„Luati aminte la voi însiva: de-ti va gresi fratele tau, dojeneste-l; si, daca se va pocai – iarta-l! Si chiar daca îti va gresi de sapte ori într-o zi, si totusi de sapte ori se va întoarce catre tine, zicând: ma caiesc! – iarta-l!”(Lc 17,3-4)
Lucrarea pocaintei are o adâncime de taina care nu poate fi cuprinsa în marginile mintii omenesti. Aceasta pentru ca în pustia inimii si în întunericul mintii este cu neputinta sa cunosti doar prin slabele tale puteri omenesti mestesugurile de ispitire ale diavolului. Nu degeaba, în Rugaciunea Domneasca, adresata Tatalui Ceresc, Mântuitorul Hristos ne-a învatat sa rostim aceste cuvinte: „Si nu ne duce pe noi în ispita, ci ne izbaveste de cel viclean!”(Mt. 6,13). ,,Vietile Sfintilor” si ,,Patericele” din întreg cuprinsul lumii si istoriei crestine pastreaza nenumarate pilde de cadere ale multor nevoitori din harul Dumnezeului Celui viu – uneori chiar si asceti încercati de-a lungul multor ani de osteneala întru mântuire. Vestiri precum cea pe care o facea ucenicilor sai Sfântul Antonie cel Mare (,,Marele stâlp al pustiei a cazut!”) sunt semne ca ochiul patrunzator al Domnului nu poate fi înselat nici de cele mai subtiri umbre de pacat tainuite prin ungherele ascunzisurilor inimii celui nu întru totul lepadat de lume si de propria sa voie: ,,În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursa mie!”(Ps. 141,3). Iata, de pilda, ca vederea luminii slavei dumnezeiesti care a stralucit pe Muntele Tabor la schimbarea la fata a lui Iisus n-a fost de-ajuns spre a-l întari pe Petru ca sa nu cada în pacatul lepadarii de Învatatorul sau la vremea patimirii Acestuia pentru mântuirea lumii. La fel, nici prezenta nemijlocita la savârsirea nenumaratelor minuni de catre Hristos nu l-a împiedicat întru nimic pe Iuda atunci când s-a hotarât si s-a pornit a-L vinde pe Fiul Celui Preaînalt. Astfel de exemple ne demonstreaza categoric faptul ca sufletul omenesc poate pierde harul Domnului atunci când nu pastreaza întreaga, nestirbita, starea de trezvie: ,,Privegheati si va rugati!”(Mt. 26,41), caci „satana v-a cerut sa va cearna ca pe grâu”(Lc. 22,31). Prin urmare, slabirea lucrarii de pazire a mintii sau de luare-aminte la sine a omului neîncetat asaltat de pornirile pacatoase ale firii sale trupesti, carnale, are ca efect caderea în iadul patimilor de ocara. Si de aceea Petru „a început a se blestema si a se jura: nu cunosc pe omul acesta!”(Mt 26,74), iar Iuda „ducându-se, s-a spânzurat”(Mt. 27,5): duhul demonic l-a cuprins, punând stapânire pe sufletul lui! Sfântul Apostol si Evanghelist Ioan o spune faara înconjur: „a intrat satana în el”(In. 13,27), iar Sfântul Apostol Petru o confirma: „diavolul umbla, racnind ca un leu, cautând pe cine sa înghita!”(1 Pt. 5,8). De aceea, bine e ca omul sa nu uite ca „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios!”(Mt. 26,41). Am facut toate aceste consideratii introductive pentru a putea întelege mai bine rostul mântuitor al pocaintei în viata duhovniceasca a crestinului.
Hristos ne-a încredintat atât cu vorba, cât si cu fapta, ca: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!”(In. 14,6). Si de aceea, doar credinta deplina si statornica în puterea dumnezeiasca a Mântuitorului poate sa rodeasca în noi adevarata simtire de cainta pentru tot raul savârsit, pentru toate pacatele facute, rostite sau (fie doar si) cugetate. „Adevarat graiesc voua: oricâte veti lega pe pamânt, vor fi legate si în Cer, si oricâte veti dezlega pe pamânt, vor fi dezlegate si în Cer!”(Mt. 18,18). Acest lucru este cu putinta numai prin puterea Duhului lui Dumnezeu: „Zicând acestea, a suflat asupra lor si le-a zis: Primiti Duhul Sfânt, carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate, iar carora le veti tine – vor fi tinute!”(In. 20,22-23). Astfel de hotarâri sunt luate pe pamânt si se înfaptuiesc aidoma în Cer. Iar Cerul se îndreapta spre pamânt la fiecare lacrima de pocainta pe care orice pacatos o varsa catre Dumnezeu: „Zic voua: asa si în Cer va fi mai multa bucurie pentru un pacatos care se pocaieste, decât pentru nouazeci si noua de drepti, care n-au nevoie de pocainta!”(Lc.15,7). Si nu încape îndoiala ca adevarata pocainta înseamna atât cainta, plânsul cu amar pentru rautatile de altadata, cât si îndreptarea vietii, a faptei si a gândirii: „Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului!”(Lc. 18,13). Nu întâmplator marturiseste vamesul Zaheu: „Iata, jumatate din averea mea, Doamne, o dau saracilor; iar daca am napastuit pe cineva cu ceva, întorc împatrit!”(Lc. 19,8). Pe de alta parte, lucrarea pocaintei în suflet trebuie sa fie statornica, nestramutata, adâncind prin plânsul nefatarnic simtirea acelei „întristari dupa Dumnezeu, care aduce pocainta spre mântuire, fara parere de rau; iar întristarea lumii aduce moarte!”(II Cor. 7,10). Practic, aceasta reprezinta începutul mânturii omului din robia mortii pacatului, prin lucrarea harului dumnezeiesc în „inima înfrânta si smerita” (Ps. 50,18): „Astazi s-a facut mântuire casei acesteia, caci si acesta este fiu al lui Avraam. Caci Fiul Omului a venit sa caute si sa mântuiasca pe cel pierdut!” (Lc. 19,9-10). Ca orice realitate duhovniceasca, si pocainta ramâne ceva de necuprins cu vazul ochilor trupesti. Ea implica o traire profund interioara, pe care nu o poti afisa public asa cum îsi expun unii hainele de gala la festivalurile modei. A te înnoi duhovniceste înseamna atât a regreta toate relele savârsite în trecut – „ma caiesc!”(Lc. 17,3-4), cât si a le înlocui cu faptele de binefacere si milostenie: „Iata, jumatate din averea mea, Doamne, o dau saracilor; iar daca am napastuit pe cineva cu ceva, întorc împatrit!”(Lc. 19,8). Oprirea faptuirii relelor este, de fapt, începutul pocaintei. Caci nu exista pocainta fara roade: „tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca în foc!”(Mt. 3,10). Pocainta reprezinta tocmai întoarcerea omului de pe caile pierzarii la calea mântuirii, pe calea cea dreapta si buna a învataturii sanatoase: „Pocaiti-va si va întoarceti, ca sa se stearga pacatele voastre!”(FA 3,19).
Privita în miezul ei de foc duhovnicesc, pocainta este schimbarea firii gândirii pacatoase a omului necredincios si necuvios, primenirea ei prin puterea harului smereniei dumnezeiesti , care taie din radacina lucrarea demonica a trufiei si a lacomiei ce alcatuisera pâna atunci un mod de vietuire schimonosit prin rautate, schimbându-l cu un nou mod de a trai, dupa chipul îmbunatatit al petrecerii îngerilor în ceruri, în rugaciune neîncetata si multumire cu recunostinta. Cel dintâi gând al fiului risipitor ajuns flamând în tara cea îndepartata – „ma voi scula”(Lc. 15,180), reprezinta revenirea în sine a omului ratacit pe cararile patimilor. Iar gândul care urmeaza gândului dintâi – „ma voi duce”(Lc. 15,18), reprezinta hotarârea de a se îndrepta pe calea mântuirii, intrând prin usile pocaintei în sfântul locas al Domnului, spre întâlnirea cu duhovnicul si întoarcerea la casa Parintelui Ceresc. Acest drum al „revenirii întru sine” sau al „întoarcerii acasa” a fost batatorit de pasii nenumarati ai celor care s-au sfintit prin lacrima de cainta, prin grauntele de credinta, prin stropul de har si bobul de fapta buna: „învatati-va de la Mine, ca sunt blând si smerit cu inima – si veti gasi odihna sufletelor voastre!”(Mt. 11,29), caci „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!”(In. 14,6).
Caci suferinta omului cazut prada pacatelor de tot felul stârneste compasiunea divina, iar Cel Preaînalt participa la durerea sufletului întemnitat în bezna nestiintei si încatusat în lanturile neputintelor: „Dintru adâncuri am strigat catre Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”(Ps. 129,1). Iar glasul Celui Sfânt rasuna peste veacuri: „voiesc ca toti oamenii sa se mântuiasca si la cunostinta adevarului sa vina!”(I Tim. 2,4). Si de aceea, în pustie, s-a înaltat oarecând cu tarie de sabie si fulger glasul Înaintemergatorului si Botezatorului Ioan: „Pocaiti-va, ca s-a apropiat împaratia cerurilor!”(Mt. 3,2), ca o trâmbita de foc rasunând spre desteptarea constiintei oricarui pacatos: „am gresit la Cer si înaintea Ta, si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul Tau!”(Lc. 15,21). Iar harul alb si blând ca neaua al smereniei („spala-ma-vei si mai alb decât zapada ma voi albi!” – Ps 50,8) se asterne astfel în sufletul coplesit de marinimia iubirii dumnezeiesti: „Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul Tau; fa-ma ca pe unul din argatii Tai!” (Lc. 15,19). Iar din iertarea, îmbratisarea, binecuvântarea si marirea pe care Parintele luminilor le da iarasi omului trezit din moartea pacatului neascultarii, în Sfânta Liturghie a Cinstitelor Daruri de Pâine si Vin, în Jertfa euharistica a prefacerii lor în Trupul si Sângele Fiului lui Dumnezeu, atunci când „aducând vitelul cel îngrasat, îl înjunghiem si, mâncând, ne veselim”(Lc. 15,23), rasuna tainic si duios, în murmur de recunostinta calda, dulcea cântare de lauda si multumire: „Pe Tine Te laudam, pe Tine Te binecuvântam, Tie Îti multumim, Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru!”(„Liturghierul”).
Prin aceasta se împlineste întocmai cuvântul pe care Iisus Învatatorul l-a rostit în casa lui Simon fariseul: „Iertate sunt pacatele ei cele multe, caci mult a iubit! Iar cui se iarta putin, putin iubeste!”(Lc. 7,47). Scrierile aghiografice sunt pline de astfel de exemple care ne încredinteaza cu privire la puterea pocaintei de a face „din pescari apostoli si din pagâni mucenici”, precum si din femei (la început nu tocmai cuvioase), ulterior, adevarate raze de foc si de lumina, ca unele care au biruit neputintele firii si au devenit vrednice de slujire sfânta si demne de toata cinstirea. Maria Magdalena, „cea întocmai cu Apostolii”, si Maria Egipteanca, cea din pustia Iordanului, nu sunt decât doua dintre numele cele mai cunoscute care au strabatut de-a lungul si de-a latul pamântului crestinesc cu faima vredniciei trairii si a osârdiei lor duhovnicesti, mai presus de omeneasca întelegere. Tot asa precum si Pelaghia sau Taisia ori Iacob Pustnicul si Sfântul Bonifatie (cel oarecând plecat la Ierusalim ca un usuratic si desfrânat de la curtea stapânei sale, dar întors de acolo ca sfânt marturisitor al lui Hristos, prin sfintele sale moaste cele mucenicesti) au uimit crestinatatea, fiecare la vremea sa (si chiar si dincolo de aceasta), de-a lungul veacurilor pâna la noi. Caci sfintii mucenici de prin cetati si sate si orase primeau cu bucurie a li se jertfi viata de aici si a li se varsa sângele trupesc pentru Hristos, caci dobândeau în schimb viata cea vesnica si harul cel dumnezeiesc.
Acelasi har pe care sfintii asceti de prin pustietati îl agoniseau în inimile lor prin jertfa cea fara de sânge a rugaciunii neîncetate întru necontenita priveghere si postire neînfrânta: „Jertfeste lui Dumnezeu jertfa de lauda si împlineste Celui Preaînalt fagaduintele tale, si cheama-Ma în ziua necazului – si te voi izbavi – iar tu Ma vei preaslavi!”(Ps 49,15-16). Asa si-au agonisit unii ca acestia cununile nevestejite ale slavei ceresti netrecatoare. Dar este o mare diferenta între aureola de lumina lina care învesmânteaza faptura unui sfânt profet, apostol sau mucenic ori cuvios, lumina sfânta dobândita prin credinta dreapta si prin fapte bune, si asa-zisa „aura” despre care învata asa-numitii „clarvazatori” si „bioenergeticieni”, referindu-se de fapt (fara ca macar sa stie!) la irizatiile demonice ale duhurilor rele ce salasluiesc ca patimi de ocara în trupurile si sufletele celor pe care îi chinuiesc din pricina nepasarii si a neluarii aminte la sine si a nepurtarii grijii celei pentru mântuire. Numai o pocainta sincera si deplina îl poate duce pe om la Dumnezeu. Si doar o credinta vie în puterea dragostei lui Dumnezeu si în mila Lui îl poate izbavi de pacate. „Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului!” l-a facut pe vames sa se întoarca „mai îndreptat la casa sa”(Lc. 18,13-14). Cuvântul de îndemn al lui Iisus este limpede si ferm: „Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum sa nu mai pacatuiesti!”(In. 8,11). Iar altadata el capata ecouri de avertisment proorocesc si de neînduplecat: „De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie tie ceva mai rau!”(In. 5,14). Literatura duhovniceasca de provenienta ascetica monahala înfatiseaza portretul povatuitorului pe calea mântuirii sub chipul unui adevarat razboinic luptator „împotriva duhurilor rautatii, care sunt în vazduh”(Efes. 6,12), pentru a elibera sufletele celor robiti de demoni ori cazuti prada curselor diavolului, ca un strateg duhovnicesc iscusit în arta discernamântului, daruit fiind cu darul deosebirii duhurilor. Acest dar, însa, este rezultatul unui sir îndelungat de ani plini de nevointa, ca o acumulare uriasa de experienta spirituala, singura în masura sa daltuiasca maiastru caractere calite în focul ispitelor, adica în cuptorul încercarilor venite de la trup, de la lume si de la diavol, de-a lungul întregului urcus duhovnicesc al stradaniei de curatire de patimi, de luminare duhovniceasca si de unire prin har cu Dumnezeu Cel vesnic viu.
Numai atunci când fugi de pacat te apropii de Dumnezeu. Doar asa te poti curati, lumina si asemana cu sfintii. Doar când urasti pacatul poti sa-L iubesti pe Dumnezeu, si astfel sa te învrednicesti de minunate cercetari ceresti în rugaciune si în contemplatie. Si atunci doresti sa te rogi, cauti linistea, râvnesti sa meditezi, sa citesti ceva de suflet folositor – si astfel sa petreci mereu cu Dumnezeu. Cei iubitori de rugaciune si de cântare, de citire si de slavoslovie, de Psalmi si de Scripturi, râvnitori la slujbele Bisericii si împlinitori ai rânduielii de chilie, au semnul izbavirii de patimi si al apropierii de Cel Preaînalt. Din nefericire, sunt destui asa-numitii teologi (ai literei, nu ai Duhului!) lipsiti de suflul rugaciunii. Una e teologia la care se refera, de pilda, cuvântul unui Evagrie Ponticul („Daca vrei sa fii teolog, roaga-te! Iar daca te rogi – esti teolog!”), si cu totul altceva este sa flecaresti întruna formule, idei, pareri si presupuneri despre Dumnezeu. Nu putem spune noi despre El mai mult decât El Însusi a facut-o: „Eu sunt Cel Ce sunt!”(Ies. 3,14); „Eu sunt Alfa si Omega, începutul si sfârsitul!”(Apoc. 21,6); „Cerul si pamântul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!”(Mt.24,35); „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara!”(In. 6,37); „N-am venit ca sa judec lumea, ci ca sa mântuiesc lumea!”(In. 12,47). Si de aceea Sfântul Apostol Pavel exclama: „Înfricosator lucru este sa cadem în mâinile Dumnezeului Celui viu!”(Evr. 10,31). Acesta este Dumnezeul crestinilor: „Tu esti Dumnezeu, Care faci minuni!”(Ps. 76,13). Iar iubirea de Dumnezeu înseamna unirea deplina cu El, precum tot marele Pavel o spune: „Nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste în mine!”(Gal. 2,20). La aceasta, însa, nu se ajunge prea usor. De pilda, în vremea noastra se manifesta în cuprinsul vietii bisericesti, unele curente de opinie care tind sa relativizeze complet lucrarea pocaintei. Aceasta nu mai este considerata ca indispensabila pentru mântuire. Si de aceea rostul duhovnicului în viata „credinciosului” de factura mai moderna devine unul destul de precar. Într-o asemenea perspectiva, duhovnicul risca sa se transforme într-un fel de „automat de dezlegat pacate” (probabil dupa modelul „automatului de cafea”). „Credinciosul” modern ar vrea întrucâtva sa scape de pacate – dar fara sa faca ceva anume în acest sens. Si e aceea ajunge sa pretinda ca duhovnicul sa îl dezlege, pur si simplu, ori de câte ori are el chef. Numai ca nu exista îndreptare fara lucrare.
Dovada sta îndemnul paterical: „Ai cazut? Ridica-te!”; si iarasi: „Iar ai cazut? Iarasi ridica-te!”. Nu degeaba scria si Apostolul: „cel caruia i se pare ca sta neclintit, sa ia seama sa nu cada!”(I Cor. 10,12). Numai ca a cadea pururea în pacat, fara sa te mai sinchisesti de ridicarea din el, înseamna de fapt a petrece viata în pacat, a îmbratisa pacatul, a te uni cu acesta, facând din el cumva un alt mod de a fi. Daca a cadea în pacat e omeneste, a te ridica din el îi bucura pe îngeri. Dar a ramâne în pacat – aceasta este diavoleste. Si de aceea Sfântul Apostol Pavel ne reaminteste: „În lupta voastra cu pacatul nu v-ati împotrivit înca pâna la sânge!”(Evr. 12,4). A da vina pe contextul social este o mare greseala. Istoria nu are treaba cu mântuirea. Nu putini au fost cei care, la adapostul parelnic al asa-zisei „persecutii comuniste”, au refuzat a-L mai sluji pe Dumnezeu, debarasându-se de „obligatiile” spirituale ale Bisericii. Sa nu uitam, însa, ca primele veacuri de crestinatate au cunoscut prigoane mult mai diabolice decât prigoana comunista. Si totusi, catacombele si pesterile si crapaturile pamântului au umplut cerul Bisericii de crestini adevarati, încât astazi gem sinaxarele de multimea numelor de sfinti, iar bisericile de multimea moastelor lor. E foarte adevarat si faptul ca, în dimensiunea lui agresiv ateista, comunismul a dat la iveala (fara sa vrea!) milioane de vajnici marturisitori ai Cuvântului întrupat din Fecioara Maria. Au platit tribut de sânge si de credinta toate categoriile sociale, de la taranii simpli si pâna la intelectualii de marca, cu totii fiind supusi uneori la chinuri si forme de tortura fizica si psihica de un diabolism aproape cu neputinta de închipuit. Daca ar fi sa ne gândim numai la sutele de ierarhi, episcopi si mitropoliti mucenici, la miile de preoti si de monahi martirizati, si la milioanele de crestini ucisi numai în cuprinsul pamântului rusesc pentru credinta în Hristos si purtarea în inima, pe buze si pe trup, a Crucii Celui Rastignit (ca un refuz total al propagandei ateiste si al hulelor „materialismului dialectic si istoric”, pretins „stiintific”) – si ar fi de ajuns! Dar si în România veacului al douazecilea prigoana draceasca declansata împotriva dreptei închinari în Duh si în Adevar, a jertfit prin temnite de tortura si lagare de munca silnica vietile a mii de credinciosi, mai tineri si mai vârstnici: sfânta mucenicie fortata de împrejurari, nepretinsa de Dumnezeu, dar îngaduita de El pentru multimea pacatelor poporului si pentru nepasarea fata de credinta mosilor si a stramosilor nostri.
Dârzenia luptei neînfricate cu pagânatatea si avântul ctitoricesc si marturisitor al unui Stefan, înaltimea idealului de moralitate si întelepciune al unui Neagoe, puterea curajului de neînfrânt a unui Mihai, smerenia jertfirii unui Barnovschi, ca si maretia verticalitatii de neînduplecat a unui Brâncoveanu – sunt tot atâtea marturii ale istoriei crestine românesti de altadata, care ar trebui sa reprezinte modele de traire autentica a credintei în Dumnezeul Cel Viu al Adevarului pentru noi, cei de azi. Caci lucrarea personala a fiecaruia dintre cei pomeniti, ca si a celor pe care nu i-am amintit aici, l-a facut sa straluceasca pe „fiecare în rândul cetei sale”(I Cor. 15,23). Si de aceea s-ar cuveni ca fiecare dintre noi, deopotriva clerici sau laici, monahi ori mireni, sa pastram în minte cuvintele Mântuitorului: „vor iesi cei ce au facut cele bune spre învierea vietii, iar cei ce au facut cele rele spre învierea osândirii!”(In. 5,29). În loc de acestea, însa, auzim cu totul altfel de „învataturi” si „apoftegme”, enuntate uneori chiar si de unii parinti duhovnici, precum: „Nu poate gresi omul cât poate ierta Domnul!”, sau chiar: „Nu poti gresi tu, pacatosule, cât pot ierta eu, ca duhovnic!”. Numai ca astfel de „propovaduiri” si „încredintari” nu sunt izvorâte dintr-o constiinta limpede si curata a maretiei înfricosatoare a Jertfei Fiului Lui Dumnezeu pe Cruce spre încetarea potopului de pacate de pe pamânt. Iar Sfintii Sai ucenici si Apostoli ne îndeamna categoric: „fiti treji!”(I Pt. 5,8), „fiti tari!”(I Cor. 15,58). Si de aceea, nu poate un om rânduit ca simplu iconom al Tainelor lui Dumnezeu sa depaseasca sau sa întreaca masura lucrarii divine, care se face în Numele Tatalui si al Fiului si al Duhului Sfânt, iar nicidecum în numele lui personal! Nu ne pocaim la concurenta, nu ne pocaim la pariu ori de dragul duhovnicului, ci din dorul de Dumnezeu si din dorinta sincera de a fi cu El: „si asa pururea cu Domnul vom fi!”(I Tes. 4,17). O alta atitudine destul de raspândita în numeroase comunitati parohiale si obsti monahale contemporane, ce poate fi calificata ca si ratacire duhovniceasca sau forma de înselare, abordeaza problema împlinirii poruncilor evanghelice într-o maniera straina de duhul patristic autentic. Astfel, se constata ca duhovnicul (sau povatuitorul) aproape ca suprima dreptul de a gândi si de a decide al credinciosului (sau al nevoitorului). Desi atât credinciosul mirean, cât si nevoitorul monah, sunt numiti „oi cuvântatoare” din turma lui Hristos, „Pastorul Cel Mare al oilor” (Evr. 13,20) înzestrate cu ratiune, deci cu chemarea si puterea de a discerne între bine si rau, între adevar si minciuna, între lumina si întuneric, între frumusete si urâtenie, totusi se promoveaza uneori ideea ca pastorul sufletesc ar trebui neaparat sa-si dea cu parerea si sa hotarasca el în orice privinta – oricât de marunta.
Numai ca una e sa soliciti cuvântul povatuitorului ascetic iscusit în deslusirea curselor pe care demonii le întind nevoitorilor din pustie (prin tot felul de vedenii, aratari, voci, glasuri, mirosuri, proorocii si descoperiri – tot atâtea posibile forme de înselare diavoleasca ce trebuie deosebite de lucrarile îngeresti), si cu totul alta este sa-ti soliciti duhovnicul pentru ca sa-ti stabileasca meniul, garderoba, parfumurile, coafura si mijlocul de transport cu care sa calatoresti de la serviciu acasa si înapoi! În viata cotidiana lucrurile se simplifica: crestin fiind, ai binecuvântare sa faci tot ceea ce e bine pentru tine si pentru semeni, ai blagoslovenie la tot binele, si nu ai binecuvântare la a pacatui sau la a face rele!… Dar ceea ce e înca si mai interesant e faptul ca, atunci când facem (sau vrem sa facem) raul, nu mai avem nevoie de duhovnic! În schimb, n-avem deloc simtul ridicolului sau al penibilului atunci când ne înfatisam înaintea parintelui duhovnicesc pentru lucruri de-a dreptul puerile … Nu are nimic de a face despatimirea ta cu descurcareala printre cele cotidiene si efemere ale lumii de aici. În aceasta perspectiva, întelegem mai bine raspunsul pe care avva Dorotei l-a dat acelor ucenici ai sai care l-au întrebat de ce îi evita: „Fug de voi pentru ca va iubesc!”. Altfel spus, nu pot pune laolalta gândurile pamântesti ale mintii împatimite de cele lumesti cu gândurile ceresti ale mintii înduhovnicite prin rugaciunea neîncetata facuta în Numele lui Iisus. Aceasta pentru ca, atât timp cât omul nu-si dezlipeste mintea de gândurile la treburile lumesti, nici nu va birui vreodata în lupta cu duhurile demonice ale patimilor, spre a se elibera de acestea. Edificator în acest sens este îndemnul pe care Sfântul Apostol Petru îl adreseaza lui Simon vrajitorul: „Pocaieste-te, deci, de aceasta rautate a ta si te roaga lui Dumnezeu – doara ti se va ierta cugetul inimii tale!”(FA 8,22). Fara straduinta sustinuta a efortului de pazire a mintii de spurcatele gânduri prin neîncetata luare-aminte la sine, nimeni nu va putea constientiza vreodata propria sa stare de pacatosenie. Ci pacatele îi vor aparea ca ceva cât se poate de firesc, de normal chiar, fara sa deranjeze în vreun fel constiinta. În aceasta privinta, Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: „Vei vedea unii duhovnici care dezleaga foarte usor anumite pacate – aceasta pentru ca sunt si ei robiti de ele. Sau, dimpotriva, vei vedea alti duhovnici, foarte severi si aspri cu cei pacatosi: unii ca acestia, prin darul lui Dumnezeu, au fost feriti de caderea în pacate, si de aceea înteleg mai greu starea de neputinta a celui pacatos”. Ideal, însa, este sa discerni cu inima de mama iubitoare (care mustra cu blândete si iarta cu marinimie), cu minte de judecator (ca sa arati neîndoielnic si precis consecintele greselii si greutatea pacatului), dar si cu mestesug de doctor (ca sa dai leacuri potrivite, atât pentru patimile grele, cât si pentru pacate mai usoare, ca sa poti sa-i vindeci si sa-i câstigi deopotriva pe cei mari ca si pe cei mici, pe cei scoliti ca si pe cei nepriceputi), dupa cum si Sfântul Apostol Pavel scrie: „Caci, desi sunt liber fata de toti, m-am facut rob tuturor, ca sa dobândesc pe cei mai multi: cu iudeii am fost ca un iudeu, ca sa dobândesc pe iudei; cu cei de sub Lege, ca unul de sub Lege, desi eu nu sunt sub Lege, ca sa dobândesc pe cei de sub Lege; cu cei ce n-au Legea, m-am facut ca unul fara Lege, desi nu sunt fara Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui Hristos, ca sa dobândesc pe cei ce n-au Legea; cu cei slabi m-am facut slab, ca pe cei slabi sa-i dobândesc; tuturor toate m-am facut, ca, în orice chip, sa mântuiesc pe unii!”(1Cor 9,19-22).
Desigur, gravitatea unui pacat tine atât de contextul în care acesta s-a savârsit, cât si de dispozitia sufleteasca a celui care l-a facut: fie din iutime, fie din ura, din rautate, din invidie, zavistie, pizma ori frustrare, din dorinta de razbunare, din obisnuinta, pentru placere – ori, pur si simplu, din dorinta de a face rau. Unele ca acestea (aflate în flagranta contradictie cu normele de vietuire crestineasca) abunda, însa, în viata de zi cu zi a crestinilor contemporani. Nu degeaba tot marele Pavel semnala acest aspect cu totul nefericit: „Stiu ca nu locuieste în mine, adica în trupul meu, ce este bun. Caci a voi se afla în mine, dar a face binele nu aflu. Caci nu fac binele pe care îl voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela îl savârsesc! Iar daca fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci pacatul care locuieste în mine. Gasesc deci în mine, care voiesc sa fac bine, legea ca raul este legat de mine. Ca, dupa omul cel launtric, ma bucur de Legea lui Dumnezeu; dar vad în madularele mele o alta lege, luptându-se împotriva legii mintii mele si facându-ma rob legii pacatului, care este în madularele mele: om nenorocit ce sunt! Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?!”(Rm 7,19). Dar, daca ar fi sa ne gândim fie si numai la cea dintâi porunca din Lege: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, ar pe aproapele tau ca pe tine însuti!”(Lc 10,27), oare cum am mai putea justifica astfel de moravuri si naravuri, apucaturi si patimi, în viata noastra cotidiana de crestini ortodocsi?! Si ce raspuns am da noi Celui Sfânt, ca si crestini ortodocsi – câta vreme Ortodoxia pe care pretindem ca o traim si ca o întruchipam este împlinita, de fapt, prin credinta dreapta în Dumnezeul Cel adevarat si prin vietuirea curata în pacea si dragostea Duhului Sfânt – ceea ce la noi nu se mai regasesc?! Si cum, oare, sa Se salasluiasca Duhul Sfânt în inima omului, când aceasta devine cuib a toata necuratia?! „Caci din prisosul inimii graieste gura!”(Mt 12,34). De aceea este nevoie sa ne pocaim. Tertulian scria ca „marturisirea pacatelor este sfatuire cu Dumnezeu”. Iar Origen o numeste „învierea lui Lazar cel mort de patru zile, savârsita de Hristos”. Si tot Origen spune ca prezenta pacatului în suflet este ceva cu totul nefiresc, cu totul strain si vatamator. Pocainta este condensata în cele mai elementare forme de lucrare: „Mila voiesc, iar nu jertfa!”(Mt 9,13), caci „jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrânta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi!”(Ps 50,18).
De-a lungul veacului trecut, Ortodoxia româneasca a stralucit prin mari luminatori de suflete, deschizatori de cai spre mântuire, traitori de o valoare incontestabila (recunoscuta ca atare de Biserica) ai misterului îndumnezeirii omului prin credinta dreapta si statornica, prin viata curata, împodobita cu fapte de virtute, si prin har: Dometie Manolache, Arsenie Boca , Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Iachint Unciuleac, Vichentie Malau, Antim Gaina, Mina Prodan, Elefterie Mihail, Iustin Pârvu – toti acestia, ca si ceilalti asemenea lor, au întruchipat în viata si marturia credintei lor adevarul Sfintelor Scripturi si valoarea învataturilor patristice si filocalice. Caci nici unul dintre ei nu s-a abatut în vreun fel de la calea pe care au pasit cuviosii lor înaintasi de care au fusesera formati, la rândul lor. Si de aceea, duhovnicia nu se învata (doar cu vorba), ci se transmite (si cu fapta!). Argumente precum „asa zicea Avva!” sau „asa facea Batrânul!” au reprezentat întotdeauna, în viata duhovniceasca a monahilor, de pilda, adevarate definiri ale canonicitatii vietuirii fiecaruia, directii în care, mergând, sigur nu se rataceau, caci mergeau pe calea batatorita de pasii înaintasilor si adeverita prin izbânda lor. Precum si marele Pavel confirma: „Tine dreptarul cuvintelor sanatoase!”(2Tim 1,13); „Aduceti-va aminte de mai-marii vostri care v-au grait voua cuvântul lui Dumnezeu; priviti cu luare-aminte cum si-au încheiat viata si urmati-le credinta!”(Evr 13,7).
Izbânda (sau neizbânda) unui povatuitor duhovnicesc o face izbânda (sau neizbânda) ucenicilor sai. Aici problema e mai delicata. Daca ucenicul asculta si respecta întocmai cuvântul povatuitorului sau, dar totusi sfârseste în esec, atunci si povatuitorul va gusta amaraciunea esecului. Si astfel va fi nevoit sa-si asume carenta si sa schimbe modul de lucrare. Sau chiar sa îsi opreasca lucrarea. Caci tinta este sfânta: „tuturor toate m-am facut, pentru ca, în orice chip, sa mântuiesc pe unii!”(1Cor 9,19-22). Dar daca ucenicul nu asculta sau pleaca, lepadându-se de fagaduinta ascultarii, ori contesta eficienta canonului primit, atunci unul ca acesta e liber sa guste esecul (caderea, înselarea sau ratacirea) pe cont propriu. Nu Hristos este vinovat de spânzurarea lui Iuda, si nici de lepadarea lui Petru. Asa si în Ortodoxie: nu e de vina Biserica pentru ca în rândurile ei apar uneori cei lepadati de cele sfinte, tot felul de rataciti si înselati, certati cu buna rânduiala. Aceasta nu înseamna ca lucrarea Duhului Sfânt este umbrita în Biserica. Scris este si ramâne: „Eu nu voiesc moartea pacatosului, ci ca pacatosul sa se întoarca de la calea sa si sa fie viu!”(Iez. 33,11). Asa si în Taina Spovedaniei: pocainta (adica îndreptarea) da roade numai în lumina cuvântului Sfintei Evanghelii si a învataturii filocalice – si numai în Biserica: „În afara Bisericii nu exista mântuire!”(Sfântul Ciprian de Cartagina). Unde este Hristos, acolo este episcopul, acolo este Biserica, acolo este si mântuirea. Finetea lucrarii pocaintei, adica sporirea tainica în harul sfinteniei divine, o putem recunoaste din doua pilde evanghelice: cea a tânarului bogat, caruia Hristos îi spune: „Daca voiesti sa fii desavârsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara în Cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi!”(Mt 19,21) – ceea ce înseamna ca e cam greu sa ne desavârsim, pentru ca uneori (cu lacrimi!) putem fugi de desavârsire pentru grija cea lumeasca, pentru desertaciunea cea de zi cu zi, si pentru parerea de sine, impresia buna despre propria noastra persoana de „ortodox învederat”, precum cel ce zicea: „toate acestea le-am pazit din copilaria mea!”(Mt 19,20) – numai ca ne lipseste mult lepadarea de sine…; si, apoi, din pilda pe care ne-o da (fara sa vrea) Petru mergând pe mare: fata în fata cu Iisus, merge pe apa ca pe uscat, dar „vazând vântul, s-a temut si, începând sa se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapa-ma!”(Mt 14,30). Atât de subtila e problema mântuirii si a sfinteniei! Când crezi ca esti mai sfânt, atunci esti în cadere… Când te crezi cel mai pacatos, atunci esti cu adevarat placut lui Dumnezeu! În viata duhovniceasca nu vom putea face vreodata vreo ierarhizare a lucrarilor tainice din inimile oamenilor. Acesta pentru ca poti cadea cu capul în jos (prin pacate grosiere), dupa cum poti cadea si „în us” (prin fapte de înaltare a mintii). Nu poti prea usor sa ajungi sa spui precum Pavel: „Nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste în mine!”(Gal 2,20). Viata duhovniceasca toata este o lupta acerba si o ispitire permanenta. Tocmai de aceea Mântuitorul Hristos Însusi ne îndeamna la trezvie neîncetata: Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati în ispita!”(Mt 26,41). Daca Adam L-a pierdut pe Dumnezeu chiar în gradina Raiului, cu cât mai mult noua, oamenilor cu trup carnal si simtiri pacatoase, ni se cuvine sa fim pururea atenti la cei trei mari riasi omorâtori de suflet (lenea, uitarea si nepasarea), în lupta neîncetata cu ispitele care ne vin de la trup, de la lume si de la demoni: „Chiar numai de o zi de-ar fi viata omului, nu este fara de pacat!”(Iov 14,4); „caci faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu înaintea mea este pururea!”(Ps 50,4) si „nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta!”(Ps 142,2). Iata, „risipit-am pacatele tale ca pe un nor si faradelegile tale ca pe o negura!”(Is 44,22). „Si ne iarta noua gresealele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri!”(Mt 6,12). „Domnul a ridicat pacatul de deasupra ta, si tu nu vei muri! ”(2Regi 12,13).
„Oricât de mari ar fi pacatele celui care se pocaieste, daca pocainta aceluia este deplina si sincera, atunci sa-l primesti în Biserica!”(Sfântul Grigorie Teologul). „Pocainta este o vindecare sufleteasca, iar preotul este doctorul duhovnicesc”(Tertulian). „Ca si putere harica, Pocainta este egala cu Botezul!”(Sfântul Grigorie Teologul). „Tatal a dat toata judecata Fiului, iar Fiul a dat-o preotilor – pentru ca si preotii iudeilor au avut puterea de a fi martori si de a vedea cum s-au curatit leprosii de lepra. În Noul Testament preotii împaca pe fiii lor duhovnicesti nu cu puternicii acestei lumi, ci cu Dumnezeu Însusi. Iar puterea de a lega si a dezlega n-a dat-o Dumnezeu îngerilor, arhanghelilor sau puterilor, ci preotilor, fiindca ceea ce hotarasc preotii pe pamânt Dumnezeu confirma în Cer: Stapânul Cerului este de acord cu parerea slujitorilor Sai de pe pamânt!”(Sfântul Ioan Gura de Aur). „Gura celui care face din rau bun, gura a Duhului Sfânt este!”(Sfântul Chiril al Alexandriei). „Nici un om întinat de pacat nu este lipsit de mântuire prin puterea Tainei Pocaintei!”(Sfântul Vasile cel Mare).
Parintele Calistrat
Manastirea Vladiceni, Iasi
(Stefan Bela Photography)