„Cel mai mare duşman al omului este el însuşi.”(Sf.Ioan Gură de Aur)
Cum se înțelege aceasta?
Când bem fără măsură şi ne transformăm într-o cloacă de băutură, este vinovat trupul? Nu, raţiunea, mintea, puterea înţelegătoare!
Când fumăm şi facem un cancer la gât sau la plămâni, este vinovat trupul? Nu, raţiunea și voința neputința firească!
Desfrânarea! Chiar şi într-o viaţă de famile, viaţa trupească trebuie să fie ordonată şi trebuie să aibă anumite limite, măsuri, corectitudini, atenţii. Pentru că ne convine sau nu, trebuie să recunoaştem un lucru universal valabil și la creștinii practicanți și la cei obișnuiți, noi oamenii nu am înţeles dimensiunea spirituală, a actului trupesc de procreere, ca act divin.
(O explicaţie mai duhovnicească)
Alergăm grăbiți la ecograf de o sută de ori şi întrebăm: „Este întreg, este bun, este sănătos? Cât să mai dau, ce mai trebuie verificat? Ce analiză mai fac? Oare îi lipseşte ceva, are vre-o problemă?”
De fapt, pruncul are ce i-ai pus, îi lipseşte ce nu i-ai dat, şi vei găsi în el bolile pe care le-ai sădit. Dacă i-ai dat credinţă, va trăi evlavios, dacă i-ai dat plăcere va trăi în plăcere. Dacă i-ai dat vicii şi plăceri sexuale asta va face și el, pentru că asta ţi-ai dorit tu în naivitatea ta tinerească fară repere spirituale, atunci pot apare neplăceri, boli, suferințe spitalicești etc.
Şi mai aud întrebări: „Părinte, dacă sunt gravidă pot să mai trăiesc cu soţul meu? Da, cum să nu, cine te opreste? Părinte, da nu este păcat? A, deci ştii! Şi dacă ştii, de ce mai întrebi?”
În tradițiile populare şi baladele poporului român, scrie: „La zămislirea unui prunc, părinții să fie curați sufletește și trupește, patul să aibă cearceaful alb, busuioc sub pernă, să faci cruce pe pat, să fii spovedit şi împărtăşit, apoi să te rogi ca pruncul ce-l vei zămisli să fie binecuvântat de Dumnezeu.”
Actul zămislirii este dar divin, nu este simplu act biologic de descărcare a energiei sexuale, mai înainte de toate suntem oameni raționali, cuvântători, după „chipul și asemănarea” lui Dumnezeu.