie, avizi de semne şi minuni, de „sfinţi” şi de „miracole” (avându-şi însă ochii sufleteşti mai întunecaţi de solzii necredinţei decât cei ai orbilor pomeniţi în Sfânta Evanghelie), uită că fără credinţă dreaptă şi deşteaptă, asumată cu sinceritate nefăţarnică şi trăită în smerenie autentică – nu-L vom putea vedea vreodată pe Cel Sfânt! Şi, deşi Scriptura le spune că „Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El – de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr!”(Ps 144,18), totuşi nu reuşesc niciodată să priceapă de ce rugăciunile pe care nu contenesc a le sporovăi (atât acasă, cât şi în sfântul locaş) nu mai ajung nicidecum la Cer – de parcă Dumnezeu i-ar ignora total pe oameni, desconsiderându-i neînduplecat. Chiar aşa – de ce oare atâtea greutăţi? De unde oare atâtea boli şi suferinţe? Cum de au năvălit atâtea necazuri peste lume?!… Răspunsul e dur, dar perfect justificat: „pentru puţina voastră credinţă”(Mt 17,20), „pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor”(Mc 16,14).
Pentru necurăţia inimii şi falsitatea cugetului, pentru întunericul din noi. Păi cum să intre şi să încapă harul dumnezeiesc în inima plină de ură şi de răutate, sufocată de otrava invidiei şi de veninul zavistiei, întunecată de incompetenţa crasă şi strâmtorată de neîmplinirea şi frustrarea neputinţei de a săvârşi toate câte o îndeamnă a le face pofta nesăţioasă de mărire lumească şi nebunia slavei celei deşarte?!… Câtă nelinişte nu tulbură sufletul meschin al celui care stă cocoţat acolo unde nu îi este locul, agăţându-se cu disperare de privilegiile funcţiei de la înălţimea căreia mănâncă „pâinea durerii”(Ps 126,2) spre propria sa osândă: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua!”(Mt 23,14).
„Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă!”(Ier 48,10). La toate acestea Dumnezeu priveşte şi cu silă şi cu dreptate. Vesteşte Duhul Sfânt: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!”(Ies 20,7), pentru că „paharul este în mâna Domnului, plin cu vin curat bine-mirositor, şi îl trece de la unul la altul, dar drojdia lui nu s-a vărsat; din ea vor bea toţi păcătoşii pământului!”(Ps 74,8). Ca să dobândim viaţa în Hristos, trebuie să se aştearnă pacea Duhului Sfânt pe pământ. Adică să oprim răutatea care ne mână, să sporim între noi dragostea care zideşte, pentru că „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci!”(Mt 24,12), „va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide!”(Mt 10,21) şi „vine ceasul când tot cel ce vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dumnezeu”(In 16,2). Oare aceasta să fie între creştini dragostea dintru care Iisus Hristos „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” „şi S-a răstignit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi”(Simbolul Credinţei)?! La oricâte ritualuri şi slujbe ar lua parte, inimile goale şi sufletele moarte nu vor putea vreodată aduce Domnului rugăciuni izvorâtoare de dar dumnezeiesc. Dacă scopul principal al unui creştin nu este mântuirea ci doar căpătuirea, satisfacerea intereselor conjuncturale sau dobândirea slavei deşarte trecătoare, atunci cu adevărat „rugăciunea i se va preface în păcat iar dregătoria lui o va lua altul!”(Ps 108,6-7). „Dreptul din credinţă va fi viu!”(Evr 10,38). Dar mai înainte de acestea, vor fi în lume semne ale haosului moral, adică ale îndepărtării de Dumnezeu, care vor vesti nu momentul sfârşitului, ci doar „începutul durerilor”(Mt 24,8): „Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine”(Rm 1,28); „vor pune mâinile pe voi”(Lc 21,12), „prin răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele voastre”(Lc 21,19). „Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului!”(Lc 21,36).
Prin urmare, credinţa nu este o emblemă, o etichetă, vreun blazon sau titlu onorific. Ea vine prin har şi din trăire, ca dar de la Dumnezeu de o intensitate interioară profundă. O stare în care inima strigă către Dumnezeu, precum striga Psalmistul: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”(Ps 129,1). Iar răspunsul la aceasta este mereu acelaşi: „Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale!”(Ps 36,4), „Supune-te Domnului şi roagă-L pe El; nu râvni după cel ce sporeşte în calea sa, după omul care face nelegiuirea!”(Ps 36,7).
Parintele Calistrat
Manastirea Vladiceni, Iasi
(Stefan Bela Photography)