Despre Părintele Calistrat

Nu putini sunt crestinii interesati de modul in care unii parinti duhovnicesti au ajuns renumiti. Care a fost traseul lor, ce i-a determinat sa aleaga calea monahala, ce i-a facut sa fie altfel decat ceilalti?

Ne asteptam ca parintii cu viata aleasa sa fie din alt aluat decat noi. Lucrul acesta este firesc: daca ei sunt ca noi, si totusi Il iubesc atat de mult pe Dumnezeu, inseamna ca si noi le putem urma exemplul.

Preferam sa credem ca ei sunt altfel, ca ei sunt „alesii” si de aceea Dumnezeu lucreaza prin ei. Ei sunt alesi tocmai prin faptul ca au vrut ca Dumnezeu sa lucreze prin ei. Nu au fost predestinati sa fie alesi, ci ei au ales sa Il slujeasca pe Dumnezeu. Viata parintelui Calistrat demonstreaza, intr-un fel, acest lucru. Pana la intrarea in monahism, viata parintelui a fost o viata banala, o viata absolut obisnuita. Si prin aceasta banalitate viata sa poate fi un indemn adresat celorlalti crestini, pentru ca acestia sa nu se poticneasca in anumite momente ale vietii.

Parintele Calistrat nu a fost un elev iesit din comun. A avut chiar ocazia sa cunoasca starea, deloc aleasa, de corigent la matematica. Iata deci ca si dintr-un corigent la matematica poate iesi ceva bun.

Motivul principal pentru care am inclus in volum aceasta convorbire este acela ca ne arata ca Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Oricat de greu ne-am descurca, la matematica de exemplu, Dumnezeu poate sa ne lumineze mintea si sa ne faca mai intelepti decat pe multi savanti ai lumii acesteia.

Sunt multi crestini care si-ar dori sa duca o viata de sfintenie, dar care se considera prea neimportanti pentru aceasta. Tocmai aici poate fi cheia urcusului duhovnicesc: tocmai pentru ca suntem neimportanti, tocmai pentru ca nu suntem „talentati” pentru a fi sfinti, tocmai pentru ca ne constientizam nimicnicia si pacatosenia, tocmai pentru aceasta putem porni lupta cea buna.

Important este ca oamenii sa isi doreasca mantuirea, sa isi doreasca dobandirea raiului, si sa mearga pe calea cea ingusta aratata de Evanghelie. Oricat de banala ar fi viata noastra, Dumnezeu o poate schimba. Si, daca vom porni in cautarea lui Dumnezeu, ne vom da seama ca El a si iesit in intampinarea noastra…

***

– Parinte Calistrat, v-as ruga sa ne spuneti cate ceva despre viata sfintiei voastre, unde v-ati nascut, cand v-ati nascut, cum v-ati apropiat de biserica?

– Provin din judetul Suceava. Parintii mei au alcatuit un cuplu intre bucovinean si moldoveanca, mama fiind din Dolhasca, iar tata din Vicov. Parintii mei nu au fost niste oameni ai Scripturii si nici pilde de pus in Vietile Sfintilor. Mama mea a fost o femeie moderna pentru acele timpuri. A facut scoala tehnica, cum era in vremea aceea, si liceul. Asa era pe atunci, 7 clase plus 5, din ce imi amintesc. Si a avut dreptul de a suplini sau de a preda la o scoala normala sau liceu, biologie, geografie, materii din acestea banale. S-a casatorit cu tatal meu, un taran simplu si cam necioplit, care nu i-a apreciat nici valoarea intelectuala si nici feminitatea. El a luat-o, cum era obiceiul in Bucovina, ca sa tina casa: sa faca mancare, sa spele, sa aiba grija de vaca, sa praseasca ogorul, sa puna in gradina si sa legene copiii. Eu m-am nascut cand mama avea 18 ani si tata 26. El a devenit muncitor la o fabrica de mobila. Acolo a fost o vreme sofer profesionist, cu toate gradele de conducere, desfasurand o activitate lumeasca in mediul industrial din orasul Radauti.

Eu am trait mereu acasa, in preajma bunicilor mei. Acesta este singurul lucru pe care mi-l amintesc cu placere. Am citit poeziile sfantului Ioan Iacob despre bunica lui, Maria, cu bucurie in suflet, amintindu-mi si eu ca, de la varsta de patru-cinci ani, ma imbracau in costum national, in itari albi, cu un fel de gumari in picioare, un fel de sandalute, imi puneau brau tricolor si palarie verde si ma luau de mana si ma duceau la biserica din sat.

– Ce va aduceti aminte despre aceste slujbe?

– Atunci nu cunosteam nimic din ritul bisericii, nu intelegeam nimic, eram dus numai ca sa ma aflu la biserica; stiam ca exista patru momente solemne, dupa care eram liber sa ma duc acasa si sa scap la mancare. Mi se da anafura si apa sfintita; nu stiam ca se cheama aghiasma. Trebuia sa stai in genunchi de patru ori: era statul la Evanghelie, la Crez, la Epicleza si la Tatal nostru.

Apoi mama mea, avand o boala mai grea, a murit cand avea 26-27 ani si eu aveam doar 9 ani. Intre putinele lucruri pe care mi le amintesc despre ea este ca m-a invatat Tatal nostru. Eram in clasa I cand nu mi-a dat voie sa ma culc pana nu l-am invatat definitiv si mi-a spus: „Daca o singura data te mai prind ca te culci fara sa-l spui, ai de furca cu mine. Tu n-ai voie sa cresti ca un animal.” Asta era vorba ei. Cand eram in clasa a II-a sau a III-a, pomenea mereu o vorba pe care mi-am adus-o aminte tarziu: „Daca as trai eu sa te vad mare, sa te faci popa, sa te rogi pentru mine cand oi muri”.

– Ati fost atras de calea preotiei inca de atunci? Ati facut seminarul?

– Nu. Fiind taran, traind tot timpul la tara, nu m-a preocupat prea mult arta carturareasca. Am invatat sa citesc, sa scriu si tabla inmultirii inainte de a intra in clasa I. Mama era o femeie foarte isteata si practica si spunea tot timpul ca e bine sa stiu cand am sa merg la scoala, ca sa nu-si bata capul invatatoarea cu mine. Bineinteles, cand am mers la scoala, ma plictiseam, nu asteptam sa predea litera A sau B, citeam pana la sfarsitul Abecedarului toate poezioarele si nu eram atent, ii deranjam pe ceilalti care invatau sa scrie, sa faca liniutele corect, sa desparta in silabe. Si fie ma dadea afara de la ore, fie ma tinea in picioare, lucru care a durat pana cand mama a murit si n-a avut cine sa se mai ocupe de lucrul asta. Am trecut in clasa a VIII-a in termeni normali, adica n-am fost nici un elev de premiu, dar nici un elev care sa se chinuiasca pentru note.

Din clasa a V-a pana in clasa a VIII-a m-am dus in fiecare vara la stana, la oi, la un unchi de-al tatalui meu, unde mi-am petrecut vacantele si am castigat si bani pentru ca ajutam. Cu ei mi-am luat uniforme, rechizite si pantofi. Dupa clasa a VIII-a, am ales de bunavoie liceul agricol. Profesoara noastra de la scoala din sat a facut o ora de dirigentie si a inceput sa selecteze intre elevi: „Tu ai fi bun de liceu, tu ai fi bun de liceu…” Si dintr-o clasa de 32 de elevi, a selectat vreo 12. Eu nu eram printre ei pentru ca aveam pro bleme de corigenta la matematica. N-am mers la admiterea din vara nicaieri, iar la admiterea din toamna am luat o medie slaba, peste 5. Acolo s-a intrat mai mult ca sa fie oameni pentru munca campului, pentru ca liceele agro-industriale faceau foarte multa practica, si m-am trezit vrand-nevrand la liceu. L-am terminat cu bine, singura problema fiind matematica, pe care n-am inteles-o niciodata si cu care m-am chinuit tot timpul. Stiu sa adun, sa scad, sa inmultesc si sa impart, dar n-am reusit sa invat matematicile moderne: analiza matematica, geometria analitica, algebra si asa mai departe. Pentru ca era un liceu agricol, specialitatile erau chimia, biologia, fitotehnia, obiecte la care m-am descurcat foarte bine; am terminat si am intrat in productie.

– Cum priviti acum varsta copilariei?

– Nu pot sa spun ca am avut copilaria lui Creanga, dar as putea sa spun ca m-am bucurat din plin; si de joaca atat de necesara unui copil, si de libertate, si de munca, si de citit o carte, si de mers la scaldat; de tot ce faceau copiii, n-am fost privat de nimic. Se spune uneori de cate un copil: „Saracul, i-a murit mama”. Eu n-am avut de suferit din pricina asta. Mama tata lui meu, bunica mea, a avut o grija si o dispozitie extraordinara pentru mine. M-a iubit foarte mult. Din cati nepoti avea, eu eram favoritul. Ce pot sa mai spun? Traind in comunism, am fost un crestin constient la botezul meu: aveam varsta de trei ani. Eu mi-am vazut botezul ortodox. Mama mea fiind bolnava cand m-a nascut, m-a dat la casa de copii, unde am stat trei ani, pentru a nu purta microbii sau boala de care a suferit ea. Dupa trei ani, dupa ce doctorii au considerat ca a trecut pericolul si ca mi-am creat o oarecare imunitate fata de boala, am fost luat acasa, unde ai mei si-au adus aminte ca sunt nebotezat. Au pus un lighean mare cu apa si-mi turna preotul apa in cap si eu ma uitam la el cum imi citea rugaciunile de botez. Sunt fericit ca mi-am vazut botezul cu ochii mei; ma simteam un om important.

– In timpul liceului mergeati la biserica?

– Din clasa a VIII-a si pana in clasa XI-a m-am racit oleaca la suflet. Ma duceam la biserica, dar din ce in ce mai rar. Nu o folosesc ca o scuza, in perioada aceea aparuse si propaganda materialist-dialectica, ce aducea informatii tot timpul despre misticismul religios, cum ii spuneau ei. E adevarat ca nu m-au afectat. N-am avut niciodata convingerea ca n-ar fi Dum nezeu. Dar, ca sa nu fiu luat la ochi de co legi, am lasat-o mai usurel cu problema religioasa.

– In acea perioada mergeati in pelerinaj la manastiri?

– Ma duceam la Manastirea Putna in fiecare an, de hram; ma duceam la Sucevita unde am crescut; la Dragomirna, unde de asemenea am crescut si, mai tarziu, am stat un an ca slujitor. Am fost un om normal si normal ma consider si in clipa de fata.

– Ce ati facut dupa terminarea liceului?

– Cum am terminat 12 clase, m-am si incadrat in productie; am lucrat la o ferma, la un CAP, si dupa doua luni am plecat in armata. Acesta a fost momentul decisiv.

– De ce?

– Am facut armata cu un baiat din Craiova, Ciontu Teodor, care terminase seminarul la Craiova. Si, pentru ca nu reusise la Institutul Teologic, fusese luat in armata. Vazandu-ma cumva mai cumintel, mai in banca mea, s-a apropiat de mine.

Nu pot sa ma laud cu virtuti, dar pot sa spun ca nu am fumat niciodata, nu am baut niciodata, nu m-am destrabalat niciodata. Adica am pazit lucrurile astea din familie, pentru ca totdeauna duminica, atunci cand se facea cate o adunare de familie, bunica spunea: „Aveti grija, nu-i frumos asta, nu-i frumos asta, nu va faceti de ras, ca maine-poimaine o sa aveti familii si o sa rada lumea de voi”.

Revin la momentul armata. Dupa ce am ajuns caporal, Teodor Ciontu mi-a spus odata: „Tu stii ca eu am terminat seminarul?” „Bine, i-am zis eu atunci, inseamna ca esti parinte!” „Nu, nu sunt hirotonit!” Oricum eu nu stiam ce insemna aia hirotonie, degeaba imi spunea, pe vremea aceea termenul nu era prea cunoscut. „Dar, zice, vrei sa-ti citesc ceva frumos?” Si avea in valiza (nu aveam voie cu valizele, le tineam la vestiar), scoase cu pixul, din Biblie, citate din Pildele lui Solomon. Ma duceam cu el in parc, in timpul liber, si el imi citea tot felul de fragmente. Lui i se pareau atat de frumoase si interesante si le savura cu atata placere… Iar eu ma uitam ca un om picat din luna, nu aveam nici o tangenta cu asta.

Nu citisem Scriptura in viata mea, nu avusesem nici o Biblie in casa. Prima Biblie am cumparat-o de la manastire, in 1989, cu 200 de lei si am trimis-o parintilor mei, sa aiba si ei Biblia in casa.

– Sa revenim la momentul armata…

– Da. Legat de armata, dupa ce-mi vorbea baiatul acela toate lucrurile de care v-am spus, eu ma uitam asa, ca un nestiutor, nimic nu stiam. El se chinuia sa ma invete religia, sa-mi deschida mintea si-mi zicea: „Daca ai sti tu cat e de frumos, daca ai intelege, daca ti-ai da seama…” Si se straduia sa ma invete lucruri bune.

– Ce s-a intamplat dupa aceea?

– Ei, dupa ce am venit acasa din armata, in 1986, in ianuarie, primul lucru mi-am facut rost de o Biblie si am inceput sa caut toate pildele acelea pe care mi le povestea el, sa-ncep si eu sa le-nvat, pentru ca mi se pareau interesante. Bineinteles ca legatura cu el s-a rupt. Dar mi-as dori cu adevarat sa-l intalnesc si sa-i multumesc din tot sufletul, pentru ca Teodor Ciontu a fost ca un al doilea trezvitor al mintii mele pe calea bisericeasca.

– Cum v-ati apropiat de manastire?

– Am luat contact cu Manastirea Putna, care era la doi pasi de casa. La Putna am intalnit un calugar care mi-a fost drag si-l pomenesc si-n ziua de azi cu evlavie si cu respect: este staretul Iachint, duhovnicul manastirii Putna. El a fost parintele nostru, al Bucovinei. Eu pe el l-am prins cantand la strana, predicand… Am apucat de m-am spovedit de cateva ori la el, iar mai tarziu a aparut la manastirea Putna parintele Pamvo, ucenicul parintelui Paisie Olaru. Bineinteles ca mi l-am ales ca duhovnic. A fost primul duhovnic care mi-a facut o spovedanie generala, exact asa cum le fac si eu tuturor celor care vin pentru prima data si-mi cer lucrul asta. Folosesc exact metoda si felul in care m-a luat el atunci, cu rabdare si cu migala. M-a spovedit asa, de-amanuntelul, tot, tot, si de-abia atunci mi-am dat eu seama cu adevarat ce in seamna spovedania. In sat, cand mergeam, fiind si mai tineri, fiind si mai multi, parintele ne punea gramada, ne citea molifta, ne chema cate doi, trei: „Ascultati de parinti?” „Da.” „Va inchinati?” „Da.” „Postiti?” „Da.”

Din clasa a VI-a si pana in ziua de astazi nici un post nu mi-a ramas nepostit, sau miercurea si vinerea, sau seara sa ma culc neinchinat. Am facut-o intotdeauna, pana-n ziua de azi. O rutina ortodoxa in care oamenii merg la biserica pentru ca asa sunt ei invatati: „Dom’ parinte, trebuie sa ma spovedesti ca-i Postul Mare… Dom’ parinte, trebuie sa ma spovedesti ca-i Postul Craciunului”. In felul acesta m-am trezit in credinta crestina.

Atunci cand l-am cunoscut pe parintele Pamvo am citit pentru prima data „Sufletul omului dupa moarte”, „Razboiul nevazut”, „Oglinda duhovniceasca” a parintelui Nicodim Mandita, am citit Vietile Sfintilor, Filocalia I. Si a inceput sa-mi dea carti bisericesti. Imi erau dragi; ma duceam eu sa le iau. Am citit poezii de parintele Cleopa, poeziile acelea crestine, cu televizorul, cu avortul, le dadea actualul staret de la manastirea Rasca, pe atunci era fratele Dumitru, acum e arhimandritul Mihail.

– Cat ati mai stat in lume dupa terminarea armatei?

– Doi ani. Atat am stat in lume dupa armata. Si m-am imprietenit cu parintii de la Sihastria. Atunci cand am luat contact pentru prima data cu Sihastria, o masina pleca de la Putna spre Sihastria, cu inchinatori, era o sarbatoare din vara, si m-am trezit efectiv in fata parintelui Cleopa. M-am apropiat de el, i-am sarutat mana, si el s-a uitat la mine si mi-a zis: „Tu, cand ai sa fii mai mare, ce-ai sa te faci?” Ce mai mare, ca aveam 21 de ani deja, ce sa ma mai fac?… Zic: „Nu stiu, parinte, ce sa ma fac, cred ca am sa ma insor si o sa am copii, eu stiu?” Si el se uita asa la mine si zice: „Ei, tu mitropolit sa te faci.” Eu am luat-o ca o gluma. Am zis ca e o gluma tipic calugareasca. Tot atunci, parintele Cleopa ne-a povestit istorioara cu inima de mama, cu frumusetile raiului, tot felul de lucruri de astea care pentru mine erau noi. Nu le auzisem pana atunci.

Am venit acasa si mi-am dorit din nou sa ma duc la Sihastria. Si am plecat imediat. Ajungand in fata manastirii Sihastria am vazut un batranel frumos si mai ciudat. Era parintele Paisie Olaru. Eu ma rugam pentru parintele Paisie Olaru si-l treceam in pomelnice la Sfanta Liturghie inca de pe cand eram in clasa a VII-a. La fel si pentru parintele Cleopa, pentru parintele Ioil de la Sihastria, pentru parintele Antonie. Ei au fost patru parinti care mi-au fost mie cei mai dragi. Pe parintele Ioil nu l-am prins, a murit, iar pe parintele Antonie l-am prins in ultima mea vizita, cand m-am dus la Sihastria ca sa-l rog pe staret sa ma primeasca. Si acest Antonie Olaru, diaconul, era, de fapt, povatuitorul parintelui Cleopa, pe cand acesta era copil. Il adusese la stana ca ucenic. El era baci, cum se zice.

– Ce-ati facut cand l-ati intalnit pe parintele Paisie?

– Cand l-am vazut pe parintele Paisie ne-am dus la el. Statea pe un scaunel, am facut o rugaciune, ne-a blagoslovit, si parintele Paisie a fost primul care s-a uitat in ochii mei, eu eram cu prietenul meu. Amandoi eram cu cate-o fata, nu eram de capul nostru; amandoi ne gandeam la insuratoare, fiecare cu drumul lui. Prietenul meu, staretul actual al manastirii Pojorata, parintele Visarion Pleava, imi zicea: „Mai, eu m-as duce la manastire”. „Eu, ziceam, n-am chemare, nici nu stiu ce se face acolo, doar tu ma vezi, ma inchin, ma rog, dar nu cred ca as putea ca ei, nici n-am fost vreodata…” Si parintele Paisie se uita la mine si zice: „Tu calugar ai sa te faci”. Si eu am zis: „Eu?” „Da, tu. Si tu sa te insori”, ii zice parintelui Visarion.

– Si cum ati reactionat?

– Bineinteles ca m-a blocat pentru moment parerea parintelui. Si pe drum ii zic prietenului meu: „De ce ti-a zis tie sa te insori cand tocmai tu spuneai ca ai vrea la manastire, si de ce mi-a zis mie sa ma fac calugar, cand tocmai eu as fi vrut sa ma insor?” „Cred ca ne-a zis invers ca sa nu ne schimbe gandul.” Si i-am zis: „Daca te faci tu, ma fac si eu.” Si el a zis: „Hai sa ne gandim.” Si atunci i-am zis asa: „Hai sa mai lasam sa treaca o luna, doua, sa vedem cand om mai veni la batranul daca ne zice tot asa. Poate el a zis asa o vorba, sa nu o luam noi nu stiu cum.” Si asta se intampla in luna lui septembrie, la 8 septembrie. Cand venim a doua oara, mergem la el la chiliuta, unde era, ne rugam de maica Maria, ne da drumul, si parintele se uita direct la mine si-mi zice: „Tu ai mai fost la mine, ti-am spus sa te faci calugar, ce mai astepti, de ce tragi de timp?” Atunci gandul nu mi-a mai dat pace: „Mai, ce mai vrea parintele?” Nu ma puteam linisti. Si cand am iesit, am zis: „Mai, daca parintele imi zice asa, eu nu stiu ce o sa fie…” Se vede lucrul ca trebuia sa luam o decizie. Dar si el se codea, si eu ma codeam. Nu eram decisi; sa nu facem vreo greseala. Eu nu m-am linistit, am mai venit in noiembrie inca o data. Si cand am venit si am luat bine cuvantare de la parinte, ma intreaba pe mine: „Tu mai ai de gand sa tragi mult de timp? Cat mai pierzi vremea?” „Parinte, ma duc acasa, ma duc la serviciu sa pun totul in regula, sa fac lichidarea. Nu pot sa las aiurea, asa, am o amarata de ferma in primire, de raspuns de niste borderouri, niste magazii, am raspunderi, teren, oameni.”

Am venit deci imediat in preajma sarbatorii de Anul Nou, am pregatit totul. Stiam deja ca dupa Anul Nou o sa dispar si o sa o iau spre manastire. Pe data de 9 februarie i-am zis sefului meu: „Am un drum de facut undeva, trebuie sa ajung neaparat, nu pot sa mai intarzii, trebuie sa ajung, am nevoie de doua zile”. Si era un omat mare afara, dar n-am tinut cont, m-am dus direct la Sihastria. Si cum am ajuns acolo, am ajuns seara, si cum este iarna noaptea, ma duc la usa la parintele Paisie, dar el de la usa zice: „Marie, da-i drumul, ca o venit baietul meu!”. Astia ziceau ca nu vede, dar eu cred ca vedea cu duhul, pentru ca, in clipa in care m-am apropiat de el m-a pus in genunchi; eram fara Visarion, m-am dus singur sa clarific. Imi era rusine fata de el si voiam sa pun intrebari, sa ma edific.

Si cand m-am apropiat de batranul, imi zice: „Asa-i c-ai venit de tot?” „Da, am venit de tot.” „Uite, zice, ai sa fii la oi, la vaci, la trapeza, la bucatarie si apoi la ce-o mai da Dumnezeu.” „Parinte, zic, sa raman chiar de astazi?” „Da, chiar de astazi.” M-a pus sa car niste lemne. Am vazut eu atunci asa niste lucruri minore, banale, mi se parea mai greoi, mai nu stiu cum, si zic catre staret: „Parinte, da-mi voie sa ma duc eu acasa, sa-mi fac bagajul asa cum stiu eu si cum trebuie, si va promit ca, de cum da mugurul la copac, vin. N-are rost sa va incurc acum, iarna, nici nu-s chilii.” Si, intr-adevar, nu erau chilii, nu erau constructiile astea frumoase de acum. Am venit si-am mai stat o luna de zile acasa, dar n-am mai avut liniste.

– Si ce-ati facut?

– M-am dus la parintele Pamvo de la Putna si i-am spus. El a incercat sa ma atraga catre Putna. Pe atunci era acolo un foarte bun ieromonah cu care eram prieten, Preasfintitul Calinic Botosaneanul. Era un om extraordinar. El m-a hirotonit, m-a facut preot si duhovnic. Si cum am intrat in ograda la Putna, imi zice: „Pustnice, dar ce te-ai imbracat asa, in negru, nu cumva vrei sa dai bir cu fugitii?” „Nu stiu, am sa vad, parinte Calinic, blagosloviti.” „Te blagoslovesc sa te duci la vacile din Sihastria.” Parca simtea. Si m-am dus la parintele Pamvo si i-am zis: „Parinte, nu mai stau, plec”. Si el zice: „Dar cu cine pleci?” „Am sa vad eu…” Am zis ca-l iau pe Visarion. Visarion a zis: „Blagosloviti, sa ma duc si eu cu el sa-l conduc”, si am venit acasa. Mi-am facut bagajul, am pus doua bilete, cu „da” si cu „nu”, si am zis asa, daca iese „da”, plecam, daca iese „nu”, mai stam. Zis si facut, am pus biletele, el a tras primul si a iesit „da”. Si atunci, noaptea, la ora trei, am plecat, nici n-am mai stat. Duminica, la ora douasprezece, eram deja la Sihastria. Pe 9 februarie m-am dus prima data si pe 16 aprilie m-am intors definitiv. Pe Visarion l-a dat la ascultare la vaci si pe mine m-a trimis la oi si asa ne-a despartit. Eu am ramas la oi aproape un an de zile.

– Erau parinti cu o inalta traire duhovniceasca atunci in Sihastria. De care ati fost mai apropiat?

– M-am tinut de parintele Paisie Olaru. O luna de zile l-am vizitat si de doua-trei ori pe zi si ma duceam dupa sfaturi cand aveam ispite. De aceea m-am si spovedit la el. Ma mai lua dorul de casa, nu prea eram obisnuit, mai mi se parea greu, mai ma suparam, ca fratii incepatori. Dupa aceea, m-am spovedit de obligatie la parintele Varsanufie, ca asa m-a dat, iar dupa ce a fost revolutia, m-am spovedit direct la parintele Cleopa, pentru ca parintele Paisie murise. Parintele Paisie a murit in 1990, pe 16 octombrie, si l-a ingropat pe 20. In ziua in care l-a ingropat pe el, pe mine m-a hirotonit diacon. Plecasem deja din Sihastria.

– Sa parasim putin Sihastria… Care dintre parintii de la Putna v-au impresionat in mod deosebit?

– La manastirea Putna, dupa parintele Pamvo, l-am cunoscut pe Preasfintitul Calinic, care era un om extraordinar si deosebit ca suflet. Acum ne vedem foarte rar, vreau sa spun ca sunt ani de zile de cand nu m-am intalnit cu el macar sa-i sarut mana sau sa-i zic „multumesc” pentru hirotonie. N-am avut ocazia sa ne intalnim, ca el e tot timpul prin eparhie, cu tot felul de probleme, iar eu sunt aici, la Barnova, tot timpul. Apoi l-am cunoscut pe parintele Tudor, fostul staret al Bogdanei, care a murit unde este acum parintele Justin Dragomir, in Radauti, la Bogdana Musatinilor, pe parintele Damaschin, un parinte sporit de la Putna, care a murit in timp ce da dea pasarelelor de mancare pe fereastra.

– Sa revenim la parintii de la Sihastria…

– La Sihastria am cunoscut cel putin opt parinti buni de la care am avut ce invata. Parintele Partenie, un parinte batran, ghebos, foarte tipicar si atent la slujbe. Statea cu carja in spate la slujbe si comenta orice greseala, tot timpul era foarte atent, era ochi si urechi la tipic. Apoi parintele Veniamin Barbacaru, un om deosebit si sporit, traitor cu rugaciunea lui Iisus, care si-a stiut dinainte moartea si i-a spus parintelui Cleopa cand a venit vinerea sa-l impartaseasca: „Parinte, vii vinerea viitoare, ca atunci ma duc la Dumnezeu”. Cand a venit, l-a gasit cu pravila facuta, cu mantia in spate, tot frumos pregatit cu rugaciunea de impartasanie citita. Parintele Cleopa l-a spovedit, l-a impartasit si i-a zis: „De-acum, parinte, ne vedem in rai”. Si intr-o ora, doua, cat a mai durat, a murit. Parintele Cleopa a spus ca l-a visat la 40 de zile dupa moartea lui: era pe un covor si atata i-a zis: „Parinte, spre rasarit e mantuirea!” Si asa s-au despartit. Apoi era parintele Cosma, un parinte deosebit; trei ani, cat am fost eu la Sihastria, o data nu l-am vazut sa lipseasca de la Utrenie. Era primul in biserica.

Mai era parintele Ilarion Antohi, poate ati vazut cartea cu pacatele de la spovedanie, foarte bun duhovnic, de la el am invatat sa citesc Psaltirea. El m-a luat asa si mi-a zis: „Baiete, nu pierde vremea, n-ai venit la manastire sa stai la taclale si la povesti. Uite, eu iau de la ora 6 la 8, tu termini la ora 7 ascultarea si vii la masa, ia de la ora 8 la 10 un schimb la Psaltire si sa te tii de el. Si il schimbam pe el tot timpul la Psaltire, pana am plecat la Dragomirna. Eu intram la Psaltire la 8 si citeam sapte, opt, noua sau zece catisme, numai bine cat era foiala prin manastire, iar cand veneam la chilie mai citeam o ora sau, daca nu ma culcam dupa Utrenie, terminam si aveam Psaltirea citita, nu pierdeam vremea.

Un alt parinte bun, care mi-a placut si mi s-a parut extraordinar, a fost parintele Nazarie, cel cu barba deasa, avea vreo optzeci si ceva de ani. Avea o icoana cu Maica Domnului in chilie si zicea: „O vezi, e facatoare de minuni; ea, cand ma cheama la dansa, eu nu o sa sufar deloc”. Seara nu s-a simtit bine, a mancat oleaca de peste si a doua zi dimineata, la ora 8, fara sa-i dea cineva un pahar cu apa sau sa-i spuna: „Parinte, cum te cheama, sau ce te doare?”, a murit frumos, ca un sfantulet. Si un alt parinte cu suflet bun pe care l-am cunoscut tot in Sihastria este parintele Ignatie, mai traieste si acum, un om batran, cu o mana uscata, un om cuminte si tacut, nu l-a auzit nimeni niciodata.

La fel parintele Ioil, care a fost un mare staret. De oriunde venea de pe drum, intra in biserica, asculta slujba pana se termina si apoi manca si isi vedea de treburile manastirii. Cand sa moara si era la pat, toti fugeau sa nu-i faca pravila. El vroia pravila multa, cum faceau calugarii de demult; cei moderni o fac asa mai formal. Voia sa-i citesti tot, laude, acatiste, rugaciuni de seara, de dimineata. Un singur baiat, Iulian Craciun, ii citea batranului toata Pravila, chiar mai mult decat voia batranul, care-i zicea: „Mai du-te si te odihneste, ajunge”. Si inainte de a muri a zis asa: „De-am sa iau indrazneala la Dumnezeu, doi oameni am sa mai iau dupa mine, pe preotul satului, care m-a ocrotit in timpul decretului impotriva monahilor si mi-a dat cheia de la biserica si-am facut ani de zile Liturghie si m-am impartasit noapte de noapte, si pe Iu lian care mi-a citit pravila cat am fost bolnav la pat”. In ziua de Inaltare s-au implinit patruzeci de zile de la moartea lui. Cu trei zile inainte, a murit preotul din sat, iar dupa trei zile de la Inaltare, a murit Iulian in Sihastria. I-a luat pe amandoi. Erau toti trei niste oameni extraordinari.

A mai fost parintele Valerian Sirulescu, pe care l-am cunoscut mai putin, era tacut, retras, nu prea vorbea. L-am cunoscut pe parintele Ioachim, un calugar extraordinar, cinstit si respectuos; daca mergeam cu el la treaba zicea: „Coasa si Doamne Iisuse, la fiecare brazda”, asta era vorba lui. Bine, de parintele Cleopa nu mai vorbim. El mi-a fost duhovnic din ’90 pana in ’98. Ori de cate ori aveam sicane, el imi lua apararea. Se duceau fel de fel de capete luminate la el: „Uite, Calistrat face asa, Calistrat face asa”. El totdeauna ma apara; tinea mult la mine. De la el am invatat sa spovedesc, de la el mi-am pus la punct toate canoanele, tot ce spovedeam intr-o luna doua, notam cu creionul si ma duceam la el. Imi scriam si raspunsurile mele, iar langa ale mele le notam pe ale lui, sa vad unde am gresit si unde ma pot corecta. Cand am vazut ca incep sa corespunda raspunsurile, nu mi-a mai fost frica. Ma duceam la Sihastria cu orice intrebare, indiferent ce era, si primeam imediat raspunsul.

– Ati vietuit o vreme in Sfantul Munte. Ce ne puteti spune despre acest loc binecuvantat?

– Doua persoane mi-au ramas la suflet de acolo. Parintele Iulian Lazar, la care tin si-l pomenesc cu toata dragostea, un batran extraordinar, si parintele Serafim Vaduva. Mi-a placut stilul gospodaresc si autoritar al lui Justinian economul, de la care am invatat cum se munceste. Am vazut cum poate acel om sa organizeze un santier sau cum poate tine in frau manastirea. Lucrul acesta mi-a placut. Ce mi-a mai placut la Athos si-am ramas miscat a fost pestera Sfantului Atanasie, unde am tuns niste schivnici. Mi-a placut marea, imi placea sa stau ore intregi privind la ea. Mi-a placut muntele, in general, dar nu mi-a placut atmosfera greceasca. Mi-a placut icoana „Prodromita” care face parte din tezaurul sufletului meu si acum lucrez la ea, la pictat, chiar vreau sa fac o icoana de marime naturala cu „Prodromita”, exact cum este in Sfantul Munte, si la care sa ma rog cat am sa mai traiesc.

M-am dus la Marea Lavra, la un hram al Sfantului Atanasie si i-am ascultat pe parintii de acolo cantand foarte frumos. Dupa ce am revenit in Romania, duhovnic fiind si venind la mine baieti de la seminar, care acum sunt teologi, manastirea noastra a format un grup foarte bun, „Byzantion”. Aproape toti sunt ucenicii mei; ii spovedesc pe zece, alti doi se spovedesc in alta parte. Si aici am facut privegheri de toata noaptea, exact cum am vazut in Athos. Ce-am vazut bun in Athos, am adus acasa.

– Cu care dintre parintii de la noi aveti o legatura duhovniceasca mai stransa?

– Sunt legat sufleteste de cativa parinti tineri si de cativa parinti batrani. Am o legatura buna duhovniceasca cu parintele Justin Parvu, la care ma spovedesc. Parintele Justin mi-a deschis mintea spre o cale care-i apartine personal, are el un stil aparte. M-a ajutat la niste lucruri extraordinare. Si mai am niste parinti tineri la care tin foarte mult, ii am si ca fii duhovnicesti si colaborez cu ei pentru ca sunt foarte buni: parintele Arsenie de la manastirea Lepsa, un tanar la vreo 35 de ani, dar un duhovnic deosebit si de o bunatate exceptionala. Nu e un calugar prea vechi, e tot cu metania de Petru Voda. Ii am pe parintele Justin si pe parintele Gavriil de la Doroteea, doi baieti pana in 30 de ani, dar niste oameni de suflet extraordinari, pe parintele Hristofor de la Petru Voda care a crescut aici cu noi in Barnova. Mai e parintele Hristodul de la manastirea „Nasterea Maicii Domnului”, de prin partea Vasluiului, un baiat cuminte si ascultator.

– Chiar daca, unul cate unul, marii nostri duhovnici ajunsi la batranete trec la Domnul, existatotusi parinti tineri care le iau locul.

– Am descoperit cativa. Sunt in numar de zece, dar nu vreau sa-i mentionez, nu e bine sa stie altii numele lor, ca sa nu-i deranjeze din lucrare. Ei colaboreaza foarte strans cu mine, ii ajut din toate punctele de vedere: si cu carti, si cu bani, si cu alimente, si cu haine. Au o calcatura frumoasa. Pentru monah, ca sa fie curat cu trupul, atent cu mintea si cald cu inima, este o mare taina. Numai batutul metaniei si cititul la Ceaslov sunt apa de ploaie. Toti citesc la Ceaslov, dar inima le e de piatra. Iarasi un parinte extraordinar pe care il am la suflet, desi nu ma pot duce des la el, dar care mi-a ramas in inima, e Arsenie Papacioc. Mi se pare cel mai lucid si mai pragmatic duhovnic.

Il cunosc si pe parintele Sofian Boghiu. L-am cunoscut in 1990, in biserica Antim, fara sa ma stie. Cand am intrat sa ma inchin, mi-a dat 200 de lei si o punga de tamaie: „Tinere, te vad un baiat frumos si tanar, cu perspective, ia asta de la mine si zi bogdaproste”. M-a sarutat pe frunte si a plecat. Nici n-am avut timp sa ma dumiresc cine e, altcineva mi-a zis: „Ala-i parintele Sofian.” Eu eram pe-atunci doar frate de manastire, ma dusesem sa ma inchin la manastirea Antim, dar in haine civile. Am avut fericita ocazie sa-l cunosc si pe parintele Staniloae, sa-i fac patru vizite acasa. Am primit cadou de la el un calendar si o Filocalie pe care le mai am si in ziua de astazi, le pastrez ca amintire. Am avut cateva discutii cu el, am primit sfaturi, i-am dus si eu cate ceva din ce se putea de la manastire, calugareste, niste bureti uscati, un sac de nuci, maruntisuri. Parintele era un om modest, fara pretentii, m-a binecuvantat si mi-a zis: „Nu-ti doresc altceva decat un singur lucru: sa ajungi sa-l cunosti pe Dumnezeu, nu citind, ci traindu-L. Eu L-am cunoscut citind”. El se smerea, era un om deosebit, era un om de o bunatate extraordinara.

Si, bineinteles, mai este prietenul meu din copilarie, cu care am venit la manastire, parintele Visarion, protosinghel, staret la manastirea Pojorata – Sfantul Ioan Iacob Hozevitul, care mi-a ramas prieten. Si mai am un prieten, parintele Agatanghel, un baiat cuminte si la locul lui, la vreo 30 de ani. Imi sunt prieteni in sensul ca tot timpul m-am bazat pe rugaciunea lor. Noi am facut asa, un front comun, in sensul ca ne-am sfatuit sa ne pomenim unii pe altii, toti intre noi. Suntem vreo zece-unsprezece care ne stim, ne pomenim tot timpul, ca sa fie mai intarita rugaciunea si sa putem trece mai usor de valurile care vin permanent si izbesc.

– Ne puteti vorbi despre cateva momente mai deosebite din viata dumneavoastra duhovniceasca?

– Nu se gasesc in viata mea trairi mistice sau rapiri in extaz. Am avut cateva lucruri frumoase, de suflet. Candva am sa le asez pe hartie. Mai intai sa ma izolez: sa lepad mandria, lacomia, lenea, trandavia, amanarea pravilei… Si cand o sa am vreo 60 de ani, daca am sa fiu sanatos, chiar 70, atunci am sa scriu eu lucrurile alea frumoase pe care le-am trait: cu parintele Pamvo, cu parintele Paisie, cu parintele Cleopa, cu parintele Visarion si de vreo trei ori singur. Dar la vremea cuvenita, nu asa, la intamplare. Nu vreau sa dau impresia ca as fi cineva. Sunt un om normal.

***

„Sunt un om normal…” Cu aceste cuvinte incheie parintele Calistrat povestirea vietii sale. Astfel de cuvinte pot parea banale astazi, cand lumea este insetata de senzational, de tot ce este iesit din comun.

Consider ca parintele Calistrat este iesit din comun tocmai prin faptul ca este un om normal intr-o lume anorma la. Cand nefirescul este considerat firesc si pacatul este considerat virtute, oamenii care Il slujesc pe Dumnezeu sunt etichetati drept fundamentalisti sau extremisti. Fata de pozitia parintelui in problema formalismului credinciosilor sau a caderilor preotilor, se pot ridica voci care sa afirme: „Calistrat este nebun!”

Indraznesc sa fiu de acord cu aceasta parere. Cu o singura precizare insa: cred ca parintele face parte din ceata noilor nebuni pentru Hristos, care se afla in primele randuri in oastea Bisericii luptatoare. Spre deosebire de vechii nebuni pentru Hristos, care au intrat in Sinaxare dupa ce au dus o viata ciudata, neconformista (si faptele lor par smintitoare mintilor simandicoase din zilele noastre), noii nebuni pentru Hristos au de dus o cruce foarte grea: crucea normalitatii, crucea firescului. Intr-o societate care rastoarna valorile dupa bunul plac, nestingherita aproape de nimeni, apar aceste voci profetice care, marturisind adevarul, Il marturisesc pe Dumnezeu.

Una dintre cele mai puternice voci este cea a parintelui de la Barnova. „Sunt un om normal…”, spune parintele. Tocmai in aceasta normalitate sta maretia lui. A fi astazi normal e un lucru de mare cinste. Atunci cand vreun imparat spunea: „Sunt imparat…”, era plin de mandrie. Parintele Calistrat spune: „Sunt normal…”, smerindu-se, dezvinovatindu-se parca. Fiind normal, nu putea fi altfel. Nu putea sta cu ochii inchisi la problemele cu care se confrunta Biserica.

A fi crestin nu inseamna a fi orb. A fi crestin nu inseamna a fi lipsit de discernamant. A fi crestin inseamna a-ti iubi aproapele. Si nu iti poti iubi aproapele care zace bolnav fara sa incerci sa ii tamaduiesti boala. Iar primul pas este constatarea bolii. Parintele Calistrat face acest lucru: are curajul de a lua pulsul unei societati bolnave.

„Dar cine ii da dreptul sa o faca? Cine ii da dreptul sa o judece? De ce nu o lasa in caderea ei? De ce se baga unde nu e treaba lui? De ce…?” Si lista „de ce”-urilor ar putea continua.

E o mare virtute sa fii normal astazi. Normalitatea este cale de sfintenie. Intr-o lume de nebuni, cei sanatosi vor fi omorati cu pietre. Ei sunt singurii in stare sa puna diagnosticul corect lumii care ii sugruma cu pacatele ei.

Nu e greu de inteles ca prin aceasta carte parintele Calistrat scrie o scrisoare lunga multora dintre bolnavii acestei lumi. Si multi vor incerca sa dea cu pietre in el. Dar parintele vorbeste, adica scrie cu glasul, si cuvintele sale ajung unde randuieste Dumnezeu. Vor ajunge si la oameni care se vor folosi de aceste cuvinte. Vor ajunge si la oa meni care vor lua putere citindu-le.

Inainte de a incredinta aceste convorbiri tiparului, le-am dat mai multor crestini si preoti spre a fi citite. Imi era teama ca nu cumva adevarurile spuse de parintele Calistrat sa nu sminteasca pe cineva. Un parinte mi-a spus: „Nu se smintesc decat cei smintiti. Ceilalti se vor folosi. Parintele Calistrat are in el duhul profetilor care mustrau cetatea nu pentru a-i anunta pedeapsa dumnezeiasca, ci pentru a o intoarce la pocainta. Chiar daca vorbele lui par prea originale pentru a fi in duhul ortodox, sa nu limitam ortodoxia la niste predici standard. Nu stim cum s-ar fi purtat Sfintii Parinti astazi. Oricum, vorbele lor nu ar fi placut lumii. Si parintele Calistrat este de o mie de ori mai traditionalist decat cei care, iubind litera care ucide mai mult decat duhul care da viata, tin ochii inchisi ca sa nu fie nevoiti sa recunoasca apostazia care ne inconjoara.”

Ii rog pe toti cei care s-au hranit din cuvintele parintelui Calistrat sa il pomeneasca in rugaciunile lor. Parintele Calistrat poate fi ranit in razboiul duhovnicesc. Si rugaciunile celorlalti ii pot fi de mare ajutor. Parintele Calistrat nu a ajuns la batranete. Este destul de tanar. Si lupta pe care o are de dus este de durata. Rugaciunile noastre il pot ajuta sa mearga in continuare pe drumul pe care a pornit.

Amintesc inca o data cuvintele parintelui Iulian de la Prodromu: „Atunci cand voi muri, te rog sa te intorci in Sfan tul Munte, ca sa nu ramana romanii de aici fara duhovnic”.

Cred ca ar trebui sa ne dam seama de darul pe care ni l-a facut Dumnezeu prin parintele Calistrat. Cata vreme parintele este langa noi, sa nu ne lenevim a-i cere cuvant de folos. Si, primind cuvintele sale, sa nu ne lenevim a le urma…

 

Ne vorbeste Parintele Calistrat de la Barnova (Bucuresti, 2003) Danion Vasile – Mangaiere si mustrare (Sursa foto: internet)