Parintele Staniloae consemna acest lucru si spunea clar: „Este mare greseala ca biserica a alunecat in comertul spiritual cu pomelnice sau cu aceste preturi ale ctitoriilor, ale pomenirii mortilor sau a tot ce se face, prin care omul este dirijat nu spre rugaciune, ci este dirijat spre un formalism in care el, daca si-a facut datoria si a platit, a si rezolvat problema”. Trebuie cultivat spiritul crestin in care omul sa inteleaga ca nu banii sau lumanarile atasate unui pomelnic ii implinesc cererea de folos, ci rugaciunile pe care crestinul trebuie sa le savarseasca in casa lui si astfel sa ajute si el la propria zidire spirituala si la implinirea cererii.
Spunea si un sfant parinte: „Daca o mie de ingeri s-ar ruga, mie nu-mi foloseste la nimic daca eu personal nu ma rog. Asa cum o mie de draci nu pot sa-l duca pe om in ispita daca el se roaga si Dumnezeu sta langa el in rugaciunea lui”.
– As vrea sa dezvoltati aceasta idee…
– Da. Iata o mica istorioara din Pateric, in care un calugar care citea la Psaltire a auzit deodata o voce care a spus: „Am sa dau buzna peste tine si am sa te strang de gat, inchide Psaltirea.” Si el a intrebat: „Dar cine esti?” „Satana.” Atunci calugarul, frumos, a lasat Psaltirea, a pus umarul in usa si a inceput sa tina usa ca sa nu intre Satana la el si sa-l stranga de gat. In clipa in care calugarul s-a simtit atins pe umar, a strigat cat a putut: „Doamne, nu ma lasa, ajuta-ma!” Si-n urmatorul moment s-a auzit glasul lui Hristos: „M-ai strigat, te-am ascultat, sunt aici, ce doresti?” „Pai, de ce l-ai lasat pana acum sa ma chinuiasca?” „De-abia acum M-ai chemat in ajutor…”
Este vorba de acel formalism de a citi rugaciunea din obisnuinta. Omul isi face o mica datorie sau un mic ritual care, la urma-urmei, nu se mai cheama rugaciune, ci ritual religios, asa cum aprindem tamaie si tamaiem la mormant sau aprindem duminica o lumanare…
– Cum ajung crestinii sa constientizeze puterea rugaciunii?
– Datoria principala a Bisericii lui Hristos este sa comunice cu credinciosii pe mai multe cai. La amvonul bisericii intotdeauna va trebui sa existe un preot linistit si binevoitor, care sa stea si sa asculte pe fiecare om si sa incerce, prin tact duhovnicesc, sa-l atraga pe crestin in cursa spre rugaciune, dupa cuvantul Apostolului Pavel: „Numai cine lupta dupa regula jocului primeste cununa”.
Tot in biserica ar trebui sa existe o armonie absoluta care sa-i creeze omului cadrul pentru rugaciune. Si anume: in strana unde se citeste sau se canta trebuie sa se tina seama de acel cuvant al sfantului Teodor Studitul care spunea asa: „Canonarhul sa fie atent la ceea ce se randuieste de citit, cititorul sa citeasca clar, tare, intonat, cu atentie, nici cu repeziciune, nici cu graba, nici prea incet. Cantaretul sa cante dulce, suav si placut, ca sa atinga inima omului. Iar cel care rosteste ectenia, clericul sau preotul, trebuie sa spuna vorbele calm si cu rabdare, pe intelesul tuturor, ca sa starneasca duhul evlaviei. Si atunci inima omului se incalzeste spre rugaciune”.
Nu intotdeauna o cuvantare extraordinar de bogata in cuvinte teologice sofisticate, fraze pompoase sau pline de esenta dogmatica, va reusi sa-l convinga pe crestin de puterea rugaciunii. Il vor convinge mai mult invatatura pedagogica si morala, din practica de zi cu zi, sau citirea Patericului, a Vietilor Sfintilor, in care modelul absolut si concret sa starneasca evlavia in sufletul credinciosilor, suflet care, cand ajunge in biserica, este fie un pamant pietros, fie un pamant bun.
Roada sau samanta adusa trebuie sa fie bogata, pentru ca nu sunt putini cei care incep si nu sunt multi cei care sfarsesc. Adica, ce se intampla? Crestinii care nu se roaga n-au inteles niciodata Ortodoxia. Ortodoxia este religia care nu ofera nimic altceva decat mantuirea, prin harisma Duhului Sfant, care este achizitionata (folosim termeni comerciali) de credincios prin silinta la unirea cu Dumnezeu atat pe calea rationala, a rugaciunii sau a cuvintelor, cat si pe calea faptelor bune, adica a trairii unei vieti de model autentic. Inclusiv mersul pe strada se cheama rugaciune, la fel dormitul decent, statul la masa, dialogul dintre prieteni si chiar straini se cheama rugaciune si, daca vreti, citirea unei carti sau audierea unei emisiuni, daca este facuta spre zidirea sufleteasca sau spre slava lui Dumnezeu, se cheama tot rugaciune.
Trebuie facuta o distinctie a rugaciunii, pentru ca un crestin sa inteleaga diferitele forme ale rugaciunii. Rugaciunea are o forma traita, in care cugeti la Dumnezeu; invatatura asta o gasim si la Sfantul Teofan Zavoratul care arata clar: crestinul trebuie sa aiba o pravila scurta, concreta, coerenta si, in acelasi timp, permanenta.
– Totusi multi crestini nu au o astfel de pravila…
– Crestinii care nu au o asemenea pravila trebuie sa se ingrijeasca sa fie pusi in randuiala spirituala de catre duhovnicul lor. Prima treapta in urcusul rugaciunii nu se face neaparat la biserica, ci se face in familie. Prima rugaciune vine din sanul familiei. Iar daca la baza familiei sta invatatura rugaciunii sau invatatura crestina, atunci viitoarea generatie se va obisnui cu acest cuvant, „rugaciune”, il va trai nu prin auzire, ci prin vedere. Si daca cititi viata parintelui Cleopa sau a parintelui Paisie Olaru veti vedea ca au provenit din familii unde parintii ii puneau dimineata pe copii la rugaciune, ii spalau, ii inchinau, ii puneau la masa, apoi ii trimiteau la scoala sau la treburile campului, invatandu-i de mititei sa cultive rugaciunea.
Intr-un dialog cu una din crestinele care vin la biserica mi s-a pus urmatoarea intrebare: „Parinte, de ce este nevoie sa ma rog atat de mult, cand eu m-am rugat de atata vreme si n-am primit de la Dumnezeu nimic?” Si atunci i-am spus o pilda in care un pustnic a zis: „Doamne, sapte ani m-am rugat degeaba iar al optulea vreau sa ma asculti”. Ei, atunci cand ne-am rugat si consideram ca n-am primit nimic, atunci suntem mai atei decat un om care n-a deschis o carte de rugaciuni niciodata. De ce? A considera ca Dumnezeu nu te-a ascultat este echivalent cu a spune ca Dumnezeu te-a parasit. Si a striga la Dumnezeu fara atentie, din formalism, din interes sau din obligatie, este acelasi lucru cu a-L huli pe Dumnezeu.
– Vedeti o paralela intre hulirea lui Dumnezeu de catre atei si rugaciunea facuta cu jumatate de gura, de forma…
-Sau din obligatie, din constrangere. Nu exista rugaciune din constrangere. Pe datatorul de buna voie il iubeste Dumnezeu. O catolica mi-a zis asa: „Iubesc mult cantarile care se canta la Biserica Ortodoxa, dar nu-mi plac acele ceasuri lungi de stat in picioare”. Si atunci i-am spus: „Crestinii nostri se straduiesc sa stea mai mult in picioare, pentru ca vor sta mai usor in iarba raiului si se vor odihni. Cei din biserica catolica stau mai mult pe banci aici, pe pamant, ca sa poata sta mai comod dincolo, in iad…” Si ea mi-a zis: „Dar de ce sunteti asa de categoric si de transant?” Si i-am raspuns: „Cu cat nevointa este mai aspra, cu atat Dumnezeu este mai ingaduitor, mai indurator si mai milostiv, vazand ofranda adusa din inima curata, peste puteri”.
-As vrea sa ne spuneti un cuvant despre canon. Crestinii cauta duhovnici care dau canoane foarte usoare sau care dezleaga la impartasanie chiar fara canon. Credeti ca este fireasca o astfel de spovedanie, neurmata de canon?
-Subiectul legat de taina spovedaniei, de canon, de duhovnic si de crestin este foarte vast si trebuie dezvoltat pe larg. Cand spunem cuvantul „crestin”, noi ne referim la omul botezat in Hristos, la omul altoit in sanul Bisericii prin Botez sau, cum spune intr-o carte Preasfintitul Calinic Botosaneanul, prin „sabatizarea mintii in cristelnita Cincizecimii”, adica prin unirea cu Duhul Sfant.
Vom face o distinctie generala: crestinii ravnitori, crestinii nepasatori si crestinii normali.
Crestinii normali se vor limita intotdeauna la formalismul preotului de parohie, care le poate foarte bine indeplini trebuintele spirituale in familie prin Botez, Cununie, inmormantare, aghiasma, Maslu sau ceea ce solicita ei la nivel de familie.
Crestinii nepasatori sunt acei crestini care au vazut biserica la botez, la cununie si la inmormantare, adica la anumite ceremonii ale familiei.
Crestinii ravnitori pot fi identificati cu luptatorii din linia intai ai Bisericii crestine. De-abia ei inteleg termenul „duhovnic” sau termenul „canon”. Cuvantul „canon” nu inseamna neaparat pedeapsa sau obligatie.
-Si totusi asa il inteleg multi.
-Cuvantul „canon” poate fi foarte frumos inlocuit cu un alt cuvant spiritual, folosit de Sfantul Ignatie Briancianinov: „masa” sau „ospat”. De ce spun lucrul asta? Consider ca un om, atunci cand mananca la masa cu Dumnezeu prin rugaciune, nu implineste altceva decat acel pasaj frumos, intalnit in Evanghelie, cand Luca si Cleopa, mergand pe drumul Emaosului, ascultau invatatura Mantuitorului despre Inviere de la prooroci. Si pana in zilele Invierii nu stiau ce s-a intamplat cu trupul Celui rastignit. Abia cand au ajuns sa stea la masa, in momentul binecuvantarii painii, L-au simtit pe Hristos intreg si adevarat. Dupa ce le-a binecuvantat painea, Domnul a disparut, iar ei si-au pus intrebarea esentiala: „Nu ardea inima noastra pentru El cand ne vorbea pe cale din Scripturi?” Iata primul termen folosit in canon: „Au nu arde inima mea de intalnirea cu Dumnezeu la momentul rugaciunii?” Sfantul Teofan Zavoratul, in „Pravila de chilie”, spunea ca adevaratul crestin este cel care-si programeaza anumite rugaciuni de umilinta, de traire, de conlucrare si de vorbire cu Dumnezeu la anumite ore; dar el, gandindu-se la rugaciune, incepe sa se roage deja inainte de a incepe rugaciunea; el este deja intr-o permanenta rugaciune si atentie, caci soseste momentul rugaciunii.
-Mintea e pregatita din timp pentru rugaciune.
-Mintea este deja pregatita pentru a primi aceasta masa, pentru a incepe acest canon al rugaciunii, care nu este un simplu formalism, un ritual al aprinderii unei lumanari, unei boabe de tamaie pe un carbune aprins sau al deschiderii Ceaslovului, ci este mai degraba o aprindere a mintii, o tamaiere a simtirii si o deschidere a inimii in care sa incapa Dumnezeu asa cum o cere El in Evanghelia de la Sfantul Maslu: „Lasa mortii sa-si ingroape mortii lor, tu urmeaza-Mi Mie.” Iarasi mai departe: „Foc am aruncat din cer si ce mult as vrea ca el sa arda”, focul credintei care aprinde ravna in inima omului, atunci cand se roaga, si-l canalizeaza spre cele duhovnicesti. Tot Mantuitorul spune: „Pe datatorul de bunavoie il iubeste Dumnezeu, iar silitorii vor rapi imparatia lui Dumnezeu”, nu cei care lenevesc si trandavesc.
Canonul este un semnal pentru alergatorul duhovnicesc care alearga la intalnirea cu Dumnezeu. Este, de fapt, un start. In momentul in care omul doreste acest start, are nevoie de un arbitru, iar acel arbitru este duhovnicul. Duhovnicul este omul care comunica cu Dumnezeu prin Duhul Sfant, pentru ca asa este hirotesit de arhiereu prin rugaciunea speciala prin care se investeste cu puterea de a lega si a dezlega.
-Ce presupune aceasta investire?
-Din acel moment el devine un luptator cu duhurile, un discernator al duhurilor, un deosebitor al duhurilor, al celor bune de cele rele, un deosebitor al patimilor usoare de cele grosolane si, in acelasi timp, al raului de bine. Cand un crestin adevarat cauta un duhovnic, el cauta sa fie si sub o randuiala. Pentru canon mai putem folosi termenul de marcaj. Asa cum pe o carare spre o manastire sau spre un obiectiv turistic gasim indicatoare, asa si la intalnirea mintii cu Dumnezeu prin rugaciune vom intalni acele marcaje de cum incepem rugaciunea: o rugaciune de slava lui Dumnezeu, catre Prea Sfanta Treime, catre Duhul Sfant, spunem „Imparate Ceresc”, „Tatal Nostru”, apoi rugaciunea catre inger, rugaciunea de pocainta catre Maica Domnului si asa mai departe.
Nu poate sa existe spovedanie fara duhovnic, nu poate sa existe canon fara povatuitor si nu poate sa existe crestin ravnitor fara povatuitor, spovedanie, canon, si fara sfat. Duhovnicul este si sfatuitor. El intra in contact cu crestinul cautator de Dumnezeu aratandu-i cararea de lumina pe care au batatorit-o toti Sfintii Parinti. Toate caile duc intr-un singur punct, la Hristos! Pentru ca in insasi Evanghelia Mantuitorului Iisus Hristos la Cina cea mare spune asa: „Iesiti la uliti, la garduri si la targuri, deci mergeti in toata lumea si orice suflet veti gasi, chemati-l la cina.” Si-n clipa in care toti se indreapta spre Cina, adica vin la rugaciune, vin pe carari diferite, dar cararea se incheie intr-un singur loc: sub acoperamantul lui Hristos.
Sfantul Ciprian episcopul Cartaginei spune: „Unde este episcopul este si Biserica, unde este Biserica este si Hristos, unde este Hristos este si intreaga crestinatate. Acolo este si adevarul”. In Ortodoxie, canonul nu aduce o ingreunare a omului, ci o inaripare a lui. Prin canon omul se inaripeaza cu Dumnezeu: „Cel Ce faci pe ingerii Tai duhuri si pe slugile Tale para de foc…” Para de foc vine prin permanenta cautare si traire in canon de rugaciune.
-Ce inseamna cuvantul „canon”?
– In Ceaslov scrie foarte frumos: „Canonul de rugaciune catre puterile ceresti”, „Canonul de rugaciune catre Ingerul Pazitor”, „Canonul de pocainta catre Mantuitorul Iisus Hristos”. De ce nu i-a spus rugaciune catre Mantuitorul? Canon, pentru ca se savarseste intr-un anumit fel, cu o anumita evlavie, cu o anumita traire, cu o anumita simtire si cu o anumita implicare. Implicarea este fondul care sta la baza acestui canon. Daca un crestin intelege rostul implicarii in viata duhovniceasca, atunci intelege si rostul canonului primit de la duhovnic.
Sa vedeti superficialitatea in aceasta legatura canon-preot-spovedanie-crestin: veti intalni foarte des crestini care spun: „Parinte, nu mi-am facut canonul…” Ei, cuvantul „Parinte nu mi-am facut canonul” este echivalent cu „Parinte, L-am omorat pe Dumnezeu”. Oare s-a facut criminal de Dumnezeu? Nu. S-a facut criminal de suflet. L-a lepadat pe suflet de prezenta lui Dumnezeu. Prin ce? Citirea e hrana mintii, mancarea e hrana trupului si rugaciunea e hrana sufletului. Primul care va muri si va fi lipsit de Dumnezeu este sufletul.
Iata cuvantul pe care il spune Duhul Sfant in stihul de la Psalmi: „Scoate din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca in Numele Tau.” Iata prima chemare sfanta care vine din implicare. Si, atunci cand implicarea este pozitiva, tot psalmistul David vine si completeaza si spune printr-un stih: „Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta…”
Iata mireasma rugaciunii curate, nu facuta din obligatie, ci din dragoste, pentru ca, pana la urma, rugaciunea nu e decat dragoste. Pana la urma, unirea omului cu Dumnezeu nu e decat dragoste: „Cel ce vrea sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie.” In randuiala tunderii in monahism apare un lucru extraordinar de frumos: „Iata, frate, cu bucurie bucura-te ca te-a ales pe tine Domnul Dumnezeu de la vietuirea cea lumeasca si te-a pus in randuiala ostasirii ingeresti, inaintea fetei Sale. Iata o noua petrecere in ceruri, un al doilea botez ia astazi, frate, si, prin marturia iubitorului de oameni, Dumnezeu, toate pacatele tale s-au sters.”
Canonul de rugaciune vine sa faca si o absolvire de pacate, lucru consemnat de Sfantul Nicodim Aghioritul care spune clar: „Cel ce s-a spovedit la duhovnic si si-a descarcat sufletul de toate pacatele si a primit canonul, acela a primit bucuria impacarii cu Dumnezeu, este absolvit de ele si-i sunt sterse din haina sufletului, din catastiful sufletului…”
Odata un crestin a pus intrebarea: „Oare de ce nu se plictisesc sfintii in rai?” Sfintii nu se plictisesc in rai pentru ca permanent Ii aduc slava lui Dumnezeu, avand la baza slavei doua temeiuri. Unu: multimea bunatatii lui Dumnezeu de a-i primi in gradina raiului, trecandu-le cu vederea pacatele, fiindca toti sfintii sunt pacatosi pocaiti sau iertati de pacate. Doi: multimea milei lui Dumnezeu de a ierta multimea de pacate savarsite pe pamant.
– Ce se intampla cu cei care nu-si fac canonul?
– Cel care primeste canonul si nu-l savarseste, ucide pe Dumnezeu. Am gasit in cartea lui Savatie Bastovoi, un parinte de talie mai noua, un diacon mai postmodernist, cuvantul: „Fiecare sa se roage cum crede el si cum vrea el.” Nu intotdeauna este adevarat lucrul acesta; uneori trebuie sa ne rugam asa cum o cere Dumnezeu. Pentru ca jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit, inima infranta si smerita. El intreaba frumos in Psaltire: „Oare carne de taur voi manca sau sange de tap voi bea? Ale Mele-s pasarile cerului, ale Mele-s animalele tarinii. Ada Domnului roada buzelor tale si va fi jertfa bine primita.” Iata ca jertfa impacarii cu Dumnezeu este pe calea rugaciunii. „Si L-am inaltat pe Domnul cu limba mea…” „Cu glasul meu catre Domnul am strigat, cu glasul meu catre Domnul m-am rugat.” „Dintru adancuri am strigat catre Tine: Doamne, Doamne, auzi glasul meu!” „Asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule, cum doreste cerbul izvorul apelor”.
Atunci intrebarea este una: daca sufletul meu este insetat, atunci cum pot eu, ca om insetat, sa vin plictisit la un izvor, dupa un zaduf si o caldura a pacatelor de zi cu zi, rupt de lumea stresata, occidentalizata, modernizata si secularizata, si sa gust din Dumnezeu, care e plin de savoare si de balsam, cate-o gura, cate-oleaca? Ori imi potolesc setea racorindu-mi sufletul, ori aduc hula impotriva lui Dumnezeu, zicand ca ceea ce-mi da nu-mi e de folos sau ca darul lui Dumnezeu este prea mic. Spune iarasi in Psaltire: „Oare ce voi rasplati Domnului pentru toate cate mi le-a dat mie? Paharul mantuirii voi lua si Numele Domnului voi chema”.
– Ce pot face cei care isi dau seama ca nu simt setea aceasta, ca nu vor sa-si umple sufletul de Dumnezeu? Sunt iremediabil pierduti sau exista si pentru ei o cale de intoarcere?
– Parintele Cleopa de la Sihastria spunea asa: „Si rugaciunea este un dar”. Oamenii care au castigat darul rugaciunii au puterea sa-L slaveasca pe Dumnezeu permanent. Sfantul Isaac Sirul invata ca oamenii care vor sa primeasca darul rugaciunii il vor primi in raport cu cat se silesc. Si spune acolo aratand treptele rugaciunii: unii ajung la treptele inalte din generatie in generatie, unii din neam in neam. Dar cand spune ca din zece mii care se silesc unul ajunge la rugaciunea inalta, inseamna ca cei care se silesc ajung si ei la o anumita stare, dar nu la starea de perfectiune absoluta, la extaz.
Ne vorbeste Parintele Calistrat de la Barnova (Bucuresti, 2003) Danion Vasile – Mangaiere si mustrare (Sursa foto: internet)