– „MINUNATE SUNT LUCRURILE TALE DOAMNE ȘI NICI UN CUVÂNT NU ESTE DEAJUNS SPRE LAUDA MINUNILOR TALE”.(Molitfelnic).
– „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu care faci minuni”.(Psalmi).
– „Să se zdrobească sub semnul Crucii Tale toate puterile potrivnice”.(Molitfelnic).
– O umilă părere, despre viziunea teologică și tradițională în folosirea linguriței în cult, din conținutul articolului părintelui Ioan Florin Florescu, pe care l-am asezat jos la finalul temei expuse.
– Un articol documentat și pertinent, dar lipsește esența mistică a focului dumnezeiesc, izvorât din nemuritorul izvor al harului Duhului Sfânt.
” Vino și te sălășluiește întru noi și curățește Bunule toată spurcăciunea și mântuiește sufletele noastre.”(Rug.Duhului Sfânt).
– Chiar trecând direct la planul temei, vedem în Vechiul Testament, în Cartea Ieșirii, că Dumnezeu poruncește lui Moise, să facă toate ale Cortului Mărturiei, poleite cu aur sau din aur pur. Oare de ce?
– Sigur Domnul Dumnezeu, este mai bun epidemiolog decât credem noi oamenii de știință, care contrazicem Scripturile, religia, credința și cele sfinte desacralizându-le.
– La fel și Înțeleptul rege Solomon, când a construit Templu lui Dumnezeu în 47 ani, toate obiectele de cult erau din aur masiv, din aramă și din argint.
– De ce oare?
– Oare din mândrie, sau din necesitate sanitară?
– În căldurile Jerusalimului, în contactul cu sângele și carnea animalelor, mereu sacrificate la jertfele zilnice, la Templu, oare ce surse de infecție microbiană și stafilococică ar fi fost altarul Templului?
– La fel, când Biserica lui Hristos a ieșit din catacombele pământului, prin libertatea Edictului de la Milan 313, Sfântul împărat Constantin cel Mare a dat putere și libertate Bisericii, să-și dezvolte cultul și toate cele ale cultului după tradiția bizantină, de aceea aurul și argintul în odoarele bisericii, nu aveau doar scop opulent și de strălucire, ci unul cu scop de igienă și sănătate.
– Aurul și argintul sunt antiseptice, dezinfectante și protectoare, când intra contact cu saliva credinciosului sau atingerea de către mai mulți creștini în timp mai scurt.
– Pentru a termina o polemică ieftină și neîntemeiată, trebuie știut că, primul lucru în biserică, Sfintele vase liturgice trebuie să fie aurite în cupa potirului sau din argint masiv, la fel și lingurița, cu care împărtășim credincioșii, indiferent de număr.
– Aurul și argintul pot ucide cu mare repeziciune, orice bacterie sau virus cu care ia contact, aceasta nu o spun eu, ci toate studiile moderne în materie de chimie și acțiunea metalelor asupra vieții omului.
– Ne lipsește esențialul, lingurița din argint sau poleită cu aur.
– Argumentat în laboratorul chimic în mod suprem și clar.
Aici se desființează toate acuzele din partea necredincioșilor, a semidocților în materie de chimie, se anulează premisa oricui crede că nu ar fi aseptică Euharistia credincioșilor , tocmai din necunoașterea și omiterea faptului că vasele liturgice din Biserica nu sunt de tinichea, sunt din aur și argint.
– Nu degeaba a poruncit Dumnezeu, aurul, arama și argintul.
– Argintul are foarte mari proprietați, puternic oxidative, ceea ce înseamna că este de câteva zeci de ori mai puternic decât alte metale, iar aceasta fiind demonstrat experimental.
Și mai puternic decât spirtul, alcoolul sau alți dezinfectanți, sau antiseptice lichide folosite în dezinfecție, cu alte cuvinte tot ce atingem cu lingurița, buzele sau cavitatea bucală, se aseptizează se dezinfectează instant.
– Buzele și gura, în contact cu lingurița euharistică, iau contact cu milioanele de atomi de argint metalic, ioni de argint, oxizi de argint care, aseptizează gura credinciosului.
– Este demonstrat, că și în cazul unei contaminări microbiene, în număr foarte mare de microbi, septicemie, cu orice virus, sau bacterie, particulele de argint în formă metalică, sau ionică, sunt arhi-suficiente pentru a neutraliza acțiunea oricărui agent patogen.
– Pe acest motiv în vechime, vesela de masă, fie regală sau boierească, erau toate din argint sau și aurire, tocmai din acest considerent, avand puterea aseptică.
– Pe același considerent feronăria ușilor și ferestrelor erau din aramă(cupru), un metal mai slab ca argintul ca putere oxidativă, dar cu efect antiseptic echivalent), când deschide-ai ușa te antiseptizai, te dezinfectai.
– Revenind, ce are de afirmat Clerul si Biserica pe timp de pandemie, este simplu:
– Împartașirea cu Sfintele Taine, se face în condiții total aseptice în Biserica Ortodoxă Română, prin folosirea vaselor de cult din aur și argint, iar acest lucru poate fi dovedit medical și științific de specialiști.
– Scurt și categoric pentru toți acuzatorii și contestatarii Sfintei Euharistii, ca sursă de infecție și contaminare,
în acest moment, ce le rămâne celor care acuză și instigă, este să demonstreze științific, adică să facă singuri studiile experimentale dupa rigorile și standardele științifice actuale, care să își reconfirme, caracterul antiseptic al aurului și argintului, apoi să ceară scuze bisericii, pentru calomniile, hulele și acuzele aduse și pentru imaginea negativă.
– Caracterul antiseptic al metalor prețioase, este deja susținut in integro de toată comunitatea știiniifică, a cercetătorilor din lumea întreagă.
– Cei care fac aceste acuze, vorbesc în necunoștință de cauză ei fiind doar politicieni, polemiști, hipsteri, necredincioși, cârcotași semidocți, poate chiar medici fâră bază teoretică în studiul chimiei metalelor prețioase, nu avem polemici sau contradicții din partea oamenilor de știință în domeniu.
– Iar când mai reusesc unii să mai acroseze câte un opozant înfierbântat la cap, care afirmă că Euharistia este făcută în condiții nepotrivite, din punct de vedere epidemiologic, trebuie să afle doar că, vinul liturgic conține alcool, iar la final în Sfânta Euharistie se toarnă apă clocotită, de aproape100 grade, semnificând focul Duhului Sfânt. Unde stă bacteria și virusul?
– Medicii, fiind oameni de știință, pot confirma adevarul aseptic al Sfintei Euharistii, demonstrat de corpul stiintific din domeniul cercetării, dacă vorbim de buna intenție și nu de rea voință.
– Dacă adăugăm puterea Duhului Sfânt și harul sfințeniei, nu avem a ne teme absolut niciodată.
– „HRISTOS ESTE VIAȚA LUMII, PÂINEA CEA VEȘNICĂ CARE COBOARĂ DIN CER, CINE MĂNÂNCĂ DIN EA , ÎN VEAC NU MAI MOARE, EU AM VENIT CA LUMEA SĂ AIBĂ VIAȚĂ DIN BELȘUG ȘI MAI MULT SĂ AIBĂ”.(Sf.Evanghelie).
– Cine vrea să infirme experimental, acest adevar al chimiei metalelor prețioase, negând efectul antiseptic asupra microbilor, să vină cu studiul demonstrativ, contrar descoperirilor actuale.
– Articolul parintelui Ioan-Florin este în proporție de 60% în plan teologic, când noi trebuie să aducem clar argumentele de microbiologie, infecție și viruși, nu patristică, nu Tradiție.
– O altă greșeală a Bisericii, este justificarea în fața necredincioșilor, îndoielnicilor, nespecialiștilor, a necunoscătorilor în liturgică și cult, despre valoarea inestimabilă, atât ca lucrare divină, teologică, dogmatică, sfințitoare și dumnezească a Sfintei Euharistii.
Ce spune Liturghierul?
” Nu voi spune necredincioșilor Tai taina Ta, nici sărutare îți voi da ca Iuda…”.(Liturghier).
– Să nu uităm nivelul cultural al Sfinților capadocieni, Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Ioan Gură de Aur, chiar Maxim Marturisitorul erau într-un orizont de pregătire științifică al epocii lor, mult peste echivalentul intelectual al oamenilor de știinta academici, din timpurile actuale.
– Erau formati pe tiparul Școlilor antice Alexandria și Antiohia, școli care acopereau o curiculă, ce mai tarziu avea sa fie cunoscută ca trivium și quadrivium unde acopereau cu grade înalte de excelență dialectică gramatica, retorica, aritmetica, muzica, geometria, astronomia. Aritmetica era matematica de azi, la nivel academic nu la nivel de kindergarden.
– Geometria era la același nivel, Astronomia la fel, cu alte cuvinte sfinții aceștia erau oameni de știință ai vremii lor, botezați, hirotoniți, sfinți episcopi, în momente de criza au ieșit în față, înfruntând primejdiile.
– În epoca noastră, avem filologi sau oameni de știință ca reprezentanți ai erudiției bizantine, dar nu la același nivel academic și patristic.
– Pentru că la o problemă științifica te opui științific în primul rând, apoi dacă este nevoie, te opui și istoric, simbolic, dogmatic și teologic.
– Dumnezeu atât a spus;
„EU SUNT CEL CE SUNT”.(Sf.Scriptură).
– „Cerul și Pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece, până nu se vor împlini toate”.(Sf.Evanghelie).
Părintele Calistrat- Vlădiceni.
AVEM:
– Părerea teologică și tradițională a părintelui Ioan-Florin Florescu.
– „Nu există niciun simbolism al linguriței de împărtășire în Biserica Ortodoxă, doar dacă nu facem ad-hoc vreun concurs de creații literare.
Singurul simbolism dogmatic, teologic și pastoral al felului în care ne împărtășim este cel rezumat de Sfântul apostol Pavel în 1 Corinteni 10,16-17, anume că ne împărtășim cu toții, cu sau fără linguriță,
„dintr-o singură pâine” și „dintr-un singur pahar al binecuvântării” și astfel suntem „un singur trup”. Amin și cu asta punct.
– Asta trebuia să spunem de la bun început în Biserică, de aici trebuia să începem discuția, nu să sărim la lingurițe de plastic sau, de partea cealaltă, la simbolisme închipuite. Dacă exista cel mai mic simbolism teologic al linguriței, atunci nu doar credincioșii, ci și preoții s-ar fi împărtășit tot cu ea.
Nici măcar imaginea cleștelui serafimic din Isaia 6,6-7 nu este un typos al linguriței, (hermeneutica sa în cheie liturgică precedă apariția obiectului), iar preoții care se împărtășesc cu mâna și apoi direct din sfântul potir spun aceleași cuvinte, „Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi”: typosul biblic nu este instrumentul în sine, ci conținutul său supra-firesc și intangibil puterii și simțurilor omenești.
2. Dacă suntem totuși în căutarea unui simbolism teologic în gestica liturgică a cuminecării, atunci trebuie să vă anunț cu părere de rău că Biserica s-a despărțit de el acum mai bine de o mie de ani: împărtășirea credincioșilor, mai întâi cu Sfântul Trup oferit în mâna dreaptă și apoi cu Sfântul Sânge, prin sorbire din sfântul potir. Așa cum a făcut Mântuitorul la Cina Sa Euharistică, așa cum s-au împărtășit apostolii, așa cum a primit Biserica și așa cum au slujit Sfinții Părinți din vremea sinoadelor ecumenice. Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare își împărtășeau credincioșii nu cu lingurița, ci punându-le Sfântul Trup în mâna dreaptă și dându-le să soarbă direct din potire.
Tocmai, introducerea linguriței a tăiat legăturile simbolice ale cuminecării cu gestica liturgică de la Cina cea de Taină, dar și cu practica de secole a Bisericii.
„Așa am făcut dintotdeauna și nu s-a întâmplat nimic”
3. Și totuși acest lucru, această inovație a linguriței nu numai că s-a întâmplat, dar până la urmă am primit-o în toată Biserica, deși ea a pus în discuție cele mai profunde semnificații teologice: biblice, patristice etc. Aici am vrut să ajung.
La faptul că, atunci când este nevoie, necesitatea pastorală a Bisericii poate prevala asupra tradiției sale liturgice și chiar asupra unui simbolism liturgic bine întemeiat, cu o singură condiție, fundamentală: să nu se aducă nici cea mai mică atingere învățăturii dogmatice a Sfinților Părinți.
Astfel, lingurița apare în Biserică dintr-o nevoie pastorală, care nu a putut fi rezolvată altfel: pur și simplu devenise tot mai greu să împărtășești din potire sute de credincioși, plus că, primind Sfântul Trup în mână, unii îl luau acasă, prefigurându-se astfel un bizar cult privat al Euharistiei.
Dar, din punct de vedere dogmatic, chiar și cu lingurița actul cuminecării rămânea în mod esențial același, neschimbat, pentru că sfânta împărtășanie era luată tot „dintr-o singură pâine” și „dintr-un singur pahar al binecuvântării”.
…………………………………!
– Euharistia: „medicamentul nemuririi”, dar nu mediul aseptic al ei
5. Revenind la problemele puse Bisericii de pandemia de coronavirus, nu mă prefac nicio secundă că n-aș ști care e întrebarea esențială, în jurul căreia s-au dus mai toate discuțiile din ultimul timp: ne putem sau nu îmbolnăvi, împărtășindu-ne cu aceeași linguriță la Sfânta Liturghie?
Însă discuția aceasta nu este, așa cum își închipuie o largă majoritate a credincioșilor, greșind amarnic, nici despre credința sau necredința în prezența reală a Domnului în Euharistie, nici despre sfințenia intangibilă a ei.
Am văzut cu multă tristețe cum un respectabil jurnalist creștin, angajat cu mult entuziasm în apărarea linguriței de împărtășanie, nu știu dacă și cu tot atât de mult discernământ teologic, ajunge după „îndelungi consultări” pe pagina lui de facebook la următoarea împărțire a preoților: „Unii cred că acolo este Hristos Însuși, alții cred că avem de-a face cu un simbol”.
Eu îl asigur însă (și nu cred că-i cunoaște mai bine decât mine) că până și cel mai păcătos popă ortodox crede în prefacerea reală a Sfintelor Daruri, afară doar dacă nu și-a pierdut de tot mințile.
…………………………………!
– Liturghierul, îndrumări pastorale, alte neajunsuri despre Sfintele Taine.
– Ce aflăm din aceste „neajunsuri”, prin care niciun preot nu-și dorește să treacă? De exemplu, că sfânta împărtășanie poate putrezi, dacă nu este păstrată cum trebuie. Nu e nimic smintitor aici (afară doar de neglijența preotului) și mă grăbesc să explic: ceea ce putrezește e materia văzută a sfintei Euharistii, aspectul ei de pâine și vin ca să spun așa, nicidecum Trupul și Sângele Domnului, care sunt însăși „substanța” prefăcută a pâinii și vinului. Altfel spus, împărtășindu-se cineva cu ele, așa mucegăite cum sunt, se împărtășește cu adevărat cu Trupul și Sângele Domnului. (Totuși, Liturghierul îl scutește pe preot de a le consuma în situația când acest lucru este „cu neputință”: „Iar de nu va fi cu putință, să le îngropi sub Sfânta Masă”.)
– Un alt exemplu este atunci când în sfânta împărtășanie din potir cade „vreun păianjen sau altă vietate otrăvitoare”.
– Ce-ar fi fost dacă aceste îndrumări liturgice ar fi fost scrise cu zelul unui jurnalist creștin și nu cu dreapta socotință a Sfinților Părinți?
– Probabil ne-ar fi obligat să înghițim „vietatea otrăvitoare” sub amenințarea caterisirii. În schimb, Părinții Liturghierului, sub rezerva că așa ar trebui să facem, dacă am avea atâta credință (să țineți minte această precizare, pentru discuția de mai jos!) îngăduie preoților, „de frică sau pentru greață”, să scoată vietatea din potir, să o incinereze și să-i îngroape cenușa sub Sfânta Masă.
…………………………………!
– Euharistia este „medicament”, cum au numit-o Sfinții Părinți, dar al „vieții veșnice” și al „învierii în ziua cea de apoi”, este leac, pentru iertarea păcatelor și mântuirea noastră, dar mai ales este conlocuire cu și în Hristos (Ioan 6,50-56). Sângele lui Hristos pentru asta se varsă, cum s-a spus: „spre iertarea păcatelor”, iar Cel pe care îl chemăm „Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre” ne vindecă trupește nu prin efecte farmaceutice, ci prin aceea că ne curăță mai întâi sufletește.
Așadar, „medicamentul nemuririi”, dar nu mediul aseptic al ei, iar dacă în potirul cu Sfânta Împărtășanie pot ajunge spori de mucegai, muște și păianjeni veninoși, nu văd de ce n-ar putea ajunge și viruși, mai ales cu o linguriță plimbată din gură în gură. Și nici măcar nu trebuia să așteptăm o pandemie, ca să ne punem problema aceasta.
– Strecurăm țânțarul și înghițim cămila!
………………………………..!
– Credința în puterea Sfintei Euharistii – eu așa îi învăț pe oameni – nu stă în folosința comună a linguriței de împărtășanie, ci în pregătirea noastră temeinică pentru întâlnirea cu Mântuitorul nostru: dacă am iertat, dacă am iubit, dacă am răbdat, dacă ne-am rugat, dacă n-am bârfit, dacă n-am cerut șpagă la serviciu, dacă n-am dat like la prostiile de pe facebook etc. Dar nu-i așa că mai ușor este să dai zeciuială din izmă, mărar și chimen, decât judecata, mila și credința? Să strecori țânțarul și să înghiți cămila?
– Nu mă interesează de ce înaintașii noștri n-au simțit la fel atunci când au introdus lingurița în cult, – ori poate că n-au avut de ales. Poate că nici nu erau în biserici atâtea doamne rujate, poate nici de igiena gurii nu le păsa atunci, poate că oamenii nu erau așa sensibili ca cei de azi (dar sensibilitățile s-au schimbat, odată cu lumea), în fine, poate că preoții îi împărtășeau pe credincioși prin „turnare” din linguriță, fără a le atinge limba și buzele.
………………………………..!
– Abia recent, de când cu toate discuțiile astea, am aflat că la fel procedează și unele mânăstiri din Athos, multe biserici din Grecia, dar și părinții de la Mânăstirea Essex, practică de care sigur n-a fost străin marele lor duhovnic, părintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul.
– În schimb, când merg în spitale să împărtășesc pe cineva – și scriu asta sub ochii cititorilor din parohia mea, care au avut ocazia să vadă acest lucru – caut să ajung mai devreme, ca să mă împărtășesc împreună cu cel muribund sau bolnav, indiferent ce boală ar avea, cu aceeași linguriță și din același pahar în care amestec Sfintele uscate, ca el să simtă și în acest fel comuniunea Bisericii și faptul că nu este singur în suferința lui. Asta o spun pentru cei care și-ar închipui că m-aș teme să nu mă îmbolnăvesc de la sfânta împărtășanie. Iar paraclisul meu temporar, bisericile aici fiind închise, unde slujesc și mă împărtășesc mereu cu toți ai casei, este în casa unei asistente medicale din prima linie în lupta cu coronavirusul.
………………………………..!
– Dar ca idee de bază, Hristos din Euharistie și Hristos din Evanghelie sunt Unul și același Hristos, care nu poate face minuni acolo unde nu găsește credință (Matei 13,58; Marcu 6,5). În Evanghelia după Luca 8,43-48, Hristos este „îmbulzit” de o mulțime care se atinge de el în căutarea vindecării. Însuși Hristos era acolo – poate fi o „sfințenie” mai mare? Și totuși, abia atunci când o femeie bolnavă se atinge de El „cu credință”, Domnul spune: „S-a atins cineva de Mine!”. Apostolii încă se miră: „Te îmbulzesc oamenii, și Tu întrebi cine s-a atins de Tine?” În îmbulzeala celor care vor să-L atingă, nu se mântuiește nimeni la grămadă: puterea Lui lucrează doar pentru cel ce se apropie în taină și cu cea mai adâncă credință (Luca 8,43-48).
– Mediul aseptic n-are nevoie de credință ca să lucreze. Însă mediul sfințeniei are nevoie de participarea credinței noastre.
– Credința lucrătoare, credința care vine din cuvântul lui Dumnezeu „ce pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă” (Evrei 4, 12). Credința celui ce se împărtășește, nu a mea, nu a preotului slujitor, nu a duhovnicului. Credința care se face vie și viață prin fapte, care înnoiește și transformă duhovnicește, care se răstignește cu Hristos și înviază împreună cu El pentru Împărăția cerurilor cea lăuntrică.
– Dacă am înțeles acest lucru și cunoaștem cât de mare este puterea credinței, atunci vă invit nu doar să vă împărtășiți după un bolnav contagios, ci să luați în mână șerpi veninoși și să beți fără frică băuturi otrăvitoare, pentru că aveți această putere: „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma…” (Marcu 16,17-18)
– Cum, acestea sunt ale sfinților? Atunci smeriți-vă și lăsați deocamdată sfinților cele ale sfinților. Lăsați-l pe Serafim de Sarov să hrănească urșii, sau pe părinții Patericului să îmblânzească lei, sau pe Francisc din Assisi să îmbrățișeze leproșii. Dar, desigur, chiar și dacă n-aveți credința să faceți nimic din toate acestea, tot vă puteți împărtăși fără probleme după un bolnav contagios.
– Nu puneți însă credința voastră asupra aproapelui din Biserică, așa cum nici cel care prinde șarpele veninos cu mâna, n-are dreptul să ceară de la voi credința lui.
– Unde este, la ce nivel duhovnicesc, la ce trăire, la ce înțelegere, credința celor care se împărtășesc doar la Paști și la Crăciun, după o spovedanie de maximum două minute, pentru că e coadă la părintele de la catedrală? Unde este credința părinților care-și împărtășesc copiii, dar ei înșiși cred că n-au nevoie de sfânta împărtășanie? Unde este credința celor care vin la biserică, dar se îndoiesc de viața veșnică și de împărăția de apoi? Unde este credința celor care nu știu nici măcar Crezul, dar botează, cunună și aprind lumânări ca să le meargă bine în viață? Unde e credința celor care n-au citit în viața lor o pagină din Evanghelie? Din ce „auzire” e ea (Romani 10,17).
– Pentru cei mulți care ajung la slujbă după citirea Evangheliei? Unde e credința celor care aleargă la Sfintele moaște, dar acasă leagă șnur roșu la mâna copiilor, scuipă în sân și nu pierd niciodată horoscopul zilei?
Din păcate, aceasta este credința cu care mulți, prea mulți vin la potir pentru a primi Sfintele Taine: credința magică. Credința înțeleasă ca determinism magic care procură un bun sau alungă răul prin adorarea unui obiect (în sens larg).
– Singurul război duhovnicesc pe care Biserica nu l-a câștigat niciodată pe deplin cu propriii ei credincioși e războiul cu gândirea magică și căruia îi cad victime, de-a valma, și mireni, și preoți, și episcopi.
– Poate vă întrebați de ce-i mai împărtășim atunci pe acești oameni, pentru că, totuși, îi împărtășim chiar și pe cei mai neștiutori sau slabi în credință. Îi împărtășim, pentru că Biserica este locul nu de încercare al credinței lor, ci al creșterii lor duhovnicești, prin unirea cu Hristos Domnul. Biserica e locul nu care cheamă la semne și minuni, ci care le pune în mâna Evanghelia și unde conștiințele se confruntă cu poruncile Scripturii, cu dragostea lui Hristos, cu imperativele iubirii aproapelui și lepădării de sine. Poate nu vor ajunge niciodată la măsura sfinților, dar ar fi cel mai mare eșec al pastorației noastre ca ei să nu ajungă măcar la măsura înțelegerii cea dreaptă.
– De ce, mă tem cel mai mult?
– Totuși, cred că soluția ieșirii din această criză se găsește numai în cateheza euharistică și în reinterpretarea modelului pastoral istoric.
– Pandemia este reală (chiar dacă presa a exagerat dimensiunile ei) și nu se va termina mâine, iar când se va termina nu avem garanția că nu ne paște o altă nenorocire. Soluțiile de azi trebuie gândite în perspectivă.
– Că vom rămâne la linguriță și ieșim la război cu guvernul, că ne vom împărtăși credincioșii prin „turnare”, sau prin înmuierea Sfântului Trup în potirul euharistic, moduri care, repet, nu aduc nici cea mai mică atingere dogmei comuniunii noastre dintr-o singură pâine și dintr-un singur potir, dacă Biserica nu vine cât mai repede cu propria ei soluție în problema cuminecării, i se va „recomanda” una din afară, așa cum a fost cazul cu odioasele lingurițe de plastic.
………………………………!
– De două luni de zile, milioane de oameni, unii care n-au călcat niciodată în vreo biserică, s-au trezit că urmăresc cu multă pasiune o discuție despre paști și anafură, despre Liturghie și mersul la biserică, despre sfânta împărtășanie și „vesela” ei liturgică. E un pic din atmosfera din Bizanț, când până și precupețele discutau în oraș despre dubla fire a lui Hristos.
– De două luni de zile avem ocazia unică a unei cateheze liturgice în masă, iar noi riscăm să terminăm într-un scandal religios, ca ultima sectă din lume.”
Pr. Ioan-Florin Florescu