„Oricine va chema Numele Domnului se va izbăvi!” (Ioil 3, 5)
„Bine voi cuvanta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea!” (Ps 33, 1)
„Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes 5, 17)
„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!” (Mt 26, 41)
„ Către Domnul am strigat cu gura mea, pe El L-am înălţat cu limba mea!” (Ps 65, 16)
„Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat!” (Ps 141, 1)
„Cand Te-am chemat – m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele!” (Ps 4, 1)
„Jertfește lui Dumnezeu jertfă de laudă, și dă Celui Preaînalt rugile tale!” (Ps 49, 15)
„Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!” (FA 7, 59)
„Şi pe cand se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi şi s-au umplut toţi de Duhul Sfant!” (FA 4, 31)
Potrivit învățăturilor Sfinților Părinți ai Bisericii, rugăciunea este hrană duhovnicească pentru sufletul omului. In ,,Epistola către Romani”, Sfantul Apostol Pavel scrie că: „Duhul Insuşi Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rm 8, 26). Nu există nici o altă hrană mai sfantă, mai caldă şi mai bună, care să-l hrănească pe cel flămand de Dumnezeu. Puterea rugăciunii de a hrăni deopotrivă atat sufletul, cat şi trupul omului, s-a vădit în pustie, atunci cand Mantuitorul Hristos, mulţumind şi binecuvantand, a înmulţit cele cinci paini şi cei doi peşti, săturand cu ele „ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (Mt 14, 21).
O asemenea minune dovedeşte tocmai lucrarea harului pe pămant, prin binecuvantarea Cerului: „Cereţi – şi vi se va da!” (Lc 11, 9). Şi de aceea, nu întamplător, Sfinţii Părinţi şi învăţători ai lumii o numesc fără înconjur chiar ,,împărăteasa tuturor faptelor bune”. Tocmai pentru că, prin efectele ei, rugăciunea se arată a fi izvorul a toată binecuvantarea în viaţa oamenilor. Practic, nimeni dintre oameni nu a putut înfăptui ceva demn de laudă, de luare-aminte şi de pomenire, fără a fi ridicat ochii, mainile şi glasul către Cel de Sus.
Rugăciunea este începutul a tot binele. Cuvintele rugăciunii sunt scantei dumnezeieşti care aprind sufletul cu focul iubirii pentru Dumnezeu, luminandu-i calea către Cer: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (In 14, 6). După felul ei, rugăciunea Bisericii este fie de cerere, fie de laudă, fie de mulţumire – toate acestea fiind aduse Domnului Dumnezeu pentru binefacerile Lui faţă de noi. Săvarşirea rugăciunii se face treptat, pornind de la cea exterioară (a gurii, a limbii şi a buzelor, rostită cu glas tare) şi ajungand la cea interioară (a minţii şi a inimii), sporind în intensitate şi adancind simţirea harului prezent şi lucrător în ea: „Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat!” (Ps 141, 1), „Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune!” (Ps 141, 2), „Doamne, răcnit-am din suspinarea inimii mele!” (Ps 37, 8) – mărturiseşte în acest sens marele rugător David, Regele lui Israel. La randul său, şi fiul acestuia, înţeleptul rege Solomon, aseamănă cuvintele rugăciunii cu „nişte scantei care se lasă pe mirişte” (Inţel 3, 7), pentru că de o astfel de frumuseţe se împărtăşesc cugetele înalte ale minţii şi simţămintele profunde ale inimii celui ce se roagă cu adevărat. Această frumuseţe duhovnicească interioară zămisleşte conturul de perlă şi de nestemată al lacrimii de căinţă pe care o varsă din ochii săi cel ce îşi spală sufletul de păcate prin botezul pocăinţei celei pline de smerenie – tocmai pentru că se iveşte în lăuntrul inimii precum o rouă binefăcătoare a conştiinţei peste focul inimii zdrobite de căinţă, de umilinţă şi de părere de rău pentru greşelile săvarşite.
Intr-o astfel de stare duhovnicească se afla robul lui Dumnezeu Moise atunci cand Atotputernicul i-a adresat aceste cuvinte: „Ce strigi către Mine?” (Ieş 14, 15), „ridică-ţi toiagul şi-ţi întinde mana asupra mării!” (Ieş 14, 16) . Rugăciunea este izvorul tuturor minunilor. Minunile, însă, nu sunt nicidecum obiect de spectacol. Ele nu se caută cu dinadinsul, pentru că atunci dispar. Pot fi văzute doar dacă sunt trăite: „Iar la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugandu-se, lăudau pe Dumnezeu în cantări, iar cei ce erau în temniţă îi ascultau. Şi deodată s-a făcut cutremur mare, încat s-au zguduit temeliile temniţei şi îndată s-au deschis toate uşile şi legăturile tuturor s-au dezlegat!” (FA 16, 25-26). Intr-un astfel de caz, de pildă, minunea nu s-a petrecut doar din pricina faptului că Pavel era Apostol al lui Dumnezeu. Pentru că şi un om simplu oarecare, ce îşi duce viaţa cu frică sfantă de Dumnezeu, în smerenia casei sale sărăcăcioase, trăieşte cucernic minunea rugăciunii, a faptelor de milostenie şi de virtute – iar răsplata lui e pe măsură. Pentru că Dumnezeu nu face minuni în funcţie de statutul social sau de avuţiile materiale ale omului, ci în raport de voinţa şi de nevoinţa sa: „Corneliu a zis: Acum patru zile eram postind pană la ceasul acesta şi mă rugam în casa mea, în ceasul al nouălea, şi iată un bărbat în haină strălucitoare a stat în faţa mea. Şi el a zis: Corneliu, a fost ascultată rugăciunea ta şi milosteniile tale au fost pomenite înaintea lui Dumnezeu!” (FA 10, 30-31).
Vedem limpede, aşadar, că rugăciunea este un izvor de credinţă. Nu există credinţă fără rugăciune. Şi nici rugăciune fără roadele credinţei. Sfanta Scriptură adevereşte din plin faptul că, atunci cand rugăciunea este însoţită de faptele credinţei, credinţa însăşi devine izvorul rugăciunii curate. Rugăciunea nu este un mit sau vreun imn aşa-zis „sacru”. Pentru că nu este nici literatură, nici simplă poezie. Ea este parte vie din miezul credinţei, precum mărturisesc Scripturile: „Şi a văzut în vedenie, lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi, un înger al lui Dumnezeu, intrand la el şi zicandu-i: Corneliu! Iar Corneliu, căutand spre el şi înfricoşandu-se, a zis: Ce este, Doamne? Şi îngerul i-a zis: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu!” (FA 10, 3-4). Şi iarăşi: „Petru, scoţand afară pe toţi, a îngenunchiat şi s-a rugat şi, întorcandu-se către trup, a zis: Tavita, scoală-te! Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzand pe Petru, a şezut. Şi dandu-i mana, Petru a ridicat-o şi, chemand pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie” (FA 9, 40-41); şi astfel, scrie Apostolul Luca, „mulţi au crezut în Domnul!” (FA 9, 42).
Luand unele ca acestea în considerare, suntem nevoiţi să constatăm că, fie din neluare-aminte la sine, fie dintr-o exagerată implicare în preocupările exterioare, credincioşii vremii noastre au pierdut (cu timpul) esenţa lucrării rugăciunii. Aproape toată lumea se întreabă astăzi de ce nu mai vedem în viaţa noastră efectele şi roadele rugăciunii, aşa precum (mărturisesc Sfintele Scripturi) se puteau vedea odinioară. Şi auzim tot felul de răspunsuri, care de care mai ciudate şi de neînţeles: ba că ne-am modernizat, ba că ne-am secularizat, ba că ne-am emancipat, ba că ne-am globalizat – şi multe altele asemenea acestora se aud astăzi pe mai toate drumurile. Dar oare de ce condiţii de practicare a creştinismului şi de ce „şcoală” a rugăciunii beneficiau creştinii primelor veacuri de după Hristos în mediul păgan şi idolatru al imperiului roman persecutor, încat Dumnezeu făcea aproape zilnic nenumărate minuni, căutand grabnic la glasul rugăciunii lor?! Oare nu suntem noi, cei de azi, cumva ridicoli, atunci cand uităm că cei de atunci erau vanaţi ca fiarele şi omoraţi fără nici o şovăire doar pentru că purtau pe buze Numele sfant al lui Iisus?! Nu interesa pe nimeni cine era şi de ce a fost omorat creştinul respectiv. Iar noi, astăzi, cu atatea cărţi tipărite, cu randuială de tipic, cu altar, cu icoane şi candele, cu biserică şi clopot, cu toacă şi slujitori – cu tot ce ne trebuie şi cu toată randuiala canonică necesară…aşteptăm să facă alţii minuni ca să ne uităm la ele! Şi, încă şi mai ridicol este faptul că, în loc să ne schimbăm modul de vieţuire, străduindu-ne spre o înnoire lăuntrică pentru ca să devenim cu adevărat creştini binevoitori şi ravnitori, ne pierdem vremea bantuind ca nişte strigoi fără odihnă prin tot felul de locuri despre care spun unii şi alţii că ar adăposti semne şi minuni, strangandu-ne buluc, la grămadă, precum albinele la roit, pentru ca să ne înfruptăm şi noi cu nesaţ din aşa-zisele „minuni” de reclamă şi publicitate. Uităm că albinele roitoare nu aduc, ci duc mierea din stup. Doar cele lucrătoare adună polenul şi nectarul florilor. Asemenea lor ar trebui noi să fim, trudind rugăciunea şi nevoinţele duhovniceşti, nu căscand gura la „minunile” altora. Şi chiar minuni adevărate dacă ar fi – ele au rolul, scopul şi contextul lor bine-determinat şi precis. Căci nu pentru noi s-au făcut, şi nici nu se repetă pentru fiecare în parte. Ştie Dumnezeu rostul fiecărei minuni din toate cele pe care El le-a săvarşit atunci cand a binevoit. De altfel Mantuitorul ne-a spus: „De vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo – să nu-l credeţi!” (Mt 24, 23) ,, căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru!” (Lc 17, 21).
Aşadar, cea care face minunea posibilă şi vizibilă este sfanta rugăciune. De aceea nu avem altă scăpare şi izbăvire din orice împrejurări şi încercări ale vieţii. Cantă Biserica: „Doamne, de n-am avea pe Sfinţii Tăi rugători şi bunătatea Ta milostivindu-se spre noi, cum am îndrăzni Mantuitorule a Te lăuda pe Tine, pe Care Te laudă neîncetat îngerii?…”. Nu este altă cale de mantuire decat întalnirea cu Dumnezeu. In acest sens, viaţa de rugăciune a Bisericii a înflorit duhovniceşte într-o mulţime nenumărată de Acatiste şi Paraclise, canoane şi rugăciuni către Maica Domnului şi către Sfinţi. Desigur, ruga de căpătai este cea către Dumnezeu Cel în Treime închinat şi slăvit – Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfant. Cea mai scurtă rugăciune de cerere este „Doamne miluieşte!” (Mt 17, 15) sau „Doamne, miluieşte-mă!” (Ps 40, 4), iar cea de laudă şi de preamărire: „Slavă Ţie Dumnezeul nostru, slavă Ţie!”; şi iarăşi, cantarea cea întreit sfantă: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!”. La acestea se adaugă rugăciunea „Preasfantă Treime”, rugăciunea de invocare sau de chemare a Duhului Sfant, „Impărate Ceresc” şi, desigur, Rugăciunea Domnească „Tatăl Nostru”. Rugăciunea către Fiul lui Dumnezeu a mai fost numită şi „Rugăciunea lui Iisus” – tocmai pentru că se face în Numele Lui. Despre aceasta prooroceşte Sfantul Apostol Pavel atunci cand scrie: „In Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, mai bine decat zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină!” (I Cor 14, 19). Ea reprezintă cea mai înaltă rugăciune, numită şi „Rugăciunea isihastă” sau rugăciunea neîncetată, de foc, care se săvarşeşte de către minte în adancul inimii, fiind o lucrare cuvenită mai ales sfinţilor pustnici şi sihaştri: „întru Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece – al celor cereşti şi al celor pămanteşti şi al celor de dedesubt!” (Filip 2, 10).
La auzul Numelui lui Iisus Hristos, Biruitorul morţii, iadul s-a zdrobit, s-a omorat, s-a înspăimantat şi s-a cutremurat, iar portarii iadului au fugit şi s-au ascuns. Dar bietul creştin contemporan, pentru că nu mai săvarşeşte pomenirea Numelui preasfant al Mantuitorului său, este complet descurajat, nu mai are nici o nădejde de rugăciune! „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Impăratul slavei. Cine este Acesta Impăratul slavei? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război!” (Ps 23, 7-8). Deşi botezat, spovedit şi împărtăşit, cu sticluţa de aghiazmă şi cu bucăţica de anafură la îndemană, avand tămaie fumegandă în căţuie şi untdelemn sfinţit în candela pururea aprinsă la icoană, cu Ceaslovul şi Psaltirea la subsuoară, bietul creştin modern nu mai ştie nici măcar să zică precum oarecand vameşul la Templu: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Lc 18, 13) – adică „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvantul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Cată ruşine pentru noi, ortodocşii – cu toate armele credinţei la noi, să nu mai ştim să ne rugăm şi să ne bucurăm de puterea rugăciunii , ci doar zilnic să ne plangem că nu se mai fac minuni şi că Dumnezeu nu ne mai ascultă! Păi ce să asculte – nişte mormoloci adormiţi cu conştiinţa amorţită sau chiar de-a dreptul îngheţată?! Creştini gonind în căutare de ezoterisme şi ocultisme, ahtiaţi după tehnici yoghine, cititori de zodiace şi ghicitori în cafele, căutători prin „cărţi” de joc şi „bobi”, după tot soiul de mărunţişuri şi drăcovenii care ne îndepărtează tot mai mult de Dumnezeul Cel viu al Adevărului?!… ,, Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El – de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr!” (Ps 144, 18). Şi cată frumuseţe se ascunde în sfanta rugă cea de dimineaţă, cată splendoare în răsăritul soarelui la ivirea zorilor! Şi cat e de frumos să fii tu primul care îţi respecţi Stăpanul, arătand că Ii cunoşti dragostea şi Ii recunoşti lucrarea: „Bună dimineaţa, Dumnezeul meu! Iţi mulţumesc că m-ai făcut, că mă hrăneşti, că mă ocroteşti, şi că îmi dai această şansă de a fi cu Tine, langă Tine şi prin Tine!” Iată toată esenţa Crezului şi a învăţăturii de credinţă ortodoxă, pentru care ataţia sfinţi au pătimit, apărand comoara mantuirii chiar cu sangele lor…doar pentru ca nouă să ne fie lene pană şi să rostim măcar Simbolul Credinţei! „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis!” (In 17, 3). Cată înţelepciune, cată putere de viaţă, cat har de la Duhul Sfant şi cată revărsare de iubire în puţine cuvinte sfinte şi mărturisitoare: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mantuire S-a pogorat din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfant şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”!… Iată, ca un adevărat Părinte şi Creator, Dumnezeu este preocupat de mantuirea oamenilor şi de soarta sufletelor lor – dar omul…e preocupat de orice altceva, numai de mantuirea lui nu! Ba, mai mult, încă şi face dovada unei impertinenţe fără margini în nepăsarea lui, fără a se sinchisi măcar să-şi plece capul către Cer, spre răsărit, spre Dumnezeu – pentru că pe El, totuşi, Il preocupă mantuirea noastră! Nu aşa ne învaţă Psalmistul, şi nu o astfel de pildă ne-au lăsat Sfinţii Prooroci, Apostoli şi Părinţi, care au năzuit neîncetat către unirea cu Cel Sfant: „Duhul Tău Cel Sfant nu-L lua de la mine!” (Ps 50, 12). Ce altă bogăţie mai mare şi mai valoroasă putem purta în noi decat lucrarea curăţitoare, sfinţitoare şi îndumnezeitoare a Duhului Sfant? „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată spurcăciunea şi mantuieşte, Bunule, sufletele noastre!”. Şi iarăşi: „Duhul Tău Cel bun să mă povăţuiască la pămantul dreptăţii!” (Ps 142, 10).
Să ai cărarea vieţii presărată cu stropii de lumină ai mantuirii, scantei dumnezeieşti care se ivesc din chiar sufletul tău – iar tu să le refuzi?!… „Umblaţi cat aveţi Lumina, ca să nu vă prindă întunericul!” (In 12, 35), „Credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii!” (In 12, 36). Ce poate fi altceva rugăciunea decat izvorul a toată lumina, vedere mistică a Celui Sfant, Domnul Dumnezeu? Precum un pictor iscusit, cu limba ca şi cu un penson, Il poţi picta pe Dumnezeu în ce cuvinte îţi doreşti, te poţi întalni cu El oricand doreşti: „ Dă-mi, fiule, Mie inima ta!” (Pild 23, 26), căci „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte – acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu, şi Mă voi arăta lui!” (In 14, 21); „dacă Mă iubeşte cineva va păzi cuvantul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el!” (In 14, 23). Aşadar, fie că o numim „pravilă” sau „randuială” (în sens bisericesc), fie că o privim ca şi canon (în sens de faptă de pocăinţă), împlinirea sau săvarşirea rugăciunii nu e nicidecum o obligaţie plicticoasă, o datorie nesuferită sau o constrangere chinuitoare. Ci e calea aceea, simplă şi frumoasă, prin care conştiinţa (povăţuită şi îndrumată prin duhovnic) te îndeamnă ca pururea să fii cu Dumnezeu, să vii la viaţă, la lumină, prin Duhul Lui Cel Sfant. Iar astfel încărcat duhovniceşte, devii tu însuţi izvor minunat de har şi binecuvantare: „cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică!” (In 14, 4); „cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura – rauri de apă vie vor curge din pantecele lui!… Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El” (In 7, 38-39) . Aşa poţi sta şi tu „la sfat” cu Dumnezeu, poţi povesti cu El, precum făceau Sfinţii cei de demult – precum Grigorie Palama, ,,preaîndumnezeitul la minte” (Părintele Cleopa), cel cu inima plină de lumină, sau Simeon Noul Teolog, trăitorul Luminii taborice, precum Pahomie cel Mare în dialog cu îngerul sau Antonie cel Mare prin viu grai cu Cel de Sus, păzit de leul din pustie ca Gherasim de la Iordan ori, primind hrană din Cer precum Marcu cel din muntele Fracesc, cu trupul proslăvit ca Sfanta Parascheva şi Sfantul Dimitrie Basarabov, Grigorie Decapolitul şi Ioan Iacob Hozevitul – şi mulţi alţii, ale căror nume au umplut sinaxarele creştinătăţii pentru toate veacurile – ca cei ce, prin rugăciunea şi nevoinţa lor, nu numai că au dobandit sfinţenia şi mantuirea, devenind modele pentru noi, ci au primit şi puterea ca, la învierea cea de obşte, să judece neamurile din sanul cărora şi ei au apărut: „Au nu ştiţi că Sfinţii vor judeca lumea?!” (I Cor 6, 2), „atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plange toate neamurile pămantului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă!” (Mt 24, 30).
Prin urmare, să zicem şi noi ca orbul ce striga: „Doamne, să văd!” (Lc 18, 41) – „Doamne, vrem să Te vedem!”. Şi, pentru că „oricine va chema Numele Domnului se va mantui” (Rm 10, 13), să strigăm: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvantul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii!”
Parintele Calistrat, Manastirea Vladiceni, Iasi
Foto: Gabriel Motica (Libotin – Memoria unui sat din Țara Lăpușului)