„Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre!”(Mt 11,29)
„Oamenii rai si amagitori vor merge spre tot mai rau, ratacind pe altii si rataciti fiind ei insisi”(2Tim 3,13)
„Imparatia lui Dumnezeu este in launtrul vostru!” (Lc 17,21)
„Cel incet la manie e mai de pret decat un viteaz, iar cel ce isi stapaneste duhul este mai de pret decat cuceritorul unei cetati!”(Pild 16,32)
„si minuni de-ai face, chiar si morti de-ai invia, totusi tulburarea te aseaza sub aripa diavolului!” (Sfantul Ioan Gura-de-Aur)
,,Rautatea vadeste o lipsa in cele ale mintii”(Sfantul Vasile cel Mare)
„Primejdia nu este prezenta patimilor care ne lupta sufletul, ci lenea si nepasarea care ne fac sa cadem infranti in fata lor”(Sfantul Efrem Sirul)
„Asa precum norii nu se aduna pe cer fara miscarea vantului, tot asa nici patima nu se iveste in suflet fara miscarea gandului”(Sfantul Marcul Ascetul)
„Nu atacul gandului este pacatul, ci invoirea mintii care vorbeste cu gandul ca si cu un prieten” (Sfantul Marcu Ascetul)
,,Mania este inceputul nebuniei caci precum furtuna tulbura vazduhul, asa mania tulbura mintea” (Sfantul Iacob, Arhiepiscopul Novgorodului)
„Arsenie – taci, fugi, linisteste-te!” („Patericul Egiptean”)
„Precum nu poti tine o scorpie in san fara ca aceasta sa te muste, tot asa nu poti tine un gand rau in inima fara ca acesta sa te vatame!” (Evagrie Ponticul)
Scrierile ascetice si duhovnicesti ale Sfintilor Parinti filocalici ne invata ca „linistea” sau „isihia” reprezinta starea de sanatate spirituala a sufletului. Prin urmare, dobandirea linistii interioare profunde si depline este scopul tuturor nevointelor duhovnicesti. Atingerea acestui scop este posibila prin efortul de impotrivire statornica si totala fata de lucrarea patimilor trupesti si sufletesti si prin ferirea de orice tulburare rezultata din griji si preocupari lumesti. Aceasta mai intai pentru a implini indemnul categoric al Mantuitorului Hristos: „Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este!”(Mt 5,48).
De-a lungul veacurilor de nevointa crestina intru dobandirea sau agonisirea nu de averi materiale, ci de adevarata bogatie vesnica, netrecatoare, istoria Bisericii a consemnat nenumarate feluri de vietuire dupa Dumnezeu, atat in viata monahala, cat si pe calea casniciei. Fara nici o exceptie, acesti adevarati eroi ai Duhului nu au pretuit si cautat altceva decat odihna cea duhovniceasca sau pacea pe care nu lumea de aici o poate da. Deja de mai bine de trei mii de ani striga neincetat Psalmistul: „Fereste-te de rau si fa binele, cauta pacea si o urmeaza pe ea!”(Ps 33,13). si de aceea Sfinti Parinti precum Ioan Scararul invata ca desavarsirea duhovniceasca sau starea de sfintenie reprezinta o adevarata inviere a sufletului mai inainte de invierea trupului. si ca doar asa omul poate dobandi adevarata cunoastere a Celui Preainalt (nu in fiinta Sa, care ramane inaccesibila firii create, ci prin lucrarile Sale prezente in creatie). Desavarsirea duhovniceasca implica starea de nestricaciune a trupului, supunerea simturilor trupesti stapanirii mintii luminate prin curatirea inimii si inaltate deasupra limitarilor si conditionarilor firii trupesti pacatoase sau impatimite. Tot Sfantul Ioan Scararul scrie (in volumul al noualea al „Filocaliei”) ca astfel sufletul ajunge fata in fata cu Ziditorul sau.
Asadar, nu intamplator lucrarea de linistire duhovniceasca a fost grija de capetenie a oricarui traitor al tainei indumnezeirii firii prin unirea cu Hristos Cel Inviat inca de la inceputurile crestinatatii. Atunci cand in necuprinsul pustiurilor lumii se intampla ca, din voia lui Dumnezeu, vreun ascet sa intalneasca un alt nevoitor intru mantuire, salutul de binete cu care obisnuiau sa se intampine avea o forma interogativa: „Cum petreci, frate, cu darul lui Dumnezeu, in pustie?”. Iar raspunsul era unul deopotriva consolator si marturisitor, in duh de pace, de simplitate si smerenie: „Bine, cu mila Domnului, spre infranarea poftelor, spre omorarea patimilor, prin rugaciunea neincetata si privegherea necontenita asupra curselor vrajmasului neamului omenesc”. Aceasta pentru a da viata cuvantului Scripturii care zice: „Rugati-va neincetat!”(1Tes 5,17), si iarasi: „Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita!”(Mt 26,41). O asemenea lucrare duhovniceasca, insa, pentru a avea puterea necesara sa indeparteze din suflet urmele oricaror griji trupesti si tulburari lumesti, se poate intemeia doar pe un efort constant si sustinut al vointei statornic indreptate spre lepadarea-de-sine si spre tainuirea oricaror virtuti sau fapte bune. Pentru ca altfel vietuirea pustniceasca risca sa devina „oportunitate” lumeasca de slavire desarta in ochii lumii si de „preamarire” a orgoliului individualist prin „reclama” facuta spre atragerea de „admiratori” naivi si de „admiratoare” lipsite de discernamant, gata sa lesine de „extaz” precum la spectacolele vedetelor acestei lumi. Pentru un astfel de „pustnic” mai modern, traiul la pustie nu mai implica doar Psaltirea, Ceaslovul, Acatistierul, lumanarica, vasul cu apa, saculetul cu pesmeti si legumele uscate, ci necesita tot felul de accesorii „indispensabile”, care presupun tot atatea griji noi in sufletul asa-zisului ascet, al caror rezultat este doar raspandirea mintii, slabirea vointei spre cele duhovnicesti, uscarea dorului de cele sfinte si infumurarea mandriei.
Astfel de lucruri nu se regasesc in biografia exemplara a nici unuia dintre povatuitorii vietii duse dupa Dumnezeu intru unirea de taina cu Acesta. Pilduitoare in acest sens este hotararea staretului din „Pateric” de a parasi un anumit loc din pustie cu intreaga sa obste pentru a se muta in altul, mult mai arid si mai indepartat, pentru simplul motiv ca in timpul noptii vantul se auzea suierand printre trestii, facandu-le sa fosneasca, si astfel abatand mintea de la efortul ei de inaltare spre Cer. Sau raspunsul pe care un alt batran l-a dat celor ce il intrebasera pentru care motiv nu-si cruta deloc trupul, lipsindu-l de somn de ani de zile, si nevorbind cu cineva vreodata: „Atata vreme cat nu primesc pe cele rele ale vietii de aici ca pe cele bune, iar pe cele bune ale ei ca pe cele rele – nu mi-am facut inca din trup mormant al patimilor, caci n-am murit pentru cele ale lumii!”. Este tocmai ceea ce, la randul sau, spusese si Sfantul si Dreptul Iov cel indelung-rabdator si mult-patimitor: „Daca am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare si pe cele rele?!”(Iov 2,10). Aceasta deoarece (precum invata Sfantul Maxim Marturisitorul in volumul al optulea al „Filocaliei”), pacea sufletului inseamna de fapt nepatimirea sau absenta totala a patimilor care il imping la pacatuire prin simturile trupesti. La randul sau, Sfantul Isaac Sirul avertizeaza ca nepatimirea nu-l scuteste pe ascet de razboiul demonilor. Si de aceea Sfantul Apostol Pavel ne aminteste ca „lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in vazduh!”(Ef 6,12). Practic, lucrarea ascetica de linistire sau pacificare duhovniceasca a inimii omului este singura cale spre adevarata cunoastere-de-sine. Inaintand pe aceasta, omul dobandeste ceea ce se numeste vederea duhovniceasca, el devine „vazator-cu-duhul”. In acest sens, tot Sfantul Isaac Sirul (in al zecelea volum al „Filocaliei”) afirma ca cel ce isi vede propriile pacate a sporit duhovniceste in mai mare masura decat cel ce ii vede pe ingeri.
Batranii duhovnici iscusiti, povatuitori luminati si inspirati ai multimilor de calugari care au nazuit la dobandirea „margaritarului cel de mare pret” al pacii lui Hristos, au atras permanent atentia asupra faptului ca o asemenea comoara nu poate fi agonisita decat prin lepadarea deplina si definitiva a sinelui egoist, marcat de mandrie si autosuficienta. Indemnul la „rabdare!, rabdare!, rabdare!”, si iarasi „rabdare!, rabdare!, rabdare!” – „nu pana la prasit, ci pana la sfarsit!”, era in fond avertismentul fata de necesitatea taierii voii proprii intru omorarea omului cel vechi si invierea omului cel nou zidit dupa chipul si asemanarea lui Iisus Hristos, Biruitorul mortii si al iadului. Caci a rabda nedreptatea din partea semenilor inseamna a fi asemenea celor trei tineri din Babilon impreuna cu proorocul Daniel aruncati in cuptorul cel cu foc fara a fi arsi de vapaie. Pentru ca numai linistea agonisita prin smerenia tacerii poate birui viforul gandurilor si potoli furtunile patimilor starnite asupra sufletului de la trup si de la lume prin lucrarea diavolului.
Nu cu prea multa vreme in urma, tihna vietii pamantesti o dadea linistea casei parintesti, pacea caminului familial, traiul modest, simplu si smerit dus in lumina candelei aprinse in coltul cu icoane al casei spre cetirea filelor ingalbenite de timp ale cartilor de rugaciune mostenite din strabuni, truda zilnica spre agonisirea painii pruncilor si cresterea lor in frica de Dumnezeu si rusinea fata de batranii si semenii din obstea satului, cei ce erau partasii bucuriei intregii comunitati la praznuirea sarbatorilor crestine. Clopotul bisericii (glasul evlaviei) dadea deopotriva semnalul incetarii lucrului la camp si inceperii lucrarii rugaciunii. Asfintitul soarelui strangea familia in vatra stramoseasca precum puii sub aripile de closca spre impartasirea tuturor, cu evlavie si rugaciune, din darurile bogate ale lui Dumnezeu lasate in natura spre hrana si spre cele de trebuinta. Totul se desfasura sub obladuirea nevazuta a sfintilor ingeri pazitori si veghea rugaciunilor ostenitorilor sfintiti prin harul dreptei credinte si faptele de bunatate si evlavie savarsite de-a lungul zilei. Lumina tainica a unei asemenea mosteniri duhovnicesti mai palpaie inca in licarul vreunei candele aprinse la troita impodobita din fata unei case de la tara, sau de la raspantie de drumuri, spre a indrepta iarasi ochii lumii ratacite prin negurile istoriei catre jertfa lui Hristos rastignit pe Cruce spre biruirea mortii si a pacatului prin Inviere. Aceasta liniste duhovniceasca sau pace dumnezeiasca (cu putinta de dobandit numai prin sfanta rugaciune) este, de fapt, esenta vietii crestine insesi. Nu degeaba batranul din „Pateric” isi indemna ucenicul: „Adasta in chilia ta – iar ea te va invata ce trebuie sa faci!”; si iarasi: „Pazeste-ti buzele de grairea cea desarta!,
„Nu pierde vremea in desert!”, „Fereste-te de amestecul cu cele lumesti!” si celelalte. Iar rezultatele veneau pe masura straduintei. Este evident, asadar, ca nestatornicia vietuitorilor din manastiri sau hoinareala asa-zisilor „cautatori ai linistirii” (proprie atator itineranti ai turismului religios) este, de fapt, tocmai semnul absentei linistii launtrice sau al prezentei framantarilor de constiinta. Linistea nu este o virtute in sine, este un dar dumnezeiesc, este maica sanatatii sufletesti. Doar pe aceasta cale au ajuns sfintii asceti la capatul urcusului duhovnicesc spre inviere, pe culmile rugaciunii extatice sau ale rapirii „fie in trup, fie in afara de trup” (2Cor 12,3) spre intalnirea cu Dumnezeul Cel Viu, traita ca o vedere mistica a Celui Nevazut inca din aceasta viata: „Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu!”(Mt 5,8). Vederea lui Dumnezeu nu este insa neaparat o „obligatie de serviciu” a monahilor, ci incununarea in dar a tuturor eforturilor, stradaniilor si nevointelor facute de un crestin din dragoste pentru Cel Sfant: „Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el!”(In 14,23). Prin urmare, isihia sau pacea duhovniceasca, linistirea sufletului de orice tulburari sau framantari produse de indoiala in credinta ori de impatimirea spre cele ale vietii pamantesti, este calea desavarsirii in vesnicie incepute inca de aici: „Dar cand va veni ceea ce e desavarsit, atunci ceea ce este in parte se va desfiinta”(1Cor 13,10). Pe de alta parte, Sfantul Ioan Scararul ne previne ca desavarsirea pamanteasca nu este acelasi lucru cu desavarsirea cea cereasca. si de aceea trebuie sa purtam „lupta cea buna”(1Tim 1,18) pe parcursul intregii vieti, urcand treapta cu treapta drumul catre Cer: „Merge-vor din putere in putere!”(Ps 83,8) prooroceste Psalmistul. Prin efortul de linistire incepe insanatosirea duhovniceasca a sufletului, iar pacea adanca si statornica salasluind in inima este rasplata vitejilor nevoitori. Caci „orice pom bun face roade bune, iar pomul rau face roade rele!”(Mt 7,17), iar „potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita!”(1Pt 5,8); si de aceea batranii indemnau pe cei mai tineri: „Taci tu pentru ca sa vorbeasca faptele tale!”.
In vremea noastra, din pacate, uluitorul progres tehnico-stiintific nu a adus, insa, si o sporire intru linistire. Dimpotriva. Viata a devenit din ce in ce mai tumultoasa. Oamenii – din ce in ce mai agitati. Sufletele – din ce in ce mai framantate. Un zbucium urias pare ca a cuprins omenirea – o zbatere continua din ce in ce mai puternica. O goana intetita dupa bani, dupa averi: „grijile veacului si inselaciunea bogatiei si poftele dupa celelalte, patrunzand in ei, inabusa cuvantul si il fac neroditor”(Mc 4,19). „Grijile vietii scosu-m-au din Rai!” se caina oarecand cu amar Adam cel de demult. si de aceea: „nu duceti grija, spunand: ce vom manca?, ori – ce vom bea?, ori – cu ce ne vom imbraca? – pentru ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua!”(Mt 6, 31-33). Astazi, insa, idealul parelnicei bunastari materiale porunceste ca din casa fiecarei familii sa nu lipseasca nicidecum electricitatea si toate instrumentele ei: corpurile de iluminat (lustre, lampi, veioze si lanterne), centrala termica (pe baza de lemne sau de gaz) si caloriferele, boilerul, uscatorul de par, masina de spalat rufe, masina de spalat vase, masina de gatit, plita electrica, robotul de bucatarie, blenderul, mixerul, cuptorul cu microunde, frigiderul, congelatorul si lazile frigorifice, televizorul, computerul , combina muzicala, magnetofonul, pick-up-ul, casetofonul, CD-player-ul, statia de amplificare si boxele, aparatul de radio, aparatul de fotografiat, camera video, tableta, telefonul mobil si automobilul personal – sunt tot atatea aparate inventate de om pentru a-si instrumenta confortul cotidian si care, in final, nu fac decat sa ii mareasca stresul direct proportional cu consumul de energie si costisitoarea exploatare pe care le implica. Astfel, linistea meditatiei mintii si a rugaciunii inimii este desfiintata de zgomotul asurzitor si naucitor al avalanselor de informatii si preocupari transmise mai ales prin mediul „internautic”, in care esueaza jalnic din ce in ce mai multi tineri si copii lipsiti de disernamantul supravegherii parintesti si cazuti prada autismului consumului nervos incontrolat si a surmenajului pe care acesta il produce. si nu doar in cei tineri, ci si in cei maturi deopotriva se pot recunoaste consecintele morale si psihice dezastruoase ale cultivarii exacerbate a acestui tehnicism contemporan bolnavicios ce artificializeaza la extrem viata omului pe pamant: autosuficienta individualismului, orgoliul vanitatii propriei personalitati, prevalarea parerii-de-sine asupra cunoasterii-de-sine prin recunoasterea limitelor proprii, nesupunerea, aroganta si incapatanarea – sunt tot atatea aspecte socio-psihologice ale comunitatilor umane contemporane care ii fac pe expertii si specialistii din domeniu sa nu mai conteneasca in a inventaria, analiza si clasifica un numar din ce in ce mai mare de maladii, afectiuni si boli de tip „sindrom” – cu tot atatea nume. Numitorul comun al tuturor acestora este, de fapt, starea de boala a mintii, patologia launtrului cel mai intim al sufletului omenesc, rezultata in urma stresului continuu, din ce in ce mai puternic, ivit in lume deodata cu secolul vitezei si suprasolicitarea nervoasa pe care acesta a provocat-o unei umanitati slabite deja de oboseala si macinata de conflicte neincetate. Aceasta stare de lucruri nu se va schimba in vreun fel cata vreme noi insine nu ne vom schimba comportamentul – atat individual, cat si colectiv. Dimpotriva. Vom asista si in viitor (precum asistam, deja, in prezent) la o inmultire a cazurilor de depresie si la o agravare a feluritelor tipuri de afec iuni psihice. Recrudescenta din ultimii ani a schizofreniei, de pilda, este un semn vadit ca societatea noastra nu se vindeca. Dar semnul cel mai elocvent al acestei nebunii care a pus stapanire pe oameni este fuga de liniste. Spre exemplu, vedem pretutindeni adolescenti cu urechile infundate cu casti de la care asculta necontenit o muzica de cele mai multe ori fie agresiva, fie lasciva –obicei neindoielnic vatamator atat spiritual, cat si neuronal – si acasa, si pe strada, si la scoala, si in parcuri, mergand pe jos, alunecand pe role sau pedaland pe biciclete, intr-un refuz total de a comunica cu lumea inconjuratoare care le displace profund, starnind in ei fata de ea atitudini extrem de refractare. Sau tintuindu-si ochii ore intregi pe ecranele laptopurilor, tabletelor sau ale telefoanelor mobile din ce in ce mai sofisticate, tastand, butonand si procesand la nesfarsit eternele dileme si iluzii ale varstei lor, fara a mai afla vreodata raspunsul la acestea din pricina blocajului gandirii produs de surmenajul neuropsihic al suprasolicitarii. Iar ceea ce este cel mai grav e faptul ca toti acesti copii cazuti prada seductiei mirajului tehnologic nu-si cauta odihna si salvarea acolo unde sunt de gasit – in bratele lui Dumnezeu, prin mangaierea duhovniceasca pe care sufletul o simte din lucrarea pocaintei in post si rugaciune, ci in cele mai cumplite vicii si patimi ruinatoare de suflet si distrugatoare de trup – in consumul de alcool, de tutun si de substante halucinogene, in goana dupa placeri trupesti exacerbate de la varste inca fragede, astfel imbolnavindu-se iremediabil si sfarsind tragic viata mai inainte de a o incepe. Acesta este spectacolul terifiant al nebuniei contemporane a degradarii umane si a distrugerii valorilor traditionale ale societatii altadata crestine. Boala lumii de azi (careia ii cad victime mai ales tinerii acestia de nici douazeci de ani, cu copilaria stinsa, cu adolescenta deficitara si tineretea deja ca si distrusa din pricina prea multelor carente sufletesti si sociale si a traumelor la care si-au supus inconstient propria lor fiinta) poarta, de fapt, numele celui mai cumplit sindrom al umanitatii – anume „sindromul ateist” sau „sindromul necredintei”. si de aceea in lumea omului modern, care nu mai are nevoie de Dumnezeu, de harul Lui (adica de dragostea Lui, de pacea Lui, de sfintenia Lui, de ajutorul Lui), absurdul a luat locul rostului, nefirescul a izgonit firescul iar haosul s-a produs pretutindeni. si, din haos, normalitatea a ajuns sa fie privita ca un adevarat pericol. Astazi nu mai ai voie sa fii normal, sa te comporti normal, sa te imbraci normal, sa vorbesti normal, sa gandesti normal, sa iubesti normal. Trebuie sa fii ca cei iviti din haos pentru ca, altfel, in lumea haosului, vei fi izolat si ignorat, respins si refuzat, negat si atacat cu indarjire. si totusi, Bunul Dumnezeu ne striga: „Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi!”(Mt 11,28), caci „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara”(In 6,37) si „cel ce nu aduna cu Mine risipeste!”(Lc 11,23); „satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau”(Lc 22,31), asa ca „invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre!”(Mt 11,29), caci „Eu am venit pentru ca lumea sa aiba viata; din belsug sa o aiba!”(In 10,10).
Fara indoiala, avem nevoie (precum fiul cel risipitor) sa ne „venim in sine”. Caci numai prin oprirea haosului din launtrul nostru putea-vom opri si haosul din jurul nostru. Caci nu vom putea vreodata scapa de tulburare in mijlocul galcevii. Sa urcam , asadar, incet si cu rabdare, treptele urcusului interior spre pacea cea de Sus. Caci adevaratul doritor de liniste niciodata nu va vorbi neintrebat, nu va intra in vorba cuiva fara a fi fost poftit, nu va da sfaturi fara sa i se ceara – pentru ca multa vorbire imprastie mintea si raceste inima. Apoi, cand va vorbi, vorbirea lui va fi intotdeauna blanda, frumoasa, domoala si masurata, cautand pacea cu aproapele sau, pastrand discretia, fugind de grairea cea desarta, de iscodire, de clevetire sau calomniere, de vorbirea de rau, de judecarea semenilor, de osandirea altora sau de ignorarea propriilor pacate. Desigur, pentru a reusi unele ca acestea este nevoie de duhovnici buni – care nu neaparat sa ne aprobe propriile noastre pareri, ci mai degraba sa ne recunoasca neputintele si sa le cunoasca leacurile. si astfel sa putem sa ne mantuim, spovedindu-ne cu sinceritate si cainta toate pacatele, implinind cu seriozitate canonul de rugaciune randuit pentru noi, impartasindu-ne cu in chip vrednic cu Dumnezeiestile Taine ale lui Hristos Cel Inviat, ca sa redobandim sanatatea cea trupeasca si cea sufleteasca, adica intelepciunea mintii, pacea inimii si izbavirea de orice tulburare, framantare, nebunie, chin si suferinta: „Pe mine care zac de boala in locul cel de rautate tamaduieste-ma, Fecioara, si ma intoarce dintru nesanatate in sanatate!” caci „pentru pacatele mele cele multe mi se imbolnaveste trupul si slabeste sufletul meu; la tine scap, ceea ce esti plina de daruri – nadejdea tuturor celor fara de nadejde, tu imi ajuta!” („Paraclisul Preasfintei Nascatoare-de-Dumnezeu”). „Eu sunt vita cea adevarata si Tatal Meu este lucratorul”(In 15,1), „Eu sunt vita, voi sunteti mladitele!”(In 15,5). „Desfateaza-te in Domnul si iti va implini tie cererile inimii tale!”(Ps 36,4).
Parintele Calistrat
Manastirea Vladiceni, Iasi (Sursa foto: internet)