„Auzit-a din locasul Lui cel sfânt glasul meu si strigarea mea, înaintea Lui, va intra în urechile Lui!” (Ps. 17,8)
„Doamne, auzi rugaciunea mea, asculta cererea mea, întru credinciosia Ta, auzi-ma, întru dreptatea Ta!” (Ps. 142,1)
„De sapte ori pe zi Te-am laudat pentru judecatile dreptatii Tale!” (Ps. 118, 164)
„Sa se îndrepteze rugaciunea mea ca tamâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfa de seara!” (Ps. 140,2)
„Jertfeste lui Dumnezeu jertfa de lauda si împlineste Celui Preaînalt fagaduintele tale!” (Ps. 49,15)
„Privegheati, ca nu stiti nici ziua, nici ceasul în care va veni Fiul Omului!” (Mt. 25,13)
„În ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” (Ps. 41,1)
„Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptatii mele!” (Ps. 4,1)
„Toata suflarea sa laude pe Domnul!” (Ps. 150,6)
„Auzi, Dumnezeule, glasul meu, când ma rog Tie!” (Ps. 63,1)
„Laudati pe Domnul, ca este bun Domnul; cântati Numele Lui, ca este bun!” (Ps. 134,3)
„Înfierbântatu-s-a inima mea înauntrul meu si în cugetul meu se va aprinde foc!” (Ps. 38,4)
Sfintii Parinti si Dascali ai Bisericii Lui Hristos ne învata ca faptura întreaga Îl lauda pe Dumnezeu Cel Ce a creat-o. Constiinta a fost data omului ca o oglinda care sa reflecte atât maretia de nespus a creatiei, cât si desavârsita rationalitate existenta în interiorul fiecarui lucru din lumea aceasta în cer si pe pamânt: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu iar facerea mâinilor Lui o vesteste taria!” (Ps. 18,1). Câmpul cu flori Îl lauda pe Dumnezeu. Cerul cu nori Îl lauda pe Dumnezeu. Bolta înstelata a noptii Îl lauda pe Dumnezeu. Susurul izvoarelor, suierul vântului, freamatul codrilor, ciripitul pasarilor, splendoarea naturii Îl lauda pe Dumnezeu: „Cât s-au marit lucrurile Tale, Doamne, pe toate cu întelepciune le-ai facut!” (Ps. 103,25). Si de aceea, traitorii unirii tainice cu Cel Sfânt, miscati de fiorul simtirii prezentei si lucrarii harului divin în lume, au descris viata întregii zidiri ca pe o Liturghie cosmica a frumusetii pe care Dumnezeu a revarsat-o dintru Sine prin chiar actul creatiei – fara nici un alt scop decât acela de a darui dragostea Sa omului pe care l-a facut dupa chipul si asemanarea Sa, pentru a se bucura vesnic în lumina vietii ca un adevarat rege al creatiei sau împarat al fapturii: „Mare esti Doamne, si minunate sunt lucrarile Tale, si nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!” (Taina Sfântului Botez).
Acest lucru face ca omul, fiinta rational-cuvântatoare, înzestrata cu voie de-sine-stapânitoare, având deplina libertate de alegere, sa devina responsabil în fata iubirii dumnezeiesti, al carei preaplin de binefaceri îl cheama la o deplina recunostinta si multumire: „Slava Tie, Doamne, slava Tie!”. Este tocmai ceea ce îl face si pe alesul între proorocii Domnului, David, Regele lui Israel, sa cânte cu dulceata din psaltire: „Laudati pe Domnul întru sfintii Lui!” (Ps. 150,1), „laudati-L pe El dupa multimea slavei Lui!” (Ps. 150,2). Atunci când omul petrecea înca în Rai, hranindu-se din roadele tuturor pomilor saditi de Dumnezeu acolo, astfel luminându-se si cunoscând cu usurinta minunile Creatorului, în acea fericita stare duhovniceasca primordiala în care Adam statea la sfat cu Dumnezeu, el putea sa-L laude pe Ziditorul sau fara nici un efort sau cazna, cu o spontaneitate desavârsita. Caci „a sta la sfat cu Dumnezeu” înseamna de fapt o contemplatie directa si imediata a Acestuia, o vedere mistica a Celui nevazut, o stare de iluminare spirituala a mintii si a inimii care ajunge la înaltimi inegalabile de cunoastere si de pricepere. O stare în care omul participa de buna-voie la lucrarea Celui Preaînalt cu propria sa lucrare, într-o sinergie sau conlucrare minunata, al carei sens se îndreapta spre purtarea de grija a întregii fapturi. Erudit cunoscator al celor facute de Dumnezeu, Adam clasifica si rânduieste toate vietuitoarele pamântului cu nume pe care tot el le hotaraste. O asemenea lucrare este rodul unei stari superioare de rugaciune, o rugaciune care primeste de la Dumnezeu un raspuns corespunzator, pe masura calitatii ei: „Si a privit Dumnezeu toate câte a facut – si, iata, erau bune foarte!” (Fac. 1,31). În gradina cea de la Rasarit, adica în Rai, omul avea menirea „sa lucreze pamântul din care fusese luat” (Fac. 3,23). Aceasta înseamna, de fapt, o permanentizare a starii de contemplatie. Raiul era un dar care trebuia pastrat, nu neglijat si pierdut prin nepasare. Caci el trebuia stapânit (anume prin puterea mintii înduhovnicite) în existenta sa concreta, în realitatea sa imediata, ca si cale de adâncire sau aprofundare a experientei spirituale pe care o oferea. La aceasta se refera Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: „cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit – pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2,9). Fiind atât de înalte, accesul la ele s-a facut „ori în trup – nu stiu, ori în afara de trup – nu stiu, Dumnezeu stie!” (II Cor. 2,12), Cel Ce Însusi este Lumina cea pururea fiitoare întru care nu este mutare sau umbra de schimbare. Caci chiar Hristos Cel înviat i Se arata lui Saul pe drumul spre Damasc, întrebându-l cu blândete „Saule, Saule: de ce Ma prigonesti?” (FA 9,4), si totodata compatimindu-l: „Greu îti este sa izbesti cu piciorul în tepusa!” (FA 9,5).
De o astfel de revarsare de lumina orbitoare, ca o ploaie torentiala, are nevoie lumea de astazi, în întregime fiind cufundata (ca într-o ceata densa) în marasmul trândaviei, uitarii si nepasarii fata de voia lui Dumnezeu. Acesta indiferenta totala si ignorare vinovata a Daruitorului tuturor binefacerilor din viata oamenilor este tocmai surzenia si mutenia demonica instaurata hoteste, samavolnic si uzurpator în inima omului, chemata sa devina tron al slavei Domnului Dumnezeu. Rod al pacatelor fara de numar, al neascultarii de poruncile Atottiitorului, al irationalitatii comportamentului patimas si atitudinii autodistructive si atotdispretuitoare (care au ajuns sa caracterizeze pe omul modern), necredinta este radacina universalei lipse de bun-simt civic, moral si spiritual din societatea contemporana.
Atunci când, dupa învierea Sa din morti, Mântuitorul Iisus Hristos S-a aratat Sfintilor Sai ucenici si Apostoli, El a suflat asupra lor si le-a zis: „Primiti Duhul Sfânt: carora veti ierta pacatele – le vor fi iertate; iar carora le veti tine – vor fi tinute!” (In. 20, 22-23), prin aceasta dându-le puterea de a ierta pacatele tuturor oamenilor de pe pamânt – atât celor vii, cât si celor adormiti. Plecând în lumea larga pentru a propovadui Vestea cea Buna a mântuirii tuturor popoarelor pamântului, slujitorii Domnului au întâmpinat în felurite chipuri formele de manifestare ale firii omenesti cazute, cu toate carentele, pacatele si greselile ei, responsabile de ratacirea atâtor suflete de la calea Adevarului. Întoarcerea oamenilor la ascultarea de Dumnezeul Cel viu, Datatorul-de-viata, s-a putut face tocmai prin slujirea plina de abnegatie si daruire a Sfintilor Apostoli si a urmasilor acestora, arhierei, preoti si diaconi, prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserica slavei Celui Preaînalt – caci „extra Ecclesia, nulla salus!” spunea în acest sens Sfântul Ciprian („în afara Bisericii nu exista mântuire!”). Caci înmultirea razboaielor mintii (produsa odata cu înmultirea pacatelor si cu aparitia ratacirilor printre crestini) a readus pregnant în fata constiintei crestine îndemnul Fiului lui Dumnezeu adresat ucenicilor Sai: „Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati în ispita!” (Mc. 14,38), întarit de catre Sfântul Apostol Pavel: „Rugati-va neîncetat!” (I Tes 5,17). Cu alte cuvinte, nu exista rastimpuri când se cuvine sa te rogi si ragazuri când nu se cade sa te rogi. Si de aceea literatura duhovniceasca de-suflet-folositoare cuprinde multime nemasurata de îndrumari, povatuiri si rânduieli cu privire la timpul, locul, cadrul si motivatiile proprii rugaciunii. Adevarata „stiinta a stiintelor” si „arta a artelor”, lucrarea rugaciunii se desfasoara pe o scara ale carei trepte urca de la pamânt pâna în înaltul Cerului: „Suisuri în inima sa a pus!” (Ps. 83,6). Din acest motiv, ea nu se poate împlini fara o pregatire speciala corespunzatoare.
Sfintii filocalici ne arata ca lupta celui ce vrea sa se roage este mai mare decât a aceluia care nu se roaga: „Multi sunt cei ce se razboiesc cu mine din înaltime!” (Ps. 55,3). Este vorba despre razboiul nevazut al mintii cu gândurile rele si al inimii cu poftele nelegiuite ale trupului, o lupta permanenta cu duhurile care vor sa-l zgândare pe om tocmai atunci când se pregateste de rugaciune, adica de întâlnirea cu Dumnezeu, posibila prin harul Preasfântului Sau Duh si împlinita în Numele Fiului Sau. Caci tot Sfintii Parinti ai Filocaliei ne învata ca prin nimic altceva nu-l batjocoreste mai aprig diavolul pe om, decât prin aceea ca îi fura timpul de rugaciune. Lucru vadit prin faptul ca bietul crestin face orice altceva, care sa para ca ar fi „spiritual”, numai sa nu se roage. Evagrie Ponticul scrie ca „cel ce se roaga este teolog, iar teolog este cel care se roaga”. Desigur, rugaciunea poate fi „de obste” (în cultul divin public al Bisericii) sau „de sine” (în cultul particular al fiecarui crestin, acasa la el). Exista rugaciuni de lauda a lui Dumnezeu (care implica recunostinta si respect), rugaciuni de multumire adusa lui Dumnezeu (o forma de recunoastere a suprematiei bunatatii si grijii proniatoare fata de nevoile vitale ale omenirii) – „Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua – unde sunt?!”(Lc. 17,17), dar si rugaciuni de cerere (prin care fiecare adreseaza lui Dumnezeu cereri personale sau obstesti: „Cereti – si vi se va da; cautati – si veti afla; bateti – si vi se va deschide!” – Mt. 7,7).
Cu timpul, sub inspiratia Duhului Sfânt, Biserica a dezvoltat o bogatie considerabila de forme specifice de rugaciune, de la Sfintele Taine si Ierurgii pâna la cele sapte Laude ale serviciului liturgic atât diurn cât si nocturn. Toate acestea poarta în forma, fondul si structura lor poetica si artistica o frumusete tainica, mereu veche si de-a pururi noua, precum Sfânta Traditie însasi. Si de aceea spectacolul feeric pe care de-a lungul secolelor ni-l ofera râvna milioanelor de crestini de a-si aprinde candelele inimilor lor din flacara focului pe care Fiul lui Dumnezeu l-a adus în lume, umplându-le cu grija din untdelemnul dreptei-credinte, al smereniei si al faptelor bune, este unic si de neegalat!
Marii dascali ai rugaciunii (ale caror sfinte învataturi au stralucit cu putere pe cerul monahismului) ne învata ca fiecare crestin trebuie sa tina o anumita rânduiala de rugaciune individuala (numita „pravila personala”) si o rânduiala de nevointa trupeasca prin înmultirea metaniilor si închinaciunilor (numita „canon”). O astfel de rânduiala se hotaraste în general de catre parintele duhovnicesc al fiecarui crestin în parte, dupa credinta, râvna si puterea, priceperea si nevoile fiecaruia. Fie mirean, fie monah, parintele duhovnicesc trebuie sa urmareasca în special curatirea inimii fiului duhovnicesc de toata zgura patimilor si a pacatelor, si luminarea mintii lui prin întelegerea sensului profund al tuturor întâmplarilor din viata sa. Aceasta pentru ca, în vreme ce unii crestini doresc o pravila mai bogata si un canon mai cuprinzator, altii le vor mai „simplute”, pentru a nu ajunge la rutina si plictiseala, având tendinta de a contabiliza mecanic paginile citite, esuând astfel lamentabil într-o simpla lectura anosta si plicticoasa a pravilei de rugaciune. Asa se face ca, la scaunul de spovedanie, la întrebarea duhovnicului: „Împliniti constant rânduiala de rugaciune personala?”, de cele mai multe ori se aude raspunsul: „O, dar e prea grea, nu o pot face!”. E adevarat ca în vremea noastra exista o multime de „factori de risc” implicati în lucrarea de rugaciune – precum absenta timpului liber, oboseala, solicitarile de serviciu, greutatile vietii de familie si multe altele. Înca si lipsa unui spatiu adecvat si a linistii necesare, slabirea puterii de concentrare, sunt tot atâtea pricini de poticnire în efortul de savârsire a rugaciunii – care fie împiedica total, fie îi diminueaza considerabil valoarea: „Poporul acesta Ma cinsteste cu buzele – dar inima lor este departe de Mine!” (Mt. 8,8); „vremea este sa lucreze Domnul, ca oamenii au stricat Legea Ta!” (Ps. 118,126), „toti s-au abatut, împreuna netrebnici s-au facut!” (Ps. 13,3), „ca un dobitoc eram înaintea Ta; dar eu sunt pururea cu Tine!” (Ps. 72,22).
Efectul rugaciunii este dat în principal de motivatia ei. Iar aceasta ar trebui sa fie doar dragostea pentru Dumnezeu si dorinta sincera de mântuire. Astfel, ziua va începe cu rugaciune si se va sfârsi cu rugaciune. Pravila de dimineata poate cuprinde „Rugaciunile diminetii”, câteva metanii si închinaciuni (facute fara graba, cu reculegere si atentie la cuvintele rugaciunii lui Iisus iar nu la numarul aplecarilor de genunchi), un Acatist, câtiva Psalmi si câteva capitole din Sfintele Scripturi ale Vechiului, respectiv Noului Testament. Iar seara, atunci când ne îndreptam cu inima catre Dumnezeu, putem face de asemenea câteva metanii si închinaciuni, urmate de „Rugaciunile serii”, de „Canonul de pocainta catre Mântuitorul Iisus Hrisos”, „Paraclisul Maicii Domnului”, „Canonul de rugaciune catre Sfântul Înger Pazitor al vietii omului”, o catisma din „Psaltirea” Regelui Profet David, în încheiere citind câteva file din „Pateric”, luând astfel aminte la pilda vietii si învataturii Sfintilor Batrâni din pustie.
Ceea ce conteaza, însa, ca si scop principal al acestor preocupari, tine de curatirea inimii si de luminarea mintii, adica de înduhovnicirea sufletului: „Sa se îndrepteze rugaciunea mea ca tamâia înaintea Ta!” (Ps. 140,2). Ceea ce presupune, desigur, o anumita pregatire corespunzatoare, necesara si binevenita. Sfântul Ierarh Teofan Zavorâtul scrie ca cel mai important factor de influentare a calitatii nevointei personale este legat de locul rugaciunii, de punctualitatea rugaciunii si de perseverenta savârsirii ei. Practic, rugaciunea trebuie sa înceapa cu putin pentru a creste, cu timpul; iar de la o punctualitate impusa trebuie sa ajunga la o punctualitate asumata. Fara o perseverenta de neînduplecat, dublata de o seriozitate a implicarii sufletesti de nezdruncinat în savârsirea pravilei de rugaciune (fie a celei personale, fie a celei de obste prin participarea la pravila Bisericii), nu se poate vorbi de o autentica sporire duhovniceasca nici în viata crestinului obisnuit, nici în cea a monahului, nici în cea a preotului. Sporul duhovnicesc nu se masoara în vorbe sau pietisme, ci numai prin aceasta punctualitate, consecventa si fermitate în împlinirea rânduielilor unui program bine stabilit si închegat pentru fiecare zi a saptamânii. Iar rugaciunea nu înseamna nicidecum sa începem a turui mecanic cuvintele Psalmistului: „Doamne, iubit-am bunacuviinta casei Tale si locul locasului slavei Tale!” (Ps. 25,8), caci „râvna casei Tale m-a mâncat!” (Ps. 68,11) si de aceea „fericiti sunt cei ce locuiesc în casa Ta – în vecii vecilor Te vor lauda!” (Ps. 83,5). Cu adevaratul rugator se împlineste cuvântul profetic: „în Legea Domnului e voia lui, si la Legea Lui va cugeta ziua si noaptea!” (Ps. 1,2).
Sufletul omului care petrece pururea în rugaciune este asemanat de prooroc unei plante sadite în pamânt bun, cu umezeala, care creste frumos si rodnic: „ca un pom rasadit lânga izvoarele apelor” (Ps. 1,3). Dar floarea rugaciunii nu este totusi o ofranda pe care sa o oferi Domnului numai atunci când vrei tu, când „ai chef” sa te rogi; ci ea (asemeni tuturor florilor) îsi are vremea si rânduiala rodirii ei. Pentru ca doar urmând acestei rânduieli putem si noi sa dobândim fie si un strop, macar, din linistea edenica interioara de care se bucura Adam în Rai. Astfel, ambientul rugaciunii este un rezultat atât al curateniei din afara, cât si al curatiei din launtru. O camera frumos aranjata, usor aerisita si discret luminata, e cea mai potrivita pentru rugaciune. În partea dinspre Rasarit se poate aranja un mic iconostas, ca un mic altar de rugaciune, din câteva icoane de diferite marimi, înaintea carora sa se aprinda o candela si o lumânare într-un sfesnic. Pâlpâitul delicat al acestora deja aduce în suflet acea simtire sfânta si înfiorata a emotiei întâlnirii cu Sfântul Dumnezeu. În astfel de clipe, ritmul batailor inimii e parca mai blând, mai potolit, mai linistit, ca în preajma venirii tainice a Domnului în casa si în sufletul rugatorului, precum si Adam odinioara în Rai Îi auzea pasii cautându-l în racoarea serii: „Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin Rai în racoarea serii, s-au ascuns Adam si femeia lui de fata Domnului Dumnezeu” (Fac. 3,8). Duhul Domnului Dumnezeu pogoara lin în ritmul sfios si molcom al rugii facute cu iubire, vibrând în vazduh aripile sfântului înger pazitor pururea veghetor si pazitor de toata primejdia vazutilor si nevazutilor potrivnici. Iar fumul usor si mireasma fina de tamâie se va înalta atât din catuia aurita, cât si din carbunele încins al inimii aprinse de caldura dragostei pentru Dumnezeu, spre chipurile sfinte care privesc cu bunatate si binecuvântare din icoane: „De ma voi sui în Cer – Tu acolo esti! De ma voi coborî în iad – de fata esti!” (Ps. 138,8), „Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel ca sa zbor si sa ma odihnesc?” (Ps. 54,6).
Astfel, cu mintea în Cer si inima departe de toata grija cea lumeasca ce framânta marea vietii pamântesti, iata-ne pusi în legatura directa cu lumea îngerilor si a sfintilor lui Dumnezeu: „Când Te-am chemat m-ai auzit, Dumnezeul dreptatii mele!” (Ps. 4,1). De aici începe adevarata si nefatarnica evlavie cea din afara: însemnarea corecta, fara graba, cu semnul crucii (dupa cuvântul Psalmistului: „s-a însemnat peste noi lumina fetei Tale, Doamne!” –Ps. 4,6), o închinaciune cucernica, o metanie smerita, având o tinuta demna si potrivita înfatisarii înaintea lui Dumnezeu, o haina curata, îngrijita, care sa acopere trupul, nu sa stârneasca poftele altora, cunoscând faptul ca Atotputernicul a hotarât ca omul cazut sa-si acopere goliciunea pacatului sau rusinos spre înfrânarea pornirii simturilor trupesti, dar nu cu acoperaminte din frunze de smochin, ci cu „îmbracamintea de piele cu care i-a îmbracat” (Fac. 3,21). De aceea ni se cuvine ca, înaintea Parintelui Ceresc Cel Ce ne ocroteste, sa avem acea decenta si eleganta sufleteasca potrivite întâlnirii cu El. Cu atât mai mult cu cât, în preajma slavei lui Dumnezeu pâna si „serafimii stateau înaintea Lui, fiecare având câte sase aripi: cu doua îsi acopereau fetele, cu doua picioarele, iar cu doua zburau si strigau unul catre altul, zicând: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pamântul de slava Lui!»” (Is. 6,2-3).
Apoi îngenunchem cuminti, tinând ochii îndreptati spre pamânt, iar nu cautând cu îndrazneala catre Sfintele Icoane, ca si cum am merita sa vedem fata lui Dumnezeu, a Preacuratei Sale Maici ori chipurile Sfintilor bineplacuti Lui. Si asa începem încet, cu sfiala si evlavie, sa toarcem firul rugaciunii, fie citind-o din filele cartii, fie rostind-o în soapta din minte, facând din când în când câte o închinaciune cuvioasa, ca unii ce ne aflam înaintea Marelui Arhiereu si Împarat al tuturor veacurilor lumii, rostind rar, cu mintea adunata în cuvinte, sirul frumos si blând al rugaciunilor de-suflet-hranitoare. Rastimp, flacara lumânarii tese discret jocul de lumini si umbre care înveseleste curat inima si însenineaza cugetul cu amintirea clipelor de taina petrecute în copilarie prin ungherele vechilor biserici de la tara, atunci când înserarea pogora lin peste faptura întreaga. Atât acasa, cât si la biserica, ne întâlnim cu Unul si Acelasi Dumnezeu. Ori în camara inimii, ori în sfântul locas al obstii credinciosilor, Dumnezeu ne priveste si ne asculta si ne mângîie sufletele cu aceeasi dulceata proprie doar sfintelor rugaciuni izvorâte din suspinele de negrait ale Duhului Dumnezeiesc: „Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului!” (Lc. 18,13), „Iisuse, Fiul lui David, miluieste-ma!” (Mc. 10,47), „Tata, am gresit la Cer si înaintea Ta!” (Lc. 15,18), „eu sunt vierme si nu om!” (Ps. 21,6), „caci Însusi Duhul Se roaga pentru noi cu suspine negraite!” (Rm. 8,26); „zic voua ca vamesul s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât fariseul. Fiindca oricine se înalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va înalta!” (Lc. 18,14).
Chipul evlavios si smerit al adresarii noastre catre Dumnezeu (posibil doar prin vederea si recunoasterea propriilor noastre pacate) e singurul prin care putem dobândi folosul rugaciunii. Folos care nu consta în turuiala de vrute si nevrute, ci anume în stropul de har pogorât în launtrul inimii din lacrima de iubire si compatimire a Celui Preaînalt pentru zidirea Sa cea cazuta. Ne rugam anume pentru ca sa ne întoarcem si sa redevenim asemenea pruncilor, asemenea lui Adam cel ce era (si se simtea) ocrotit în Rai ca si un prunc în bratele maicii sale: „De nu va veti întoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra în împaratia cerurilor!” (Mt. 18,3). De aceea striga David: „În ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” (Ps. 41,1). Setea dupa Dumnezeu îl readuce pe om la izvoarele apei celei vii a rugaciunii de-viata-facatoare si a-tot-tamaduitoare: „cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea!” (Ps. 118,103). Precum trupul se întareste cu mâncarea cea materiala („pâinea inima omului o întareste!” – Ps. 103,17), asa si sufletul se hraneste, creste si se desavârseste prin harul rugaciunii izvorâte din dorul dupa Cel Bun si Drept: luminatorul sufletului este mintea asa precum „luminatorul trupului este ochiul” (Lc. 11,34). Caci rugaciunea este hrana sufletului. Aceasta foame si sete de Dumnezeu a sufletului este tocmai dorinta de a se întoarce acolo de unde si-a luat fiinta, adica la Ziditorul sau. De aceea ne rugam cu evlavie lui Dumnezeu, ca sa ne unim cu El prin harul Preasfântului Sau Duh, sa devenim asemenea Lui în Numele Fiului Sau: „Dumnezei sunteti si toti fii ai Celui Preaînalt!” (Ps. 81,6), „Cel Ce face pe îngerii Sai duhuri si pe slugile Sale para de foc!” (Ps. 103,5). Focul rugaciunii lumineaza candela inimii si încalzeste cadelnita mintii pentru ca sufletul sa-L poata vedea pe Dumnezeu.
Rugaciunea este de fapt acea conversatie a omului cu Dumnezeu în limbajul unic al supremei iubiri. Este atât adresarea cererii de mântuire, a împlinirii voii Celui Sfânt „precum în cer asa si pe pamânt” (Mt. 6,10) întru transfigurarea întregii lumi („Fa, Doamne, iarasi pamântul Rai – precum era odinioara; fa, Doamne, întunericul lumina – dar lumina din Lumina Ta: «Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat»” – Simbolul Credintei), cât si aducerea de multumire pentru hrana noastra cea spre viata vesnica. Si de aceea rugaciunea propriu-zisa, rugaciunea cea adevarata, nu va ramâne formata doar din cuvinte rostite si auzite, ci se va adânci în simtirea plina de iubire si de bucurie a recunostintei euharistice din Jertfa cea fara-de-sânge: „Pâinea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi!” (Mt. 6,11), „Cinei Tale Celei de Taina astazi Fiul lui Dumnezeu partas ma primeste!” (Sfântul Ioan Gura-de-Aur). Asa devine inima omului altar de jertfa si Sfânta a Sfintelor, dincolo de catapeteasma cuvintelor si a cântarilor din afara, „acolo unde Sfintii Îngeri doresc sa priveasca si sa auda glasul Evangheliei Domnului Dumnezeu si sa vada cu ochii lor chipul Sfintei Jertfe si sa se îndulceasca de Dumnezeiasca si Sfânta Liturghie” (Taina Sfântului Maslu), culminând cu împartasirea din Dumnezeul Cel viu si adevarat, din Trupul si Sângele Mântuitorului Iisus Hristos: „Cred ca Acesta este Însusi Preacurat Trupul Tau si Acesta este Însusi Scump Sângele Tau” (Sfântul Ioan Gura-de-Aur).
Aceasta este forma cea mai înalta a rugaciunii curate, aceea care Îl cheama cu credinta dreapta, cu inima curata si smerita-cugetare pe Duhul Cel Preasfânt, Care preface cu puterea Sa pâinea si vinul în Trupul si Sângele Fiului lui Dumnezeu: „Si fa, adica, pâinea aceasta Însusi Cinstit Trupul Hristosului Tau” (Sfântul Ioan Gura-de-Aur). Orice abatere, oricât de mica, de la rânduielile statornicite de veacuri în sânul Sfintei Biserici zidite de Hristos pe piatra cea tare a marturisirii credintei drepte si adevarate a Proorocilor si Apostolilor în Dumnezeirea Sa, nu face decât sa întrerupa legatura cu Cel Înviat, înlocuind învatatura de-viata-facatoare cu niste sisteme de legi, concepte si pareri omenesti care n-au mântuit nici pe cei ce le-au inventat, nici pe cei ce le-au urmat: „noi nu stim sa ne rugam cum trebuie!” (Rm. 8,26), „nu stiti ce cereti!” (Mc. 10,38) – desi sta scris: „Orice veti cere de la Tatal în Numele Meu – El va va da!” (In. 16,23).
Dialogul dintre om si Creatorul sau de tipul „da-mi cutare în schimb la cutare” sau „asta-mi trebuie, asta nu-mi trebuie” transforma taina rugaciunii în troc si târguiala, nicidecum în act liturgic sacramental. Dovada stau cuvintele Mântuitorului Hristos Însusi: „Casa Mea, casa de rugaciune se va chema – iar voi o faceti pestera de tâlhari!” (Mt. 21,13). Rugaciunea pe care o faci din obligatie si pe care o resimti ca povara nu este rugaciune. Contabilizarea numarului de acatiste, paraclise, canoane, catisme, rugaciuni, tropare, condace, stihuri, versete, metanii si închinaciuni, si cronometrarea lor – risipesc tot harul sfânt din suflet. Adevarata rugaciune e cea care în chip tainic ma aduce fata în fata cu Dumnezeul Cel viu al Adevarului. Aceasta, însa, nu pentru ca L-as fi constrâns eu savârsind ritualul – caci Dumnezeu nu ma binecuvinteaza deloc obligatoriu si automat la mia de metanii sau la duzina de catisme. Zice Apostolul: „Este cineva cu inima buna? Sa cânte psalmi!” (Iac. 5,13), iar Domnul vesteste: „Toate câte cereti, rugându-va, sa credeti ca le-ati primit – si le veti avea!” (Mc. 11,24). „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptatii mele!” (Ps. 4,1). „Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea! Domnul este întarirea mea si scaparea mea si Ozbavitorul meu, Dumnezeul meu, ajutorul meu – iar eu voi nadajdui spre Dânsul! Aparatorul meu si puterea mântuirii mele si Sprijinitorul meu!” (Ps. 17, 1-3). Nu metoda, nu tehnica si nici macar râvna mea nu ma aduc la Dumnezeu, ci doar iubirea Lui si raspunsul meu curat la aceasta.
Prin urmare, a iubi rugaciunea înseamna a-L iubi si a-L dori pe Dumnezeu. Si de aceea rugaciunea noastra o facem nu pentru ca sa obtinem ceva de la El sau sa-I demonstram ceva, ci pentru ca dorim a fi pururea cu El: „Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu!” (Mt. 5,8). Rugaciunea curata este drumul cel mai scurt spre mântuire: având putere cuvântatoare, ne unim cu Cuvântul lui Dumnezeu, si devenim întru totul asemenea Lui. Si astfel, dialogul rugaciunii reprezinta întâlnirea cea plina de lumina dintre iubirea lui Dumnezeu pentru om si iubirea omului pentru Dumnezeu: „Cereti – si vi se va da; cautati – si veti afla; bateti – si vi se va deschide!” (Mt. 7,7). Caci „daca voi, rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri – cu cât mai mult Tatal vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?!” (Mt. 7,11). Asadar, „privegheati si va rugati, ca sa nu intrati în ispita!” (Mc. 14,38).
„În tot locul stapânirii Lui, binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul!” (Ps. 102,22). „Bine voi cuvânta pe Domnul în toata vremea, pururea lauda Lui în gura mea!” (Ps. 33,1). „Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepti la inima!” (Ps. 72,1).
Parintele Calistrat
Manastirea Vladiceni, Iasi
(Stefan Bela Photography)