Spune la sfinţii părinţi că moartea năprasnică este moartea care l-a prins pe om nepocăit. Dar nu întotdeauna e aşa. Pentru moartea năprasnică avem mai mulţi termeni. Poate veni o moarte blândă şi peste omul păcătos, ca să primească toate cele bune din viaţă şi dincolo să se osândească, fără comentariu, nu mai are motiv să spună: “Doamne, am suferit şi eu, m-a durut o măsea”. Nu te-a durut nimic. Poate să fie o moarte bună şi a dreptului care îl aşteaptă pe Dumnezeu, cum spuneau sfinţii: “Pro Hristo Domine, în mâinile Tale îmi dau sufletul Hristoase, pentru Tine, Doamne”. Şi ce făceau? Cu pace, spune, s-au săvârşit, ce frumos spune! Cu pace s-au săvârşit, pur şi simplu îngerul le ia sufletul şi îl duce la Dumnezeu. Acestea sunt mari harisme şi mari taine.
În acelaşi timp, moartea năprasnică poate veni şi peste un drept, că spune Solomon: “Părutu-s-a nebunie celor din lume plecarea lor dintre noi, dar ei sunt în pace”. De ce? Pentru mici păcate Dumnezeu a îngăduit o încercare dură ca să-i cureţe şi ultimul păcăţel rămas. Vă dau o pildă: se scufundă un vapor, cade un avion, explodează, e cutremur, prunci nevinovaţi mor în aceste catastrofe. Credeţi că moartea lor năprasnică este o osândă? Nu. Este pentru umplerea sinaxarelor de îngeri care au căzut atunci când au căzut diavolii şi e nevoie de completare, “plini-va căderi”, spune psalmistul David. Deci e nevoie de drepţi. Nu aţi văzut chiar şi în zilele noastre cât de seci suntem noi? Vine câte cineva şi spune:
– Vai, dacă aţi şti femeia aceasta cât era de bună şi uitaţi, a murit de cancer. Oare de ce a luat-o Dumnezeu, că tare era credincioasă?
A luat-o pe ea pentru că dacă ceilalţi sunt răi, pe ea a îmbolnăvit-o şi a luat-o ca să mai completeze un drept în ceată, că nu avea cu ce. Sau:
– Vai, dacă aţi şti cât de evlavios era şi cât de rugător era şi uite aşa a avut un accident şi s-a dus. Oare cu ce a greşit la Dumnezeu?
Nu a greşit cu nimic. Dumnezeu l-a luat să mai completeze unul în ceată, dar noi nu înţelegem lucrul acesta. Moartea e întâlnire cu Hristos. Aţi văzut la ortodocşi, moartea e mai ceva ca obiceiurile de Anul Nou, plânsete, lacrimi, trântituri, tot felul de invenţii, de paraconfecţionări tradiţionale, acestea trec, groapa rămâne. Acolo se pecetluieşte soarta omului, la groapă, când se pecetluieşte mormântul şi zboară sufletul la cer. Până acolo, colăcei şi lumânări şi ştergare, sunt tradiţii populare care ţin de buna conduită şi respectul faţă de mort, dar ele nu influenţează pozitiv sau negativ faptele lui, ci doar intră la pure milostenii, la binefacere dacă nu sunt date la neamuri.
În momentul în care survine o moarte năprasnică la omul păcătos, acolo este vorba de răsplătirea păcatelor fără de măsură, fără de oprire şi fără de îndreptare ca să sperie pe cei din jur cu moartea lui, să-i îngrozească, să-i aducă la dreapta credinţă. Acolo este un fel de dreptate a lui Dumnezeu. Deci nu în toate cazurile moartea năprasnică este o moarte cumplită pentru cel drept sau neapărat pentru cel păcătos. Celui păcătos când i-o dă, i-o dă ca să-l spulbere, spune, “pierit-a ca fumul”, “s-au stins ca tina în faţa uliţelor”, cum spune psalmistul, şi încă: “Şi-au scris numele lor pe pământ şi pe averile lor şi pe moştenirile lor, dar casa lor e iad în veacul veacului”. S-au dus ca dobitoacele şi ca oile de junghiere în iad.
În schimb, când vorbim despre o moarte năprasnică la un drept, atunci vorbim despre mântuirea lui sigură, că Dumnezeu i-a dat aceea ca să-l încerce pentru ultima clipă. Şi acum întreb: dacă Sfântul Gheorghe a murit torturat de ighemon, nu a fost sfânt? Dacă Sfântul Dimitrie a murit cum a murit, nu a fost sfânt? Sfântul Teodor Tiron, Sfântul Mina sau toţi mucenicii aceştia mari, Trifon, Panteleimon, Sfântul Petru, Sfântul Pavel, Sfântul Atanasie al Atonului care a căzut de pe schelă, s-a prăbuşit şi a murit în timp ce lucra biserica, la Athos. Şi Brâncovenii noştri la fel. Aceste morţi cumplite sunt o curăţire de păcate. Eu cred despre Constantin Brâncoveanu că Dumnezeu i-a rânduit, pentru inima lui largă, să moară martir. De fapt turcii voiau de la Brâncoveanu bani, că ştiau că el bătuse monedă la vremea respectivă, şi ce spuneau? Dacă acesta a făcut atâtea biserici şi a dat atâta aur, atâtea podoabe, atâtea palate şi atâta lux, trebuie să fie putred de bani – şi pentru bani l-au omorât, dar i-au dat şansa să scape, ca şi lui Barnovschi, prin turcire, adică trecerea la mahomedanism. Şi el a spus:
– Facă Dumnezeu ce o vrea, nu mă las de legea mea.
Şi a urmat tot martiriul. Într-adevăr, aceste morţi muceniceşti, aceste morţi martirice nu sunt decât încununarea jertfei şi răsplăţii duhovniceşti. La noi, în creştinism, moartea este o artă. În primul rând, noi la moarte ar trebui să fim veseli. Dacii, strămoşii noştri, mureau cu pumnul de ţărână în mână, zâmbind cu faţa la soare. Spuneau că sus e cerul şi de acolo îi priveşte Zamolxis, că ei îl aveau pe preotul Deceneu care aducea jertfe. Şi ştim cum aduceau jertfele, cel mai frumos tânăr, cel mai frumos flăcău, îl aruncau în suliţe, după ce dădeau întreceri, lupte, ca să fie cel mai primit, să vadă că nu dau pe oricine, era un fel de cult al lor, cum se spune. Şi la noi trecerea de la monoteism la credinţa creştină a fost foarte uşoară, prin Filip, prin Andrei, prin Pavel.
Dar moartea a fost privită cu mai multe păreri. Pavel spune clar: “Nu vă jeliţi morţii păgâneşte”. Noi trebuie să ştim că moartea e somn şi întâlnire cu Hristos. Şi dacă omul creştin cu adevărat crede în Dumnezeu, nu face toată această scamatorie pe care o vedem noi la înmormântare: trântit peste sicriu, plânsete nesăbuite. Eu personal sunt foarte rece la capitolul moarte, nu am sentimente. Când moare cineva, indiferent cine ar fi, chiar şi unul străin, îl pomenesc, mă bucur, e în inima mea, îl am în grijă, nu-l uit din pomelnic. Vine cineva şi mai spune:
– Părinte, să ştiţi că a murit cutare.
– Dă-l aici, şi îl pun pe un an, lasă-l să fie pomenit, Liturghia merge înainte. De ce fac lucrul acesta? Ştiu că mi-am făcut datoria. Întreb:
– A murit spovedit?
– Da, Părinte.
– Era credincios?
– Da, Părinte.
– Mergea la biserică?
– Am chemat preotul, l-am pus în rânduială, staţi liniştit, tot după tipic.
Mai este o „metodă” populară tradiţională românească. Zice câte o bătrână:
– M-am pregătit de moarte.
– Cum v-aţi pregătit de moarte?
– Ştergare mi-am luat, poduri mi-am făcut, mi-am pregătit masă, mi-am pregătit pat, mi-am pregătit dulap, am cu ce să mă îmbrac, mi-am pus bani la CEC, pot să mor şi mâine.
– Nu aceasta e, mamă, pregătirea pentru moarte. Pregătirea pentru moarte este să schimbi relele cu bunele, să-ţi îndrepţi viaţa, să fii spovedit, să fii împărtăşit, să fii plăcut lui Dumnezeu, să fii împăcat cu Dumnezeu, să fii în pururea rugăciune.
Vă spun două întâmplări frumoase apropo de Mănăstirea Dragomirna, pentru că eu am trăit în ea. Maica Alexandra, o bătrână care mi-a dat Filocaliile şi care a trăit acolo în mănăstire, avea un duh deosebit. Ea la sfârşitul vieţii a avut o încercare, Dumnezeu i-a dat o stare de nebunie, un fel de Alzheimer amestecat şi cu luciditate dar şi cu stări depresive. Nimeni nu ştia ce e cu ea, acum gândea bine, acum nu gândea bine. Când era lucidă spunea nişte lucruri în care cine era atent descoperea mari adevăruri. Spunea:
– Mamă dragă, pregătirea pentru moarte înseamnă să-ţi faci totul din viaţă. Când pleci, nu-I spui lui Hristos: “Mai am bani în pungă, urmează să-mi fac totul, trebuie să fie făcut la cheie”. Păi cum recepţionezi tu plecarea din viaţă, dacă nu ai semnat contractul cu Dumnezeu?
Şi ce a făcut? Cât a trăit, din viaţă, timp de un an de zile a împărţit numai pomană, biscuiţi, pâine, lumânări, făcea ea un fel de slujbe de mulţumire, de parastas. Ea nu pomenea cu Elena şi Vasile, ci cu tot satul.
– Păi, eu nu sunt la mănăstire decât fiica satului, zicea, tot satul trebuie pomenit, cum să-i uit? Pentru toţi pun o pâine. Ştiu eu cine a murit pe front ca eu să trăiesc azi liniştită?
Avea nişte concepţii foarte frumoase despre viaţa duhovnicească. Apoi şi-a citit psaltirile, ca să aibă ea totul făcut. La final a spus:
– Cred că am să fac şi nişte parastase, când voi muri, sigur nu mai are nimeni grija, că eu sunt bătrână şi nu am pe nimeni, avere nu am să las în urma mea.
A murit săraca făcând rugăciune, cu nişte găuri în picioare, cu nişte răni, cum suferea, cum stătea la pat, dar nu a cârtit niciodată să spună că o doare, că nu mai poate. Pur şi simplu a răbdat exact aşa ca martirul. Dar pe vremea când ea era sănătoasă, împreună cu maica Fevronia, o altă maică sporită de acolo de la mănăstire, făceau parastase. Dar cum făceau parastase? Pentru că ele erau maici mai bătrâne, mai vechi, rămase de pe vremuri cu tradiţii, ele încă făceau lumânări la roată, că spuneau, lumânarea nu trebuie să o cumperi, lumânarea trebuie să o faci din ceară de albine, să vadă că e o jertfă la Dumnezeu, aveau principiul lor. Parastasul trebuie să-l faci pentru că nu ştii ce morţi se pomenesc în ziua respectivă şi e bine să găsească acolo. Chiar şi eu când eram în Dragomirna le spusesem:
– Măicuţelor, haideţi să facem o colivă de obşte şi să punem toţi morţii de la mănăstire, să-i pomenim într-un caiet, să avem cum e rânduiala la Sihăstria.
În fiecare zi colivarul ştie că trebuie să pună coliva la morţi pentru morţii mănăstirii. Ea a spus:
– Punem colivă, dar eu am să pun şi vreo doi biscuiţi şi pâine.
Într-o vreme oarecare, ori fiind preotul bolnav, ori fiind o mică schimbare prin mănăstire, s-a dat ordin să nu se mai pună biscuiţi la parastas. Maica Fevronia cu maica Alexandra aveau hol comun şi chiliile perete în perete. Şi ce făceau? Sub mesele de afară, de unde dormeau ele, era ticsit cu pachete de biscuiţi, cu lumânări şi cu pâiniţe, probabil cumpărate de la magazin sau le aducea cineva din Suceava, le făcea aprovizionarea pentru parastase. O altă maică, care dormea vecină cu ele, visează noaptea că de la biserica de la altar până la geamurile celor două maici erau numai copii tineri şi frumoşi, fete, băieţi, şi i-a întrebat:
– Ce e cu voi?
– Ne este foame.
– Dar de ce?
– Hai să-ţi arătăm.
S-au dus până la geam la Alexandra şi până la Maica Fevronia şi arătau pe hol cu degetul pe geam sub masă spunând: “Sub masă, sub masă”. Ea nu şi-a dat seama, a luat visul ca atare. Şi îi întreabă prin somn:
– De când nu aţi mâncat?
– De o săptămână nu mai mâncăm. De o săptămână nu ne mai dă nimeni de pomană. Aceasta se duce a doua zi la Maica Fevronia şi o întreabă:
– Ce aveţi sub masă în hol, Maică?
– Ce pot să am? Biscuiţi pentru parastase.
– Maică, să duceţi la biserică, că uite ce am visat astă-noapte.
A început să facă iarăşi parastas, să pună acolo biscuiţi, să le dea de pomană la săraci şi la câteva nopţi a visat că toţi acei copii se jucau prin curtea mănăstirii, mâncau biscuiţi, mâncau pâine şi erau bucuroşi că erau sătui. Deci erau sufletele pe care ele le pomeneau permanent la parastas. Vedeţi ce putere mare are moartea dreaptă, moartea adevărată, când nu te temi, când nu îţi este frică?
Şi spune că Părintele Sava bătrânul (eu l-am prins, l-am cunoscut. El m-a instruit vreun an de zile, mi-a fost mentor, eu cu dânsul am învăţat în altar. La Sihăstria nu am făcut practică în altar deloc) a spus odată:
– Lăsaţi-mă atâta cu colivă şi cu biscuiţi, facem parastasul şi gata.
El avea vreo 78 de ani şi o visează pe mama lui, care îl întreabă:
– Parastas mi-ai făcut, dar pe masă nu mi-ai pus nimic. Pentru ce te-ai rugat astăzi?
De a doua zi a dat poruncă să se pună tot timpul pe masă, după visul pe care l-a avut. Dacă te rogi şi eşti credincios, te ajută morţii, ei îţi arată unde greşeşti sau îţi arată ce au nevoie. Aceasta este adevărata comuniune, să poţi fi pregătit de moarte. Eu cred că toţi ne bucurăm de viaţă şi oricine îşi doreşte să vadă răsăritul soarelui, asfinţitul soarelui, florile, iarba, munţii, tot ce ne înconjoară, dar în momentul când te întâlneşti cu Hristos trebuie să fii bucuros, pentru că odată întâlnit cu Hristos nu mai suferi niciodată, eşti totdeauna numai cu El, nu-ţi mai lipseşte nimic. Ce poate fi mai mare ca Hristos? Aceasta este moartea dreptului, aceasta este moartea creştinului, cu lumânarea în mână, cu sufletul curat, spovedit, împărtăşit şi săvârşit cu pace. Îmi place cum scrie la Mănăstirea Moldoviţa, unicul loc unde se păstrează acest epitaf la morminte: “Fost-a chemat la judeţul din veac, la cereştile locaşuri în faţa tronului lui Dumnezeu, vel vornic cutare la anul cutare”, jupâneasa cutare, boierul cutare, domnul cutare, toate mormintele voievozilor, la judecata din veac, la scaunul judeţului, la tronul lui Dumnezeu. Fost-a chemat, deci s-a mutat la cele cereşti, foarte frumos. Nu aici a murit sau aici a decedat. Şi desacralizarea morţii este o mânie pentru Dumnezeu. În momentul în care tu îţi faci probleme la moartea cuiva ca şi cum tu ai conduce destinele lucrurilor din jur, deja îl superi pe Dumnezeu. Era o istorioară, spune că o femeie săracă, după multe, multe suferinţe, are ocazia să treacă pe la ea Dumnezeu şi Sfântul Petru. Sfântul Petru scoate din buzunar bombonele, dă la prunci, îi miluieşte el, le poartă de grijă. Dumnezeu cheamă un înger şi îi spune de faţă cu Petru:
– Ia sufletul acesta şi du-l la rai, nu-l mai chinui pe aici.
Petru spune:
– Doamne, e nedrept, laşi aceşti copii fără mamă?
– Petre, Eu sunt Dumnezeu.
După o vreme, cei de pe pământ, văzând discuţia lui Petru cu Dumnezeu, cumva nu I-au dat dreptate lui Dumnezeu, L-au găsit vinovat, adică aspru, cum a putut Dumnezeu să facă aceasta? E cea mai frecventă întrebare: Doamne, cum ai putut să o iei pe mama? Cum ai putut să-mi iei fiul? Cum ai putut să-mi iei copilul? Cum ai putut să-mi iei tata, sora, bunicul? Şi Dumnezeu spune îngerului:
– Pentru că aceştia atâta Mă hulesc şi atâta Mă ponegresc, du sufletul acesta în iad.
Se arată mama, noaptea, copiilor şi soţului şi spune:
– Nenorociţilor şi nepricepuţilor la minte, dacă aţi şti cât rău mi-aţi făcut cu plânsul vostru! În loc să daţi slavă lui Dumnezeu pentru odihna ce am câştigat şi pentru răsplata suferinţelor pe care le-am îndurat, voi mai tare mi-aţi îngreunat munca?!
Ei întreabă, în somn:
– Ce s-a întâmplat, mamă?
– Dumnezeu, când a trecut pe aici, i-a spus îngerului să mă ia să mă ducă la bine, iar pentru plânsul vostru am ajuns la rău.
Atunci au început cei de pe pământ să facă rugăciuni:
– Doamne, iartă-ne că am greşit şi am nesocotit legea Ta. Nu ne socoti nouă păcatul, ai grijă de mama noastră, ai grijă de sufletul ei. Fă cum crezi Tu că e bine, uite, noi nu mai plângem, nu ne mai pare rău. Cum crezi Tu, aşa e bine.
Şi spune Dumnezeu:
– Duceţi-o înapoi la bine, că e nevinovată, dar bine că s-au întors şi ei.
Stâlpii înmormântării
Stâlpii sunt selecţiuni din Sfânta Evanghelie a celor patru evanghelişti, Ioan, Luca, Marcu şi Matei, legate de prorociile învierii şi simbolurile învierii tot cu scop catehetic, ca atunci când oamenii vin la înmormântare, la priveghi, pentru a nu se ţine cuvânt de învăţătură se citesc aceşti stâlpi din Evanghelie, ca oamenii să poată medita la viaţa cea veşnică şi viitoare, să nu creadă că mortul de lângă ei este un cadavru cum îngropi vita, câinele, pasărea şi am terminat, s-a sfârşit. Noi nu mergem la nefiinţă, noi mergem în viaţa cea fără de sfârşit. Stâlpii au acel rol catehetic, pentru că la sfârşitul stâlpilor se face rugăciunea de trisaghion, litia mică a mortului şi se fac rugăciunile de dezlegare. Sunt 12 stâlpi care se fac acasă, cele 12 Evanghelii ale învierii şi apoi de acasă până la cimitir se mai obişnuieşte să se facă celelalte 24 de Evanghelii, se fac după numărul de poduri, adică după numărul de vămi, în uşă, la uşă, în ogradă, la poartă, la fântână, după tradiţia populară – pe unde a muncit, pe unde a avut prieteni, adică toată lumea să ia aminte la taina morţii. Dar puţini înţeleg taina morţii, pentru că de obicei oamenii nu sunt atenţi la Evanghelii. Eu am avut odată ocazia să îngrop o bătrânică, neştiind cine o îngroapă, unde o îngroapă, că nu avea pe nimeni. M-am trezit la casa ei:
– Părinte, hai să o îngropăm, că nu are cine să o îngroape.
Hai să o îngropăm. Până s-a strâns toată lumea cred că am citit vreo 30 de Evanghelii şi au zis oamenii:
– Doamne, aşa înmormântare frumoasă nu am văzut niciodată.
Dar ei nu-şi dădeau seama că eu le citeam din Sfânta Evanghelie. Eu intonam Evangheliile, le spuneam rar, când citeam cuvântul îl citeam răspicat, spuneam pe înţeles, nu spuneam Evanghelia brut, cum e în carte, spuneam cuvântul în aşa fel ca să-i înţeleagă sensul: “Când vedeţi că mlădiţa măslinului este aproape, să ştiţi că se apropie vremea. Când vedeţi vulturul unde este stârvul, atunci este sfârşitul”. Ei au înţeles, au început să deducă din asprimea cuvântului meu şi din accentuarea pe slovă. Şi au spus:
– Părinte, aşa înmormântare frumoasă nu am văzut în viaţa noastră.
Eu de fapt le citisem toţi stâlpii, că nu aveam ce face. Nu ştiam ce să fac, nu ştiam care sunt rânduielile, până au venit nişte oameni care ştiau cine e cu crucea, cine e cu colacul, ca să mergem la cimitir unde era groapa.
Despre Familia Ortodoxă – Interviuri cu Părintele Calistrat, Grația Lungu Constantineanu