Mai vine la mine câte o bătrânică mai ultra-rigoristă, un fel de ANAF al bisericii, un fel de DIICOT al legilor bisericești, și zice:
“Părinte, dar am văzut că permiteți la atâția oameni să vină să cânte colinde lumești aici în biserică, dar e păcat părinte.”
Să nu fim absurzi, noi trebuie să depășim starea aia de sălbăticie.
E adevărat că noi, românii din neamul nostru dac, am trăit în peșteră, în case de bârne, în case de piatră, am fost războinici, am mâncat și carne crudă, am fost și noi cândva un popor bețiv – că Burebista a trebuit să taie viile.
Am fost și un popor de trădători, când ne-am mai vândut câte un conducător, am avut toate defectele, dar Dumnezeu nu a lipsit niciodată în casa românului!
Gospodina întodeauna a spoit și a făcut casa albă ca oglinda, a pus cele mai înflorate ștergare, a făcut cei mai frumoși colaci, a împodobit mormintele la modul cel mai exemplar, a pomenit morții.
Și toate mănăstirile zac de diptice, de pomelnice ctitorești și domnești care, până în ziua de astăzi, sunt documente istorice, arheologice și atestări documentare pe niște scândurele ignorante, pe care nici tâlharii nu le furau, pentru că nu știau ce sunt, dar ele rămâneau, ca documente, după ce se fura tot dintr-o biserică sau se demola. “A fost ctitorită de…”
Vă spun lucrurile acestea, ca să înțelegeți că, în felul acesta a fost și Taina Nașterii: dacă nu erau acești Evangheliști care să ne lase baza dogmatică, noi nu am fi știut nimic.