Am avut fericirea şi bucuria de a creşte foarte mult în casa bunicilor mei, de la 3 ani şi până când am terminat armata, bunicii mei din partea tatei – Gheorghe şi Maria – au fost exact ca şi părinţii mei.
În faţa bunicilor, între casa lor şi casa mea unde m-am născut eu, era casa uneia dintre mătuşile mele, care, Dumnezeu să o ierte, şi ea a trecut la Domnul, cu tot cu soţul ei. El era ciobanul Vasile, iar ea era grăjdăreasă, femeie de casă, la gospodărie, şi aveau un băiat aproape de o seamă cu mine, Aurel, care şi el e mort, Dumnezeu să-l ierte, s-a dus şi el. A avut un accident mai groaznic, s-a dus în pădure să taie lemne şi a căzut un copac peste el şi l-a strivit. Între noi era o diferenţă cam de vreo 7-8 ani şi atunci ne jucam tot timpul şi eram permanent în prietenie.
În casa bunicilor mei în ce m-am trezit? M-am trezit în cel mai frumos loc după care mi-e dor şi astăzi – o casă bătrânească din bârne, făcută în coadă de peşte, cu un hol mare la intrare, o uşă puternică din stejar gros cam de 6-7 cm, îmbrăcată toată în chingi de fler cu şuruburi, cu doi butuci groşi pe dinăuntru, care se băgau în două chingi foarte puternice trecute prin butuci cu sfredelul, era făcută gaură şi chingile erau îndoite în afară şi era bătută o blană ca să nu se poată îndrepta cu ceva.
Era foarte interesant sistemul de închidere şi un cârlig mare în formă de coarbă, care trebuia să ştii să-l bagi într-un anumit fel în gaura butucului şi când învârteai de manivela cârligului îţi băga butucul pe după coarba din fier pe dinăuntru şi încuiai casa, nu era cu cheie.
Casa era bătrânească, avea două camere, mirosul îl am chiar şi acum în amintire, când vorbesc cu dumneavoastră, cu grinzi din alea joase maro sub care erau băgate tot felul de perne, scorţare, lăicere, valuri de pânză, busuioc, ştergare ţesute, cum se spunea la ţară în camera de curat. Acolo nu se intra decât la sărbătoare şi când te schimbai, luai haine curate.
Acolo, dacă ar fi să fac astăzi o comparaţie, aş spune că nici într-o casă cu aer condiţionat nu e atât de răcoare cum era în camera aceea, care avea permanent ferestrele acoperite cu perdea neagră şi pe deasupra o perdea frumoasă dintr-un material anume, ca soarele să nu intre şi să încălzească camera sau nu cumva să se schimbe culoarea covoarelor, a ţesăturilor, a scorţarelor, a păletarelor, să nu îngălbenească cămăşile, să nu îngălbenească iţarii.
Şi acolo tot timpul când intrai trebuia întâi să fereşti perdelele ca să poţi să vezi înăuntru ce este, sau mai târziu când s-a pus lumină chiar la casa bătrânească, au tras un fir, deci acolo nu au băgat instalaţia electrică, băga în priză şi ducea un fir şi căuta. Era un dulap puternic din scânduri maro geluite, dat cred că mai degrabă cu un baiţ sau înnegrit el maronizat de la timp, în care erau numai şi numai şi numai albituri, un pat pe care erau vreo 20-30 de perne puse teanc una peste alta, cum se ţinea zestrea la ţară.
De din deal şi de din josul casei, două grinzi din scândură lată cam de 50cm şi groasă de 6cm pe doi butuci puternici, se chemau laviţe – una spre peretele de răsărit şi una spre peretele de miazăzi spre apus, iar acel L era îmbrăcat cu covoare ţesute, lăicere, aşa se şi numeau, şi acolo erau la rând tot felul de lucruri – erau şosete din lână, mănuşi din lână, şosete împletite din lână subţire pentru sezonul mai cald, obiele din postav alb pentru sărbătoare, şnururi pentru opinci, sub laviţă erau opinci de tot felul, mai noi sau mai vechi – care erau de purtat la biserică, care pe acasă, şomoltoacele cu busuioc şi mai era o buruiană pe care am văzut că acuma lumea nu o mai iubeşte, nici n-o cultivă şi nici nu-i mai poartă de grijă, era o buruiană care se chema tămâiţă.
Această buruiană creştea lângă fântâna de apă şi bătrânii o prăşeau în fiecare primăvară şi îi dădeau apă şi se umplea, dacă-i dădeai o dată cu mâna prin ea mirosea în ogradă exact cum miroase roiniţa, dacă aţi văzut vreodată când se şterge stupul de albine, dar avea un miros a tămâie atât de înţepător, cum este tămâia din biserică, cea veche de odinioară, nu grecismele astea de astăzi, modeme, parfumismele astea.
Şi ce făceau bătrânii? Strângeau frunzele alea, le puneau pe laviţă, le lăsau să se usuce şi puneau două rânduri de covoare, puneau câteva frunze din alea, mai puneau două rânduri de covoare, mai puneau frunze, iar pe la capete băgau buchetele cu busuioc şi sub pat erau câteva frunze de nuc.
Ei, mirosul acela de iod cu mirosul acela de tămâiţă şi cu mirosul de la nuc şi de la busuioc creau un miros în cameră, că, în momentul în care intrai, simţeai nevoia să iei contact cu aerul pentru că era un aer atât de aromat şi de parfumat, încât, uneori nu-ţi era confortabil, aerul nu era respirabil, dar la prima idee, când te îmbrăcai cu acea haină, cu sumănelul sau cu bondiţa sau cu cămeşoiul sau cu brâul sau cu cheptarul şi te duceai la biserică, în biserică aşa mirosea – a lămâiţă sau a tămâiţă sau a busuioc sau a frunză de nuc. Deci nu erau parfumurile astea modeme. Săpunurile se făceau din grăsimea de la porc, cu sodă caustică şi ca să fie ales, ales, ales, se punea numai său alb pentru săpun mai bun şi restul măruntaielor sau cămurilor mai slabe – pentru săpunul de zolit .
Ce era la casa bătrânească şi astăzi port în suflet, în casa de dormit era o tindă mare şi puternică iar tinda respectivă avea tavan din bârne tot cu chingi, o scară mare din lemn, pe jos era uns cu pământ şi cu un fel de negreală, se chema ciamur, se punea ceva, ce punea exact nu ştiu, tăciune sau poate oxid de fier, la vremea aia, să fi fost negru sau un fel de sâneală cum se pune la culorile de vară. Oricum negrul ăla făcea să ai impresia că pe jos este carton asfaltat, bitum. Dar de fapt se puneau după aceea câteva piei de viţel ca să nu tragă frigul de la pământ iar peste pieile de viţel se punea teara asta ţesută din ţoale de cordele. Noi acum, hainele second hand şi toate astea le aruncăm. Ei le tăiau cu foarfeca toată iarna, urzeau şi făceau acele covoare pe care le puneau prin casă aşa pestriţate, ele nu aveau o culoare anume, erau de toate culorile, dar erau foarte plăcute şi eu la ora actuală, când vorbesc cu dumneavoastră, mi-am oprit câteva bucăţi şi am din alea noi nouţe, primite de la tot felul de bătrâne care mai vin la noi în vizită la mănăstire, tocmai în amintirea acelor lucruri care nu-mi pot ieşi din cap pentru că acuma totul este modem şi artistic şi totul este atât de extravagant că nu mai aduce cu nimic cu autohtonul de altădată.
În casa de dormit era un pat mare, lung de vreo trei metri jumătate şi lat de vreo doi şi jumătate şi acolo erau cojoace de oaie sau mai multe piei de oaie dubite, rase şi puse pe pat peste paie de ovăz sau peste fân de lucernă cosit proaspăt, uscat, păzit să nu dea apa în el, iar peste cerga aia când te băgai să te culci, numai pe perne din puf de gâscă, aveam o pilotă din pene de gâscă, am şi acuma una, mai mult din fantezie o ţin pentru că în momentul când te înveleşti cu ea ai impresia că zbori, e atât de uşoară şi de frumoasă şi dă o căldură; nici un calorifer dacă l-ai pune în pat nu încălzeşte cum încălzeşte pilota aia în momentul când o pui pe tine.
Erau nişte geamuri micuţe, nu ştiu dacă aveau mai mult de 70/50, toate pline de gratii ca să nu dea hoţii, cum era în vremea de atunci, după primul război mondial, casa era veche, când au dărâmat-o avea 100 de ani, era făcută din vremea tinereţii bunicului bunicului meu, dăruită feciorului său, cum se spune, moşului Gherasim, pe care eu nu l-am prins.
Strămoşul meu îşi făcuse şi el casă şi bunicul făcuse şi pentru un fiu de-al lui, şi atunci bunicul meu a moştenit acea casă a lui Gherasim care era foarte veche şi un lucru incontestabil pe care l-am aflat puţin mai târziu, când mai trăia numai un frate de-al tatălui meu, bunicii mei când s-au căsătorit, primul lucru pe care l-au făcut la casa lor, au plantat un nuc.
Acel nuc, din întâmplare, avea doi butuci; pe o ramură mai mare făcea nuci într-un singur an, iar pe o ramură mai mică făcea nuci în al doilea an. Bunicii mei botezându-i, le-au spus Gheorghe şi Maria.
Când venea primăvara se uitau şi spuneau: Uite, Maria, anul ăsta stă şi se odihneşte, nu face nuci, uite, Gheorghe e plin de floare, în anul următor era exact invers. Lângă nuc au făcut o fântână.
La noi la munte în zona din care sunt eu, fântânile se sapă cu groapă şi tot se zideşte piatră până ajungi la apă, felie cu felie frumos şi jos se pune un strat aşa, el se numeşte stratul la fântână dar este ca o talpă din arin, lemnul cel mai rezistent la apă, care ţine finalul pietrelor ca ele să nu se mai surpe în jos, iar stratul acela se pune pe primul strat de humă, cel mai vârtos pe care îl întâlneşti la finalul fântânii, că apa de pe humă e întotdeauna rece şi bună, apa de nisip e mai mâloasă.
Şi acea fântână a fost făcută tot în anul când s-au căsătorit ei şi spre mirarea mea şi a celor care au sesizat lucrul ăsta, când a murit bunicul meu a bătut un vânt, el a murit de 88 de ani, şi s-a rupt jumătatea de nuc care era cu numele lui, cu partea lui, iar când a murit bătrâna, la doi ani, s-a rupt şi jumătatea cealaltă de la alt vânt, şi nucul respectiv nu mai este. Şi când i-au făcut bătrânei de 40 de zile s-a surpat şi fântâna, s-au năruit pietrele, a putrezit şi colacul acela.
Ei au trăit împreună aproape vreo 60 de ani, deci au trecut şi de nunta de aur. Au avut nouă copii dintre care unul le-a murit în război, iar restul au fost căsătoriţi. Toţi au fost vrednici, dar cea mai vrednică dintre toate a fost nănaşa fratelui meu, sora tatei, care a făcut vreo 13 copii, din care nici unul n-a murit de foame, toţi au ajuns mari, bine şi la locul lor şi s-au căsătorit şi ei la rândul lor şi erau cei mai numeroşi în familie pentru că nu le-a fost frică, exact cum spune la Psaltire, când se umple casa de copii femeia iese la duşmanii ei în poartă.
Mai am un lucru care mă pasionează şi mă duce cu gândul la vârsta când aveam 3, 5 sau 6 sau 7 ani – în cealaltă parte a casei, aşa era tradiţia la vremea respectivă, se făcea o sobă mare de vreo 4/3 metri, deci era o sobă puternică din cărămidă, cu plită, avea cuptor deasupra ei, şi tot jăraticul şi fumul din sobă nu se ducea direct în horn cum se duce astăzi, că se plânge lumea că este frig în casă, se ducea prin cuptor, iar cuptorul ăla era veşnic cald iar în faţă mai avea un fel de horn, un fel de ceva cum ar fi o hotă, era un fel de crescătură.
Am mai văzut la cineva în vara asta la Straja şi atât de mult m-am bucurat, chiar l-am filmat. A zis: „Părinte, l-am păstrat în amintirea părinţilor noştri, ei l-au făcut, noi nu-l mai folosim, dar e frumos.” Şi aburul şi tot ce se strângea de la oale se ducea pe ăla şi pleca tot în sus, spre horn, adică se ducea afară ca să nu aburească casa, să fie uzi pereţii. Iar în dosul ăla erau băgate nişte cojoace de oaie, era cald, stăteai aşa ca şi cum ai sta în apă caldă când te speli şi faci baie. Noi acolo dormeam tot timpul; ne strângea bunica pe toţi nepoţii care eram, de la un frate de-al tatei erau doi, de la mătuşa mea era unu, eu eram unu că celălalt era mai mic, eram 7 nepoţi şi ne băga pe toţi pe cuptor şi ne spunea: „Hai porcuşorii lui Dumnezeu, la culcare, că au mâncat.”
Mi-au povestit bunicii mei, când s-a înfiinţat satul, acolo în cătunul ăla erau 18 case, atât, 18 case bătrâneşti. Din acele case bătrâneşti, astăzi, când stăm noi de vorbă, mai există maxim 10 case, restul, toate sunt demolate. Ăştia le-au păstrat mai mult de amintirea părinţilor, nu le-au distrus din principiu, că lângă ele au făcut case noi, clădiri noi. Alţii au făcut vile modeme, dar casele bătrâneşti le-au dărâmat. La mine la ţară, unde m-am născut eu, au demolat totul pentru că nu dădea voie colectivul să fie două case în aceeaşi ogradă şi au obligat să facă casa nouă peste casa veche şi atunci au demolat tot. Erau acoperite cu şindrile, aşa cum ar fi oberlihte, aşa cum ar fi lucarnele şi pe acolo ieşea fum, se afuma draniţa în pod, se afuma carnea, se afumau câmaţii. Casa avea multiple funcţii, nu era numai simplă casă de locuit, iar primăvara era frumos că sub masă stătea gâscă la clocit şi falfăiau boboceii, undeva într-o altă margine de laiţă stăteau două-trei cloşti şi cloceau, care scoteau tot timpul pui în preajma Paştelui, că puii devreme se ouă toamna devreme, sub pat erau bătute două scânduri la picioarele patului şi era un cui care se dădea într-o parte şi băga mieii mititei de la oi când era frig ca să nu răcească, şi îi mai lua seara în casă ca să nu-i fure cineva din ocol, că şi în Avremea aceea mai erau oameni răi care puneau mâna şi furau câte un miel, câte o găină, câte ceva.
Dimineaţa când ne trezeam era aşa ca la stână, toată făptura, toată lumea se mişca..
CRÂMPEIE DE AMINTIRI, PARINTELE CALISTRAT
de GRAŢIA LUNGU CONSTANTINEANU – din IAŞI – MOLDOVA