„Nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel viclean!” (Mt. 6,13)
„Diavolul este mincinos si tatal minciunii!” (In. 8,44)
„Diavolul umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita!” (I Pt. 5,8)
„Chiar satana se preface in inger al luminii!” (II Cor. 11,14)
„Privegheati si va rugati ca sa nu intrati in ispita!” (Mt. 26,41)
„Satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau!” (Lc. 22,31)
Sfintii Parinti luminati prin cunoastere vie, izvorata din experienta harului Duhului Sfant al Adevarului, ne invata ca cea mai mare izbanda a diavolului este sa ne faca sa credem ca nu exista. Din acest motiv, in loc sa-i spuna pe nume, de multe ori oamenii prefera sa foloseasca tot felul de expresii in aparenta echivalente: „influente negative”, „dispozitii pesimiste”, „forte oculte” si altele. Procedand asa, oamenii socot ca dau dovada de o gandire culta, superioara, progresista, intelectuala, care afirma categoric si indiscutabil ca existenta diavolului este un mit invechit, propriu mentalitatii celor traitori in epoci obscurantiste, lipsite de „iluminismul” si „pozitivismul” progresului stiintific si tehnologic din vremea noastra.
Ceea ce intriga, insa, e faptul ca ori de cate ori oamenii ajung in situatia de a se justifica pentru aspectele mai putin laudabile ale faptelor pe care le savarsesc, recurg intotdeauna la una si aceeasi explicatie: „Numai diavolul e de vina!”. Si astfel ii vedem cum ne aduc grabiti, in apararea lor, dinaintea ochilor, toata multimea scrierilor ascetice, patristice si filocalice care expun (uneori cu lux de amanunte) in mod convingator argumentele si dovezile implicarii nefaste a duhurilor rele in viata lumii si a oamenilor. Dupa care, insa, iarasi ii descoperim declamand de la tribunele conferintelor publice despre bigotismul si inchistarea vechilor conceptii religioase …!
In lumina Adevarului revelat prin Sfanta Traditie si Sfanta Scriptura, Biserica lui Hristos ne invata ca „La inceput a facut Dumnezeu Cerul si pamantul” (Fac. 1,1). Sfantul Vasile cel Mare scrie ca prin „Cer” se intelege lumea nevazuta sau duhovniceasca, a duhurilor netrupesti sau fara-de-materie, iar prin „pamant” se face referire la lumea cea vazuta sau materiala, in care locuiesc oamenii trupesti. Numarul acestor fapturi duhovnicesti nu ne este cunoscut. Sfantul Prooroc Daniel scrie ca ar fi „miriade de miriade” (Dan. 7,10) de astfel de osteni ceresti. Ceea ce stim, insa, este ca cel mai luminos dintre acesti slujitori ai slavei dumnezeiesti (numit, din acest motiv, Lucifer, si randuit pesemne in ceata heruvimilor) a refuzat din mandrie de a mai sluji Celui Care l-a creat, incepand o miscare de razvratire impotriva Acestuia, atragand dupa sine „a treia parte din stelele cerului” (Apoc. 12,4). In lupta care a urmat intre acesti ingeri razvratiti si ingerii care au ramas statornici intru slavirea Domnului Savaot, ostile ingerilor fideli au fost conduse la biruinta asupra legiunilor de ingeri necredinciosi de catre Arhanghelul Mihail, cel numit si Arhistrategul sau Mai-Marele Voievod al ostilor ceresti. Strigatul lui care a zguduit boltile cerului si a oprit caderea produsa de razvratirea impotriva Celui Sfant este amintit pana astazi in cadrul solemn al Dumnezeiestii Liturghii: „Sa stam bine! Sa stam cu frica! Sa luam aminte!”. Urmarea directa a caderii ingerilor razvratiti din Cer a fost inrairea si intunecarea lor definitiva, ceea ce a produs transformarea lor din ingeri sfinti, luminosi, frumosi, buni si slujitori ai Adevarului, in demoni spurcati, intunecati, urati si rai, izvoditori si savarsitori ai minciunii, repetand vesnic in cugetele lor: „Nu vom sluji Tie!”.
Referindu-se la acest eveniment capital produs in sanul lumii ingeresti, Sfantul Prooroc Isaia exclama cu durere: „Cum ai cazut tu din ceruri, stea stralucitoare, fecior al diminetii!” (Is. 14,12). Si Insusi Mantuitorul Iisus Hristos le spune ucenicilor Sai: „Am vazut pe satana ca un fulger cazand din Cer!“ (Lc. 10,18). Spun Sfintii Parinti ca Preabunul Dumnezeu a hotarat ca va umple Cerul din care au cazut multime neinchipuit de mare de ingeri (prin razvratire, neascultare si nerecunostinta) cu oameni ziditi „dupa chipul si dupa asemanarea” Lui (Fac. 1,26). Ceea ce pizmasul diavol, insa, nu a putut suporta fara a incerca sa-si strecoare veninul urii sale fata de Dumnezeu in sufletele protoparintilor neamului omenesc, Adam si Eva, cei dintai oameni din Gradina Raiului. Si astfel, prin viclenia si perfidia care i-au devenit caracteristice, s-a grabit sa-L cleveteasca in urechile oamenilor pe Cel Care i-a facut, sugerandu-le sa nazuiasca a deveni ei insisi „dumnezei” pe calea pe care el insusi o alesese. Si anume nu pe cea a supunerii fata de voia Celui Sfant (prin ascultarea fata de cuvantul Sau) ci, dimpotriva, prin implinirea voii proprii si prin neascultarea de porunca divina. Si astfel i-a facut sa-si doreasca sa manance din rodul pomului cunostintei binelui si raului, crezand ca astfel nu numai ca nu vor muri, ci chiar vor deveni asemenea Domnului Dumnezeu: „Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul!” (Fac. 3,5).
Sfanta Scriptura ne descopera faptul ca odata savarsit pacatul, starea launtrica a omului s-a tulburat grozav. Rusinea si teama au pus stapanire pe el. Vederea lui Dumnezeu a fost tulburata de zapacirea mintii sub presiunea uriasa a unor valuri naprasnice de ganduri inviforate indreptate impotriva Parintelui Ceresc, ceea ce l-a facut pe Adam sa se ascunda de la fata Lui, cunoscand ca atat el, cat si femeia sa sunt goi trupeste, cand de fapt sufletele li se despuiasera de harul inocentei si al nevinovatiei: „S-au ascuns Adam si femeia lui de fata Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului. Si a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam si i-a zis: «Adame, unde esti?» Raspuns-a acesta: «Am auzit glasul Tau in Rai si m-am temut, caci sunt gol, si m-am ascuns!»“ (Fac. 3,8-10). Si de aceea spun Sfintii Parinti ca, vazand raul care-l cuprinsese pe sarmanul om – „din iubire de oameni, pentru ca rautatea sa nu fie fara de moarte” (Rugaciunea de dezlegare), Bunul Dumnezeu i-a scos pe oameni din Rai, indepartandu-i astfel de Pomul Vietii, pentru ca nu cumva mancand din rodul lui sa ajunga a se invesnici in jalnica stare de cadere: „Si au scos Domnul Dumnezeu afara pre Adam si l-au pus pre el in preajma Raiului desfatarii; si au pus heruvimi si sabie de foc invartitoare, ca sa pazeasca drumul catre Pomul Vietii” (Fac. 3,24).
Pierzand harul vietii vesnice, omul a pierdut harul intelepciunii sfinte – aceea pe care o dorea Solomon, fiul regelui David, mai mult decat orice alte bogatii ale lumii: „Da-mi mie acum intelepciune si stiinta!” (II Par. 1,10). Prin caderea sa in pacatul neascultarii si al infruptarii din rodul pomului oprit, omul s-a intunecat, din duhovnicesc a devenit pamantesc, chinuit de diavol si prins in robia silnica a mortii. Aceasta vrajmasie iremediabila intre om si diavol a fost remarcata in Scripturile Sfinte prin consemnarea hotararii divine: „Dusmanie voi pune intre tine si femeie, intre samanta ta si samanta ei; aceasta iti va zdrobi capul – iar tu ii vei intepa calcaiul!” (Fac. 3,15). Altfel spus, diavolul il va pandi neincetat pe om, pana la sfarsitul vietii sale, cautand sa-i fure sufletul. Nu degeaba intelepciunea patristica ne avertizeaza: „In cele ce te va gasi sfarsitul, in acelea vei fi judecat!” („Patericul egiptean”). Si de aceea, bine ar fi sa ne petrecem vremea acestei vieti trecatoare intru pocainta innoirii celei duhovnicesti, prin lucrarea virtutilor spre dobandirea harului dumnezeiesc al Celui Inviat intru unirea mistica cu Acesta, caci „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara!” (In. 6,37).
O prima isprava a lucrarii diavolesti in istoria lumii de dupa cadere o constituie fratricidul despre care Scriptura aminteste ca s-a savarsit intr-o lume catusi de putin aglomerata ori stramtorata de multimea conflictelor de interese; desi erau inca singurii descendenti ai primilor oameni, totusi „Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele sau, si l-a omorat” (Fac. 4,8)! Asadar, uciderea aceasta n-a avut nici un fel de pretexte de ordin ideologic, politic, economic sau financiar; a fost de-a dreptul produsul invidiei, adica al zavistiei (si al urii ivite din aceasta) pentru simplul fapt ca Dumnezeu a cautat cu bunavointa spre jertfa lui Abel, dar nu si spre cea a lui Cain. Scripturile Vechiului Legamant nu contenesc a relata apoi si despre toate relele si rautatile care au continuat (si continua) a framanta si a chinui (pana astazi) sarmanul neam omenesc, din pricina inmultirii nesabuite a poftelor, pacatelor, patimilor, orgoliilor, vanitatilor si infumurarilor inaltarii egoiste de sine. Absurditatea acestora a facut din omul zidit de Dumnezeu „dupa chipul si asemanarea Sa”, dintr-un adevarat rege al zidirii vazute sau imparat al fapturii (inzestrat cu puteri sufletesti si trupesti deosebite), o biata sluga implinitoare a poftelor diavolului cel „de la inceput ucigator de oameni si care nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos si tatal minciunii” (In. 8,44). Si de aceea Sfantul Apostol Pavel se caina cu amar: „Nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc – pe acela il savarsesc!” (Rom. 7,19).
Iata cum consecintele razvratirii ingerilor rai s-au rasfrant indirect asupra oamenilor din pricina incapatanarii si neascultarii lor: „In ziua in care vei manca din el – vei muri negresit!” (Fac. 2,17). Altfel spus, cautand cu dinadinsul sa ne facem voia, n-am facut decat sa ne „pricopsim” cu moartea – atat a sufletului, cat si a trupului: un „castig” de care chiar nu aveam nevoie!… Si care s-a dovedit atat de nefast incat doar prin puterea netarmuritei iubiri a lui Dumnezeu pentru faptura mainilor Sale am mai ajuns sa cunoastem izbavirea de sub povara cumplita a unei asemenea osande! Aceasta minune s-a savarsit prin pogorarea Fiului lui Dumnezeu la noi si intruparea Lui ca om sub vremi din pantecele Preacuratei Fecioare Maria: „Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii!” (In. 1,29).
In toata inversunarea rautatii si indaratniciei sale, diavolul nu a incetat nicidecum sa-si manifeste cu cruzime infioratoare dispretul si ura cu care s-a straduit permanent sa faca de ocara pe toti fiii oamenilor – anume parca pentru a-I face in ciuda Celui Care i-a creat cu atata gingasie si pretuire incat Psalmistul exclama cu uimire: „Ce este omul ca-ti amintesti de el?!” (Ps. 8,4). Astfel incat va cuteza cu nerusinare (argumentand chiar scripturistic, cu citate biblice!) sa-L ispiteasca in Carantania pana si pe Iisus Cel din Nazaretul Galileii (pe Care Il vedea doar ca pe un om obisnuit, la fel ca toti ceilalti). A avut insa surpriza cu totul neasteptata de a fi respins intr-o maniera atat de categorica si deplina, incat n-a mai putut decat sa se indeparteze umilit si derutat: „Sfarsind toata ispita, s-a indepartat de la El” (Lc. 4,13). Aceasta pentru ca fusese infrant pe toate cele trei planuri de atac cu care obisnuia sa ingenuncheze omenirea cu fiecare individ in parte: cu neinfranarea – „De esti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea sa se faca paini!” (Mt. 4,3), cu necredinta – „Daca Tu esti Fiul lui Dumnezeu, arunca-Te jos, ca scris este: «Ingerilor Sai va porunci pentru Tine si Te vor ridica pe maini, ca nu cumva sa izbesti de piatra piciorul Tau»!” (Mt. 4,6), si cu pofta de stapanire: „Tie Iti voi da toata stapanirea aceasta si stralucirea lor, caci mi-a fost data mie si eu o dau cui voiesc; deci daca Tu Te vei inchina inaintea mea, toata va fi a Ta!” (Lc. 4,6-7).
Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat si om deplin, in toate asemenea noua – afara de pacat, Iisus Unsul Domnului, restabileste in umanitatea asumata in persoana Sa desavarsita asemanare cu Dumnezeu Cel Ce a facut-o, refacand astfel chipul lui Dumnezeu din om (oarecand desfigurat prin patimi, mandrie si neascultare) si devenind prin aceasta „Adam Cel de-pe-urma cu duh datator-de-viata” (I Cor. 15,45): „Eu si Tatal Meu una suntem!” (In. 10,30), „Nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis!” (In. 5,30). „Nu numai cu paine va trai omul” (Lc. 4,4): de acum gata cu grija exclusiva pentru trup si pantecele sau; accentul doririi si al cugetarii se va pune de aici inainte pe grija pentru suflet si mantuirea lui: „Nu va ingrijiti pentru viata voastra ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca!” (Lc. 12,22), doar este scris: „Arunca spre Domnul grija ta – si El te va hrani!” (Ps. 54,25). Nu degeaba se tanguia Adam cel de demult (prin Sfintii Parinti care-i cainau caderea): „frumos era la vedere si placut la mancare rodul ce m-a omorat!” (Sfantul Ioan Damaschinul). Si de aceea Iisus „a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti iar la urma a flamanzit” (Mt. 4,2). Domnul a flamanzit ca sa ne arate ca poftele pot fi stapanite numai prin infranare, iar nu prin infruptarea cu nesat din tot ceea ce imaginatia sufletului nascoceste si transmite spre lucrare trupului.
Lucrarea de ispitire pe care diavolul o savarseste neincetat asupra oamenilor poate atinge trepte de la cele mai grosiere pana la cele de o subtirime greu de inchipuit. Si de aceea in „Rugaciunea Domneasca” spunem cu totii: „Si nu ne duce pe noi in ispita ci ne izbaveste de cel viclean!” (Mt. 6,13). De veacuri intregi Sfintii ostasi si bravi nevoitori neinfricati in lupta cu patimile ne invata ca starea de sanatate a mintii adevaratului crestin inseamna trezvia neinduplecata hranita prin puterea rugaciunii neincetate facute in Numele lui Iisus: „Rugati-va neincetat!” (I Tes. 5,17), ne striga Apostolul. De ce? Pentru ca pe de o parte imaginatia nestapanita starneste poftele si dorinta de placeri prin inchipuiri si naluciri ale pacatului, iar pe de alta parte neastamparul mintii iscodeste pururea toate lucrurile, zamislind astfel indoiala ca framantare sau lupta interioara intre nazuinta de a sti si neputinta de a pricepe, dublata de tentatia de a nu crede – in ciuda oricaror evidente: „Oare va putea da si paine, sau va putea intinde masa poporului Sau?!” (Ps. 77,24); „Arunca-Te jos, ca scris este: «Ingerilor Sai va porunci pentru Tine si Te vor ridica pe maini, ca nu cumva sa izbesti de piatra piciorul Tau»!” (Mt. 4,6); „Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau!” (Mt. 4,7) – sosit-a insa neintarziat raspunsul…
Aceasta pentru ca orice minune isi are temeiul, locul si timpul sau. Dumnezeu nu face minuni ca sa demonstreze cuiva ca poate face ce vrea El, fara sa-I pese de cei din jur. Minunile nu sunt niste numere de iluzionism de la circ, menite sa starneasca aplauze furtunoase din perplexitatea uluirii spectatorilor. Ci ele reprezinta legatura vie si reala dintre credinta dreapta a omului (aflata in deplin acord si desavarsita armonie cu cuvantul lui Dumnezeu) si puterea Acestuia de-viata-facatoare si de-lumina-datatoare: „Preaslaveste pe Fiul Tau pentru ca si Fiul sa Te preaslaveasca!” (In. 17,1) – e ruga Fiului lui Dumnezeu catre Parintele Ceresc, dupa cum si indemnul Sau catre ucenici si Apostoli: „Dati-le voi sa manance!” (Mc. 6,37), si „au luat douasprezece cosuri pline cu faramituri si cu ce-a ramas din pesti” (Mc. 6,43) din cele „cinci paini si cei doi pesti” (Mc. 6,38), dupa ce au hranit cu ele „ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii” (Mt. 14,21). Indoiala in credinta ucide sufletul numai din pricina faptului ca in adancul ei sta ascunsa, de fapt, trufia incercarii absurde de a reduce maretia de negrait a puterii dumnezeiesti facatoare de minuni la firescul unor simple fenomene naturale explicabile prin formulari de concepte omenesti. Numai o astfel de mandrie invaluita in justificari si pretexte duce la iscodiri, la rastalmaciri si la devieri tendentioase, pe firul carora diavolul strecoara cu mestesugire inselarea. Inselare care, odata produsa si statornicita in cugetare, in graire si in faptuire – aduce esecul.
Pentru ca nimeni dintre cei care nu-si cauta mantuirea si izbavirea de necunoastere, de nepricepere si de neintelegere (prin smerirea parerii proprii in schimbul primirii unui sfat pretios din partea cuiva mai batran sau mai cuvios) nu poate scapa de inselare: „Cei ce nu se sfatuiesc cad ca frunzele!” (Sfantul Ioan Scararul). Caci persistarea in propriile pareri nefondate si cu nimic intemeiate pe adevarul invataturilor profetice, apostolice si patristice, inseamna pur si simplu moartea sufletului mai inainte de moartea trupului – numita in literatura de specialitate „caderea din har” sau chiar „inselarea diavoleasca”. De aceea, in pustia Carantaniei, Iisus da omului raspunsul cel mai categoric de care au nevoie atat trupul cat si sufletul sau: „Domnului Dumnezeului tau sa te inchini – si numai Lui Unuia sa-I slujesti!” (Lc. 4,8), caci „fara Mine nu puteti face nimic!” (In. 15,5); aceasta pentru ca doar „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata” (In. 14,6), ca Cel Ce stiu dinainte de a fi lumea rautatea si perfidia lucrarii viclene si ucigatoare a diavolului: „Am vazut pe satana ca un fulger cazand din Cer” (Lc. 10,18). Si de aceea scrie Sfantul Evanghelist Matei ca dupa ispitirea de catre diavolul in pustie, Iisus a iesit la propovaduire: „De atunci a inceput Iisus sa propovaduiasca si sa spuna: Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor!” (Mt. 4,17). Propovaduire la care demonii insisi reactioneaza infricosati: „Te stim cine esti: Sfantul lui Dumnezeu!” (Lc. 4,34), „Tu esti Fiul lui Dumnezeu!” (Lc. 4,41). Caci de frica lui Iisus se zguduia iadul intreg si se cutremurau legiunile diavolesti, fiind biruite prin puterea de neinfrant a smereniei dumnezeiesti: „S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2,7), pentru ca „intru Numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece – al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesubt!” (Filip. 2,10), caci „si demonii cred – si se cutremura” (Iac. 2,19) de puterea Numelui lui Iisus!
Prin urmare, ne punem intrebarea: oare ni se mai cade noua, crestinilor, sa mai tremuram ca niste frunze in fata ispitelor dracesti?! Daca de la Sfantul Botez in inima omului Se salasluieste in chip tainic Hristos Cel Inviat iar diavolul e scos afara prin puterea Duhului Sfant, daca apoi avem permanent langa noi straja cereasca pe sfantul inger pazitor – de cine sa mai avem frica?! Nu striga proorocul: „ Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati! Auziti pana la marginile pamantului: cei puternici, plecati-va! De va veti intari, iarasi veti fi biruiti! Si orice sfat veti sfatui, il va risipi Domnul, iar cuvantul pe care il veti grai nu va ramane intru voi – caci cu noi este Dumnezeu!” (Is. 8,9-10)?! Daca armele si mijloacele mantuirii sunt toate la noi – intreita afundare in apa sfintita cu focul divin, ungerea cu Sfantul si Marele Mir intru pecetluirea cu darul Duhului Sfant, impartasirea cu Trupul si Sangele lui Hristos Cel Inviat din morti, insemnarea cu Semnul Crucii – „arma asupra diavolului de care se cutremura si se ingrozeste nesuferind a cauta spre puterea ei” (Troparul Crucii), „Ceaslovul”, „Psaltirea”, „Acatistierul”, anafura, agheasma, untul-de-lemn inseptit sfintit de preoti in Taina Sfantului Maslu, marturisirea cu cainta si iertarea tuturor pacatelor in Taina Sfintei Spovedanii – oare ni se mai cuvine noua sa trandavim sub inraurirea soaptei diavolesti care ne repeta staruitor in urechile inimii: „Nu pot!, Nu stiu!, Nu vreau!”?! Oare de ce?! Nu cumva ne place sa fim victimele propriilor noastre neputinte si ale propriei noastre nepasari, socotindu-ne atat de „sporiti” incat am avea (chipurile) ispite peste puterile omenesti? – (asta, asa, ca o indreptatire searbada, desarta chiar!, pentru toate esecurile din viata noastra?!)… Asa incat iute ne grabim sa explicam tot ceea ce de fapt n-am facut (sau am facut gresit), dand vina – bineinteles! – atat pe Dumnezeu (ca El ne-a parasit pe noi, nu noi pe El…), cat si pe potrivnicul Lui, diavolul cel invechit in rautate…
Au fost insa de-a lungul vremii si situatii in care bietul sarsaila s-a vazut el insusi depasit in eforturile sale de ispravile imaginatiei si staruintei omului de a face rau aproapelui sau! Si de aceea ar putea spune: „Cine, eu?! Nici prin cap nu mi-a trecut! De la om am invatat sa fac asta si asta; deodata cu el progresez si eu «cultural» si «stiintific»!”. Pentru ca intr-adevar omul alege mai degraba nepasarea si lenea, magia si ocultismul, fermecatoria si vrajitoria, si in general toate lucrurile intunericului, crezand ca astfel va obtine efectul scontat, ceva bun si de durata, fara prea mult efort si fara ca sa mai fie nevoit sa se straduiasca prea tare sau sa cheltuiasca cine stie ce avutii… „Chiar asa – de ce sa postesc? De ce sa ma rog? De ce sa ma ostenesc? La ce bun atata nevointa – cand e atat de simplu sa traiesti asa, ca toti ceilalti!”. In loc sa-ti recunosti neputintele, incompetenta si delasarea… – chiar, de ce sa fii tu ala vinovat, necredincios si ticalos, cand de fapt diavolul este de vina?! Doar se stie ca satana lucreaza prin semeni, nu? Si doar e clar ca din cauza atacurilor dusmanilor si a vrajilor tuturor vrajitorilor si vrajitoarelor tu nu ai serviciu, nu ai bani, nu ai viitor, nu ai familie, din cauza lor traiesti in neoranduiala si nu ai nici un rost in viata! Si bineinteles ca tot din cauza diavolului bei fara masura pana iti pierzi mintile, fumezi otravindu-te, desfranezi spurcandu-ti trupul in fel si chip – ca doara dracul te-a dus de mana la pacat si te-a asigurat ca daca nu faci pacatul vei muri pe loc!… Doar el este vinovat de toate: si de crime, si de avorturi, si de razbunari, si de droguri, si de perversiuni, si de dezmat … de toate orgiile – el singur este vinovat! … Omenirea n-are nici o vina!
Numai ca, gandind astfel, oamenii nesocotesc faptul ca diavolul are puterea ingradita de catre Dumnezeu, fiind doar un tolerat in creatia Lui. Pentru ca de la Invierea lui Hristos a fost legat sa nu mai poata lucra asupra omului – decat numai cu incuviintarea chiar a omului! Omul insusi ii permite sa intre in casa lui, in inima lui, in mintea lui, in toata avutia sa – pe care el singur o da diavolului din proprie initiativa. Exprimari precum: „Fir-ai al dracului!”, „Lua-te-ar dracu’!” ori „Du-te dracului!” sunt tot atatea „binecuvantari” omenesti ce-l incanta nespus pe incornoratul care astfel isi aroga stapanirea si isi pretinde drepturile de luare in posesie – de la cel mai mic fir de praf pana la sufletul sarmanului om! … E de ajuns doar sa strecoare vreo sugestie in gandul omului – si gata, omul o si implineste cu fapta!… Si desi ii stie cursele, totusi se lasa amagit, atras si inselat ca un nepriceput! Aceasta deoarece credinta crestinilor insisi in Evanghelia propriei lor mantuiri (chiar si astazi, dupa doua mii de ani de rugaciune) e indoielnica si sovaielnica: „A, o fi fost in vremea aceea, acolo, in Evanghelie – dar nu astazi si aici, in lumea noastra!”… Si asa se face ca inca de la cea dintai starnire si instigare a diavolului, iata-ne pregatiti sa-i facem pe plac savarsind toate relele, implinindu-i toate poftele nelegiuite, tavalindu-ne in patimi de ocara – numai sa nu-l pierdem de „prieten”!… Oare chiar numai diavolul e de vina?! Oare omul chiar nu are nici un fel de vina?… Iar daca propria noastra constiinta nu ne va raspunde la aceste intrebari, atunci haideti sa citim mai atent Sfanta Scriptura: „Larga este poarta si lata este calea care duce la pieire – si multi sunt cei care o afla! Si stramta este poarta si ingusta este calea care duce la viata – si putini sunt care o afla…” (Mt. 7,13-14). „Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni – caci sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dispretui! Nu puteti sa slujiti si lui Dumnezeu si lui mamona!” (Mt. 6,24). „Potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita!” (Pt. 5,8). „Dupa ce duhul necurat a iesit din om umbla prin locuri fara apa, cautand odihna – si nu gaseste! Atunci zice: ma voi intoarce la casa mea, acolo de unde am iesit… Si venind, o afla golita, maturata si impodobita. Atunci se duce si ia cu sine alte sapte duhuri, mai rele decat el si, intrand, salasluiesc aici – iar cele de pe urma ale omului aceluia se fac mai rele decat cele dintai!” (Mt. 12,43-45).
„Fiti treji, privegheati!” (I Pt. 5,8). „Fiti tari, neclintiti, sporind totdeauna in lucrul Domnului!” (I Cor. 15,58). „Pentru aceea, luati toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva in ziua cea rea, si, toate biruindu-le, sa ramaneti in picioare! Stati deci tari, avand mijlocul vostru incins cu adevarul si imbracandu-va cu platosa dreptatii!” (Ef. 6,13-14), „sa fie mijloacele voastre incinse iar facliile voastre aprinse!” (Lc. 12,35). „Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!” (Mt. 16,16) – „iar Eu pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea – si portile iadului nu o vor birui!” (Mt. 16,18). „Nu te teme, turma mica, pentru ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua imparatia!” (Lc. 12,32). „Iata, vin curand – iar plata Mea cu Mine este, ca sa dau fiecaruia dupa cum este fapta lui!” (Apoc. 22,12).
(Dinu Constantin Photography & Sorin Onișor Photography)