„Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule!”(Ps. 50,11);
„Cat de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepti la inima!”(Ps. 72,1);
„Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre!”(Mt. 11,29);
„Din inima ies gandurile rele, uciderile, adulterele, desfranarile, furtisagurile, marturiile mincinoase, hulele!” (Mt. 15,19);
„Din prisosul inimii graieste gura.”(Mt. 12,34);
„Omul bun – din vistieria cea buna a inimii sale scoate cele bune.”(Lc. 6,45);
„Inceputul a toata smerenia este negairea de rau a aproapelui – nici de fata, nici in lipsa!” (Sfantul Antonie cel Mare)
Intreaga literatura patristica a crestinatatii a pastrat de-a lungul veacurilor o atentie neslabita la inima omului – atat ca si casa a sufletului, cat ca si centru al tuturor puterilor firesti si duhovnicesti chemate sa implineasca rostul ultim al creatiei – unirea cu Creatorul prin vederea mistica a Lui inca din viata aceasta: „Fericiti cei curati cu inima – ca aceia vor vedea pe Dumnezeu!”(Mt. 5,8). Scopul suprem al tuturor stradaniilor si nevointelor spre mantuire se poate realiza printr-o dubla lucrare: cea de curatire a trupului de multimea patimilor pacatoase (posibila printr-un efort continuu si sustinut de zdrobire sau strapungere a inimii) si cea de curatire a sufletului de puzderia de ganduri, inchipuiri si imaginatii care il tulbura si il intuneca permanent, impiedicandu-l sa se linisteasca si sa primeasca luminarea duhovniceasca prin intelegerea profunda si corecta a ratiunilor tuturor lucrurilor si intamplarilor vietii: „Pentru ce se ridica astfel de ganduri in inimile voastre?”(Lc. 24,38). Numai pe calea acestei curatiri (deopotriva a trupului, a mintii si a inimii) aducatoare de lumina sfanta si de pace adanca isi poate face omul inima (ca si centru al fiintei sale) locul binecuvantat de intalnire cu Dumnezeul Cel viu al Adevarului – intalnire tainica pe care Sfintii Parinti traitori ai unirii mistice cu Dumnezeu o descriu la unison ca pe o pogorare a mintii in inima prin puterea rugaciunii facute catre si in Numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul lumii: „Ravnitu-v-am pe voi cu ravna lui Dumnezeu, pentru ca v-am logodit unui singur Barbat, ca sa va infatisez lui Hristos ca pe o fecioara neprihanita”(II Cor. 11,2) scrie in acest sens Sfantul Apostol Pavel, in a doua „Epistola” a sa catre Corinteni.
O asemenea lucrare nu poate fi savarsita decat in virtutea smereniei, temelia de neclintit a intregii lucrari ascetice, fara de care nici unul dintre fiii oamenilor nu se poate mantui. Smerenia poate si dintr-un demon sa faca iarasi inger, tot asa dupa cum mandria pana si din ingeri a putut sa faca demoni. Asadar, sfanta, de neajuns si de nebiruit este puterea smereniei. Sfantul Ioan Damaschinul scria: „Binele nu este bine daca nu este facut bine!”. Aceste cuvinte ale marelui ascet si parinte al Bisericii se refera, fara indoiala, la faptul ca sfanta si adevarata smerenie poate fi aflata si contemplata in toata maretia ei numai in faptele si pildele de vietuire crestineasca ale adevaratilor nevoitori intru mantuire. Pentru ca exista si aparente inselatoare, care ne pot da o falsa idee sau cunoastere despre smerenie, derutandu-ne astfel de la calea cea dreapta. Iata, de pilda, marturisirea Proorocului David: „Iar eu sunt vierme si nu om!”(Ps. 21,6). La randul lor, nici Apostolii nu s-au lasat mai prejos: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturatura tuturor, pana astazi!”(I Cor. 4,13).
Astfel, pentru a cunoaste adevarata sfanta smerita cugetare sau smerenie a inimii, cel intre sfinti parintele nostru Isaac Sirul spunea: „Nu cel bland sau domol din fire este cel smerit” – aceasta pentru a nu confunda smerenia duhovniceasca cu starea fireasca. Evlavia cea din afara, vorba cumpatata si pietatea in purtari nu sunt numaidecat semne ale adevaratei smerenii – caci pot fi simple acte de fatarnicie. Iar Sfantul Parinte continua: „Smerenia nu inseamna smerirea cugetului atunci cand cadem din pacat in pacat, din insuficienta luare-aminte de sine, repetand la nesfarsit aceleasi greseli” – precum zice si David Psalmistul: „Ca un dobitoc eram inaintea Ta; dar eu sunt pururea cu Tine!”(Ps. 72,22) – aceasta pentru ca, desi nadajduirea in darul iertarii divine ramane un act de credinta profunda (despre care Sfanta Scriptura confirma ca „Dreptul din credinta va fi viu!” -Avac. 2,4), totusi ea nu este semnul deplin al smereniei celei asemenea Dumnezeirii. Si astfel, concluzioneaza marele ascet: „Numai atunci suntem smeriti – cand avem nenumarate fapte bune savarsite fara a le vadi, caci le ascundem cu grija de ochii lumii, ca sa ne ferim de inaltarea mintii, de trufie si de mandrie”. Nu degeaba ne indeamna Hristos: „Tu insa, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta!”(Mt. 6,3), „si nu trambita inaintea ta precum fac fatarnicii in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni”(Mt. 6,2), „pentru ca milostenia ta sa fie intr-ascuns iar Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie!”(Mt. 6,4). Caci despre cei ce fac faptele evlaviei si credintei doar de ochii lumii, tot Domnul ne spune: „Adevarat graiesc voua – si-au luat plata lor!”(Mt. 6,2). Pilda de smerenie ne sta in acest sens marturisirea marelui Pavel, Apostolul neamurilor, pe care o face in „Epistola” sa catre Timotei: „Iisus Hristos a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi – dintre care cel dintai sunt eu!”(I Tim. 1,15). Daca Sfantul Apostol si ucenic de taina al Mantuitorului, care „fie in trup, nu stiu; fie in afara de trup, nu stiu – Dumnezeu stie! – a fost rapit unul ca acesta pana la al treilea cer”(II Cor. 12,2) se crede si se vede pe sine insusi pacatos – atunci noi, cei care n-am facut nimic vrednic de pocainta – sa ne mai credem smeriti?! Oare cata putoare si duhoare diavoleasca nu emana in launtrul inimii omului sluta si nesuferita patima a iubirii-de-sine, care zamisleste mandria, vanitatea, ingamfarea, parerea-de-sine si multe altele asemenea acestora care ne duc la pierzanie sufleteasca, fara ca macar sa ne dam seama de aceasta: „Ochi au – dar nu vad; urechi au – dar nu aud!”(Ier. 5,21).
Virtutea aceasta a smereniei are adanc de taina in lucrarea ei. Doar Dumnezeu o izvoraste. Doar El Insusi o lucreaza desavarsit. El o arata lumii: „S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor”(Filip. 2,6). Pornind de la aceasta lucrare sfanta a lui Dumnezeu (aratata lumii prin Intrupare), Sfantul Apostol Pavel ne indeamna: „Imbracati-va, dar, ca alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si preaiubiti, cu milostivirile indurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blandete, cu indelunga-rabdare!”(Col. 3,12). Astfel, Sfantul Efrem Sirul (supranumit „Harpa Duhului cea din pustie”) scrie: „Smerenia este haina lui Hristos”; iar Sfantul Isaac Sirul intareste: „Smerenia este haina lui Dumnezeu”, prin aceasta implinindu-se cuvantul Mantuitorului: „Eu si Tatal Meu – una suntem!”(In. 10,30) – vesnicul izvor de smerenie mai presus de toata puterea cea ganditoare si cea cuvantatoare si cea simtitoare: „Smeritu-m-am – si m-am mantuit!”(Ps. 114,6). Iata in ce simplitate de cuvinte poate sa incapa monumentala opera sufleteasca a smereniei celei despre care s-au scris (si inca se mai pot scrie) nesfarsite tomuri de invataturi si povatuiri duhovnicesti menite sa ajute la dobandirea acestui dar suprem: „Foc am venit sa arunc pe pamant – si cat as vrea sa fie acum aprins!”(Lc. 12,49).
Acesta era, de altfel, indemnul pe care Hristos l-a adresat unui tanar plin de principii si de fapte bune – dar si de nenumarate avutii materiale: „Daca voiesti sa fii desavarsit – du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in Cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi!”(Mt. 19,21). Intristarea tanarului este de fapt raspunsul umanitatii neputincioase in fata invaziei de oferte imbietoare la placeri senzuale pe care i le face lumea – o lume care traieste doar pentru a consuma, si care vrea si cu Hristos sa fie, dar nici de tentatiile placerilor trecatoare sa nu se lepede. Poticnirea dureroasa a omului contemporan o reprezinta faptul ca simpla agatare de textele teologice ale Sfintelor Scripturi nu rezolva deloc problema mantuirii. Vorba Sfantului Ioan Gura de Aur: „Stiinta fara credinta doar ingamfa!”. Pentru ca lucrarea duhovniceasca fara stiinta de carte poate mantui, dar stiinta de carte fara lucrare duhovniceasca mai mult pierde sufletul. De aceea, prioritar ramane sa ne straduim sa invatam si sa dobandim lucrarea cea mantuitoare a inimii, „roada Duhului”(Gal. 5,22); caci de aici incepe toata curatirea. Foarte multi sunt poate cei care cred ca au atins deja „cote alarmante” ale smereniei … numai ca (spre rusinea noastra, a credinciosilor) nu prea se vad roadele: „dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea, curatia …”(Gal. 5,22-23). Nu se vad! Nu se cunosc! Ba chiar, dimpotriva, in vremea noastra Biserica este din ce in ce mai contestata intr-o societate postmoderna aflata in plin progres stiintific si tehnologic. Ceea ce intr-adevar ingrijoreaza este faptul ca propovaduirea slujitorilor Bisericii nu-l mai anima pe credincios, nu mai pare eficienta in indemnarea credinciosilor de a deschide usa sfintilor. Ba chiar se poate spune ca blanzii asceti ai crestinatatii universale de odinioara s-au transformat astazi (din vegetarieni si postitori desavarsiti) in carnivori hrapareti si nesatui, pradalnici asemeni fiarelor salbatice – ceea ce a dus la aparitia in sanul poporului a unor zicatori de-a dreptul grotesti, exprimand deopotriva stupoarea si stupefierea: „Pana la Dumnezeu … te mananca sfintii!”. Iata ce „expresie de evlavie” pe buzele celor botezati in Numele Sfintei Treimi! Sau alta, care (nesocotind patimirea lui Hristos pentru pacatele lumii si moartea Lui cea de viata datatoare si Invierea Lui cea mantuitoare) ne aminteste de Adam cel cazut oarecand si izgonit din Rai: „Fa-te frate cu dracul ca sa poti trece puntea!”. Ce poate zace mai hidos tainuit in launtrul celui care, desi „chip si asemanare a lui Dumnezeu”(Iac. 3,9), singur isi arata uratenia inimii si neputinta sufleteasca in fata sfinteniei lui Dumnezeu, atunci cand replica nepasator: „Ei, ce mare lucru Judecata? Ce-or sa faca toti – aia o sa fac si eu! Ce, s-a intors careva de dincolo ca sa ne spuna ce-i acolo?!”… Unul ca acesta nu mai aude glasul Apostolului: „Unde iti este, moarte, biruinta ta? Unde iti este, moarte, boldul tau?”(I Cor. 15,55).
Iata ca Dumnezeu asteapta sa ne intoarcem la El de buna-voie, cu propria noastra vointa libera. Acesta este cel dintai semn si cea dintai fapta a indreptarii pe calea smereniei: „Vino dupa Mine – si lasa mortii sa-si ingroape mortii lor!”(Mt. 8,22). Caci: „Dumnezeu iubeste pe cel care da de buna-voie”(II Cor. 9,7). Si iarasi canta Psalmistul: „De buna-voia mea ma voi marturisi Domnului!”(Ps. 27,10). Asa este inceputul a toata smerenia si tot asa se face si inaintarea pe calea lui Dumnezeu. Asa ne invata Sfantul Ioan Scararul: „Ascultarea de Dumnezeu si de poruncile Evangheliei reprezinta inceputul smereniei”. Iar Sfantul Maxim Marturisitorul arata: „Cel ce crede – se teme; iar cel ce se teme – se smereste!”. Ce fel de teama? Desigur, una sfanta, grijulie, plina de iubirea fata de Creatorul si Binefacatorul nostru Dumnezeu. Nicidecum o teama ucigatoare, datatoare de spaime de moarte. Caci nu poate Datatorul de viata sa ucida pe cei care Il iubesc pe El! Si de aceea tot Sfantul Isaac Sirul ne spune ca lipsa smereniei vine si din necunoasterea-de-sine, adica din neluare-aminte la sine, din lipsa trezviei: „Caci smerenia se dobandeste din cunoasterea-de-sine in Duhul Cel Sfant al Adevarului”.
Puterea smereniei este singura care ii invinge pe vrajmasii mantuirii neamului omenesc. Pornirile demonice ale urii, zavistiei si invidiei ucid cu desavarsire lucrarea delicata si plina de gingasie a smereniei. Caci Dumnezeu nu lucreaza intru razbunare si ura! Canta David Psalmistul: „Ca in smerenia noastra Si-a adus aminte de noi Domnul, ca in veac este mila Lui! Si ne-a izbavit pe noi de vrajmasii nostri, ca in veac este mila Lui!”(Ps. 135,23-24). Smerenia aduce inima infranta la starea nevinovatiei de copil: „Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta – acela va fi cel mai mare in imparatia cerurilor!”(Mt. 18,4). Caci, adauga Domnul Hristos: „Cine se va smeri pe sine – acela se va inalta!”(Mt. 23,12). Numai in smerenie poate primi omul cercetarile harului dumnezeiesc, caci numai cel smerit se poate odihni in Dumnezeu. Scrie Sfantul Ioan Gura de Aur: „Sufletul tulburat este tronul diavolului!”, iar marele Isaia, cel supranumit „Evanghelistul Vechiului Testament”, adevereste: „Spre unii ca acestia Imi indrept privirea Mea: spre cei smeriti, cu duhul umilit si care tremura la cuvantul Meu!”(Is. 66,2). Si tot Sfantul Isaac Sirul lauda binefacerile smereniei: „Precum umbra urmeaza trupului, tot asa smeritei cugetari ii urmeaza mila lui Dumnezeu”.
Semnul vizibil al smereniei este unul asemanator semnului feciorelniciei. Caci precum rusinos si inocent e sufletul feciorelnic, a carui nevinovatie imbujoreaza obrajii si umezeste ochii trupului, tot atat de sfios si de infranat la vorba si in purtare este si sufletul smerit. Si de aceea, incheie tot Sfantul Episcop de Ninive: „Sporirea omului este smerenia: pe cat se pogoara cineva intru smerenie, pe atat se inalta intru sporire”. Caci (confirma si sfintii nevoitori ai „Patericului”) – „cel ce se smereste pe sine ii smereste pe demoni; iar cel ce nu se smereste, este batjocorit de catre acestia!”.
„Smerenia trece inaintea maririi” (Pild. 15,33). Hristos Insusi ne indeamna: „Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima – si veti gasi odihna sufletelor voastre!”(Mt. 11,29). Semnul adevaratei smerenii acesta este: a te socoti pe tine insuti cel mai pacatos dintre toti pacatosii. Caci: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”(Lc. 18,13) se ruga in Templu vamesul. „Zic voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa!”(Lc. 18,14).