NOI SUNTEM PICTORII VÂNTULUI

Dacă am învia pe cei care şi-au pus capăt zilelor, cred că am putea scrie teancuri sau biblioteci de filosofie despre ce ar putea povesti oamenii ăia, ca regret, după ce au făcut greşeala aceasta. Cu mintea de după catastrofă! Păcat!
– Dar ei se gândesc că este o eliberare!
– Nu este o eliberare! Marele profesor Galeriu spunea aşa: “că omul începe să trăiască din ziua în care moare, cât este viu este în moarte”. Iar Marele Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, un mare cărturar ortodox, spunea aşa: “Noi, când ne-am născut, Dumnezeu ne-a dat o ramă, aceea sunt anii noştri. Ne-a pus o pânză albă în ramă şi a spus aşa: <<Până ce vii la Mine, pictează-ţi icoana ta proprie!>>”. Iar noi punem acolo: familia, casa, copiii, realizările, cultura, credinţa, obiceiurile, tradiţiile, tot ce am agonisit în viaţă şi aceea este icoana noastră. Când ne-am dus în faţa lui Dumnezeu, El o examinează şi ne dă o notă. În raport de nota aceea putem deschide uşa spre dreapta sau spre stânga, aşa cum cere Evanghelia.
Noi, de fapt, ce suntem? Suntem pictorii vântului! Noi plutim prin spaţiu şi prin timp, iar Dumnezeu stă veşnic pe loc, căci timpul e veşnic! Şi noi mergem uşor, de la întunericul de unde venim, din neştiinţă, căci aşa spune Dumnezeu: “Nu ştiţi de unde veniţi şi unde vă duceţi!” Și mergem uşor spre Dumnezeu, spre veşnicie, cu această icoană în mână!