Oare ar putea poporul român trăi fără Dumnezeu și Sfânta Liturghie?

ROMÂNIA este țara mănăstirilor, cu un popor profund ortodox și binecredincios, iubitor de slujbe, de privegheri, un popor liturgic, iubitor de nevoință ortodoxă și rugăciune isihastă.

Foarte mulți creștini postesc posturile, rostesc “Rugăciunea minții”, poartă cruciulița la piept și metanier la mână.

În România la toate sărbătorile mari și la sărbătorile marilor sfinți, la praznicele împărătești se adună mii de oameni, dar mai ales la sărbătorile Maicii Domnului cu precădere poporul este prezent lângă altarele bisericilor.

S-a mirat odată un episcop ortodox din străinătate, care a venit la haramul unei mănăstiri în România, când a văzut că a început o ploua abundent, iar creștinii stătea nemișcați în ploaie, unii fără umbrelă, și ascultau liniștiți sfânta slujbă.

A exclamat plin de entuziasm: “Cum așa cinstesc ortodocșii români pe Maica Domnului și pe Dumnezeu? Aceasta este adevărată jertfă și respect față de Dumnezeu. Să plouă abundent și ei să stea creștinii nemișcati la rugăciune, mare dar?”

Episcopul venise de afară, unde lumea este mai comodă, mai relaxată în cele duhovnicești, oamenii nu au în occident aceeași atracție fața de iubirea rugăciunii și a lucrării duhovnicești.

Dacă ne aducem aminte de Balada Meșterului Manole, ce vedem în conținutul ei? Ce face Ana?
Natura care-i stă împotrivă, ploaia, vântul, șuvoaiele, copacii care se îndoaie să oprească pe Ana, la ruga Meșterul Manole, numai să nu ajungă, să nu fie zidită în zid, după făgăduința făcută cerului.

Totuși Ana, pentru dragostea soțului ei și pentru misiunea de a zidi măreața mănăstire a Argeșului, ea învinge toate acele porniri ale naturii și ajunge la soțul ei să-i aducă mâncarea.

Pentru că Manole îndeplinea o măreață misiune în fața lui Dumnezeu, pentru că așa făgăduise, cine aduce prima mâncare, acea femeie să fie zidită în zid ca jertfă supremă de iubire față de Dumnezeu.

De unde se poate vedea dragostea pentru Dumnezeu dusă până la a dărui viața în slujba Domnului.
De aceea vorbim în Ortodoxie de mucenicie, de pusnicie, de “lepădarea de sine” prin călugărie și de lepădarea totală de lume, pentru Dumnezeu și veșnicia raiului.

Ethosul românesc se mișcă dinamic între Sfânta Evanghelie și Sfânta Tradiție, românul însemnează cu semnul Sfintei Cruci, tot ce are în gospodăria sa, de la prunci la dobitoace, de la lucruri la ogoare toate stau sub semnul sfințeniei, a harului, a stropitului cu sfânta Aghiazmă și toate sub puterea rugăciunii.

Familia este toată sub harul Duhului Sfânt prin Botez, Mirungere și Euharistiei. Acesta este ethosul Ortodox în spațiul creștin românesc.