„Pleacă, Doamne, urechea Ta şi mă auzi, că sărac şi necăjit sunt eu!” (Ps. 85,1)
„Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia!” (Lc. 12,32)
„Acolo s-au temut de frică – unde nu era frică!” (Ps.52,6)
„De n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte!” (Ps. 126,1)
„În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie!” (Ps. 141,3)
„Bărbatul nepriceput nu va cunoaşte şi cel neînţelegător nu va înţelege acestea!” (Ps. 91,6)
„Vrăjmaşii Tăi, Doamne, vor pieri şi se vor risipi toţi cei ce lucrează fărădelegea!” (Ps. 91,9)
„Nu vor veni către tine rele şi bătaie nu se va apropia de locaşul tău!” (Ps. 90,10)
„Îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale!” (Ps. 90,11)
„Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune!” (Ps. 89,14)
„Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam şi în neam!” (Ps. 89,1)
„S-a umplut de rele sufletul meu şi viaţa mea de iad s-a apropiat!” (Ps. 87,3)
„Că mare eşti Tu, Cel ce faci minuni, Tu eşti singurul Dumnezeu!” (Ps. 85,9)
Bătrânii spun că odinioară Dumnezeu era mai aproape de inima omului. Pentru că rugăciunea era temelia vieţii fiecăruia. Iar rostul sufletului omenesc se regăsea în lucrurile de taină ale existenţei. Pe atunci, în orice situaţie s-ar fi aflat (care stârnea îndoială sau nedumerire), oamenii spuneau: „Ştie Domnul Dumnezeu ce face, că toate sunt scrise în stele, în lucruri şi în oameni!”. Şi astfel oamenii aveau linişte deplină. Căci nu uitau că Tatăl nostru Cel din Cer stă la cârmă, veghind bunul mers al tuturor lucrurilor. Precum şi psalmistul cântă: „Iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele!” (Ps. 33,10).
În vremea noastră, însă, ştiinţa a împins limitele cunoaşterii până la pragul periculos al înălţării minţii omeneşti „mai presus de stelele Dumnezeului Celui Puternic” (Is. 14,13). Omul şi-a adus aminte că este urmaşul lui Adam cel de demult, şi că moşteneşte de la acesta cunoştinţa binelui şi a răului prin mâncarea din rodul pomului oprit: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci – dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci!” (Fac. 2,16-17). Cunoaşterea astfel dobândită, însă, e otrăvită de întunericul demonic al neascultării din mândrie şi de viclenia „stăpânitorilor întunericului acestui veac”(Efes. 6,12). Şi de aceea bietul om a început să tâlcuiască şi să ticluiască lucrurile vieţii şi ale morţii după mintea sa, iar nu după învăţătura şi povaţa Celui Care le-a făcut – deşi stă scris: „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa!” (FA 1,7). Aceasta pentru că omul simte nevoia să fie asemeni Celui Preaînalt, încercând să găsească răspunsuri care împing mintea dincolo de înţelesul Sfintelor Scripturi, adică mai presus de stele – deşi iarăşi este scris: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile!” (Mt. 22,29). În ceea ce priveşte primejdiile demonice, vicleşugurile diavoleşti şi ticluirile antihristice, am fost din timp avertizaţi: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!” (Mt. 26,41). Numai că, în vremea din urmă, o stare de nelinişte aproape bolnăvicioasă tinde să acapareze în întregime obştea credincioasă. Mânaţi ca de un bici chinuitor, unii pretinşi cunoscători ai Scripturilor se străduiesc cu înverşunare, parcă, să descifreze neapărat semnele sfârşitului lumii în contemporaneitate, vrând cu orice preţ să etaleze un duh profetic revelator de adevăr cu privire la tainele apocaliptice. Ca şi cum L-ar lua la rost chiar pe Însuşi Dumnezeu: de ce întârzie sfârşitul lumii?! Doar a venit şi anul 2000, firesc ar fi fost să se arate deja antihristul de care prevesteşte Scriptura că va înşela lumea, normal ar fi fost ca Judecata să se fi ţinut deja! Nu degeaba avem mărturie chiar de la Mântuitorul că „se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi!” (Mt. 24,24), şi că Sfântul Apostol Pavel ne-a avertizat: „însuşi satana se preface în înger al luminii!” (II Cor. 11,14) – voi, însă, „rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5,17), căci „potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!” (I Pt. 5,8).
E foarte posibil ca o astfel de atitudine să fi fost cumva indusă şi de faptul că în prezent s-a dezvoltat în exces literatura pe teme apocaliptice. Poate că lumea a citit prea mult despre Dumnezeu – şi nu întotdeauna bine. Şi poate că lumea a uitat, însă, să se roage, pentru că – spun Sfinţii Părinţi ai „Filocaliei” – diavolul cu nimic nu batjocoreşte mai mult pe creştini decât atunci când le fură din minte şi din inimă lucrarea rugăciunii. Orice altceva să facă creştinul, numai să nu se roage, ci să amâne pocăinţa – în ciuda cuvântului care spune: „Răscumpăraţi vremea, căci zilele rele sunt!” (Efes. 5,16). În cartea intitulată „La apusul libertăţii” (publicată la Editura Sophia în anul 1999), Părintele Ieromonah Hristodulos Aghioritul ne arată cât de primejdios este să nu fim cu Dumnezeu, să ne îndepărtăm de El, să nu păstrăm comuniunea cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin Duhul Lui Cel Sfânt, cu putinţă de păstrat prin împartăşirea din harul Sfintelor Taine – mai ales ale Botezului, Mirungerii, Spovedaniei şi Euharistiei. Pentru că fără această împărtăşire uşor putem fi pecetluiţi cu „semnul fiarei”(Apoc. 16,2), adică cu blestemata pecete a necredinţei şi îndoielii faţă de puterea Dumnezeului părinţilor noştri, Care ne-a făcut „după chipul şi asemănarea” Sa (Fac. 1,26). Ce poate fi mai dureros decât să pierzi reperul, să rătăceşti calea către Pomul Vieţii, când „cuvioşii Tăi cu bucurie se vor bucura” (Ps. 131,9) iar „dreptul de vorbirea de rău nu se va teme!” (Ps. 111,16), căci „orice sfat veţi sfătui, îl va risipi Domnul, iar cuvântul pe care îl veţi grăi nu va rămâne întru voi – căci cu noi este Dumnezeu!”(Is. 8,10).
Deşi scopul vieţii dreptmăritorilor creştini cu adevărat cinstitori de Dumnezeu ar trebui să fie (după cuvântul Sfântului Serafim de Sarov) agonisirea Duhului Sfânt, noi, cei de azi, într-o isterie aproape generală, căutăm pretutindeni duşmani ai dreptei credinţe. Căutăm să-i stârpim pe cei care vor să ne „pecetluiască” şi care ne împiedică să fim cu Dumnezeu. Ce e interesant, însă, este faptul că nimeni n-a văzut un miting creştin în adevăratul sens al cuvântului – o adunare la care să participe toţi creştinii îmbrăcaţi „în sac şi în cenuşă” (Is. 58,5), cu post aspru, cu însetare şi cu plecare de genunchi, lăcrimând în rugăciune fierbinte – precum au făcut odinioară ninivitenii la propovăduirea proorocului Iona, ca să abată mânia lui
Dumnezeu cea cu dreptate pornită asupra lumii pentru mulţimea păcatelor ei strigătoare la Cer. Precum şi marele Moise învaţă: „Ca să nu se aprindă mânia Domnului Dumnezeului tău
asupra ta şi să nu te piardă de pe faţa pământului, că Domnul Dumnezeul tău, Care se află în mijlocul tău, este Dumnezeu zelos!” (Deut 6,15). „Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor!” (Ps. 33,14). Numai că se întâmplă exact invers, precum pe vremea măritului prooroc Ilie şi a mincinoşilor profeţi ai lui Baal: strigă poporul, şi cântă şi joacă cu glas mare, cu surle, cu trâmbiţe, cu boxe şi staţii de amplificare – de parcă Cel de Sus ar fi de-a dreptul surd… Îndemna Ilie pe unii ca aceştia: „Strigaţi mai tare, căci doar este dumnezeu! Poate stă de vorbă cu cineva, sau se îndeletniceşte cu ceva, sau este în călătorie, sau poate doarme; strigaţi tare să se trezească!” (III Regi 18,27).
De bună seamă, „vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legea Ta!” (Ps. 118,126); „mincinoşi sunt fiii oamenilor – în balanţă, toţi împreună sunt deşertăciune!” (Ps. 61,9); „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut!” (Ps. 52,4). Şi poate că tot Dumnezeu o fi de vină – pentru că nu-l lasă pe antihrist mai repede pe capul nostru, măcar să ne luăm de grijă în privinţa venirii lui… Isteria aceasta a „transformării” duhurilor imateriale în obiecte materiale, adică a identificării diavolului ca vinovat de recurgere la mijloace electronice (precum cip-urile) pentru atingerea scopurilor sale diavoleşti (ca un adevărat inginer-programator de rele) este de fapt o amăgire specifică unor minţi insuficient pregătite duhovniceşte prin rugăciune şi lucrare spirituală. Pentru că demonii intră în om prin cele cinci simţuri – „moartea intră pe ferestrele voastre!” (Iez. 9,21), nu altfel. Oare nu ne-a spus suficient de clar marele Pavel că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efes. 6,12)? Oare nu e suficient de convingător numele vădit la Gadara – „legiune” (Mc. 5,9)?! Oare nu scrie limpede inegalabilul Efrem Sirul, cel supranumit „harpa Duhului”, că tot atâtea duhuri demonice muncesc sufletul unui om – câte patimi de ocară şi pofte nelegiuite are?! Căci de fiecare din aceste patimi se face responsabil câte un drac. E de ajuns să vezi un creştin înnoit prin harul Sfântului Botez şi pecetluit cu Sfântul şi Marele Mir în semnul Sfintei Cruci şi împărtăşit din harul cel de-viaţă-făcător al Trupului şi Sângelui lui Hristos Cel Înviat Care a zdrobit pe diavolul, a sfărâmat iadul şi a călcat moartea – că se teme ca de foc de o simplă făcătură de mână şi de minte omenească, pentru ca să-ţi dai seama cât de neinstruit teologic şi de nepregătit duhovniceşte este unul ca acesta. Căci nu ia aminte la avertismentul marelui Antonie, cel supranumit „doctorul Egiptului”, că dracii împânzesc văzduhul cu numărul lor neînchipuit de mare, făcându-l ca pe o sită aproape de netrecut … şi prin care poate străbate singură smerenia! În vremea noastră, „teologul” modern, foarte instruit în diverse ştiinţe şi informat în tot felul de domenii de cercetare – dar total nepregătit în arta rugăciunii şi complet străin de tainica ei lucrare cea din lăutrul inimii, se străduie din răsputeri să demonstreze „tehnic” şi „ştiinţific” că dracul lucrează prin instrumente electronice. Aceasta în ciuda învăţăturii Sfinţilor Părinţi (cu putinţă de aflat, de pildă, în volumul al şaselea al „Filocaliei”) că numai iubirea-de-sine (împreună cu cele două fiice ale ei, mândria şi părerea-de-sine) atrag după ele tot cortegiul funerar al duhurilor răutăţii spre îngroparea de veci a sufletului în beznă: de la pârdalnica akedie (trândăvia nelucrării spirituale) şi până la „căderea în sus” (produsă prin înfumurarea din pricina aşa-ziselor „virtuţi” duhovniceşti), toate acestea îl aduc pe om într-o amarnică stare de înşelare demonică. Cea mai mare înşelare a văzătorilor-în-duh din vremea noastră, prevestitori ai iminentei veniri a anithristului, este însă pretenţia deşănţată a cunoaşterii cu precizie a timpului şi locului sfârşitului întregii lumi – mai înainte chiar şi decât Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu Însuşi! Se smereşte Hristos, ia chip de rob, om făcându-Se asemenea nouă ca să ne mântuiască, şi este întrebat de ucenicii Săi cele despre sfârşitul lumii şi despre Dreapta Judecată. Şi atunci ne răspunde deschis şi categoric: „De ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl!” (Mt. 24,36). Şi când colo, iată că atât unii mireni, cât şi unii monahi deopotrivă, ştiu ei mai bine chiar şi decât Hristos când şi cum va fi sfârşitul! …
Oare n-ar fi mai corect să punem capăt isteriei şi să oprim neruşinarea de a-L mai supăra pe Dumnezeu cu pretenţii arogante la funcţii şi atribuţii de orânduire a rostului lumii care nu se cuvin unora ca noi? Atunci când trebuia să fie răstignit, Hristos i-a răspuns lui Petru: „ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie?!” (Mt. 26,53-54). Aşa şi noi acum: să-L lăsăm pe Dumnezeu să împlinească El până la capăt planul de mântuire a lumii după voia Sa cea sfântă şi după înţelepciunea Sa cea de necuprins cu mintea: „sfatul Domnului rămâne în veac!” (Ps. 32,11), „lege le-a pus şi nu o vor trece!” (Ps. 148,6). Scris este: „la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu!” (I Tes. 4). Porunca este doar a Tatălui: „toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui!”(In. 5,28). Aşadar, nu temple secrete, nu organizaţii oculte, nici conspiraţii sau comploturi. Totul va fi la vedere! Se va vedea pe cer semnul Fiului Omului de la răsărit la apus şi de la miazănoapte până la miazăzi. Atunci „va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Lc. 13,28) – dar nu pentru toţi, ci pentru cei care n-au crezut în cuvântul Evangheliei: „căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri!” (Mc. 8,38).
Aşa că mai bine ar fi să lăsăm deoparte basmele şi poveştile smintitoare care îi înspăimântă pe cei mai slabi de înger, făcându-i să se dezbine în tabere adverse, în care unii nu se pot ruga de cip-ul celorlalţi, iar ceilalţi nu se mai roagă de grija antihristului, dar toţi încing polemici aprinse: cum şi când şi unde şi în ce fel va veni sfârşitul. De fapt, antihristul e de găsit mai întâi în ura dintre noi, în clevetirea semenilor noştri, în judecarea aproapelui şi în osândirea celor care nu sunt de acord cu părerile formulate hazardat şi arbitrar, fără nici un temei în Sfânta Scriptură sau în scrierile Sfinţilor Părinţi: „cine este mincinosul – dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul!” (1In 2,22), „pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul!”(2In 1,7); ,,copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă!”(1In 2,18) , ,,şi orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus că e Hristosul, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine – şi acum este chiar în lume!”(1In 4,3) .
Tot ceea ce este aparatură electronică, tot ceea ce funcţionează prin comandă automatizată şi pe bază de memorie electronică, tot ceea ce este tehnică de vârf în domeniul calculatoarelor, telefoanelor mobile, camerelor de luat vederi şi aparaturii de înregistrare – totul este supus „cipării”. Computerizarea implică cip-ul, care nu e decât o capsulă de memorie cu multiple funcţii încorporate în însăşi construcţia ei. Şi de aceea orice aparat electronic performant (un stimulator cardiac, un stimulator cerebral, pulmonar sau renal, orice computer medical de stabilire a diagnosticului prin tomografiere sau prin rezonanţă magnetico-nucleară) toate acestea funcţionează cu cip-uri. Iar noi … fugim în pădure de frică! Cu o asemenea atitudine nu reuşim decât cel mult să-i facem pe draci să râdă de să se prăpădească, văzându-ne cu câtă „deşteptăciune” am identificat viclenia meşteşugirilor lor în frecvenţa undelor de microcip! Diavolul nu este cip, iar cipul nu e diavol. Sunt lucruri diferite, forme diferite cu lucrări diferite şi scopuri diferite. Cu un pistol poţi omorî oameni, dar te şi poţi apăra de fiarele sălbatice. Un medicament te poate vindeca de boală, dar (administrat necorespunzător) te poate şi ucide. Apa îţi astâmpără setea, dar te şi poate îneca. Focul arde şi distruge, dar şi încălzeşte şi dă confort. Omul este cel care ca „împărat al întregii zidiri” (Sfântul Vasile cel Mare), dă întrebuinţare tuturor acestora, stăpân fiind peste toate – dar nu şi peste legile lui Dumnezeu. Şi de aceea Hristos, în pustia Carantaniei , a fost ferm şi categoric: „Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi doar Lui singur să-I slujeşti!” (Mt 4,10). Aşa că ar fi cazul să nu-L mai supărăm pe Dumnezeu. Avem pace în ţară, libertate de credinţă, bisericile sunt deschise, clopotele bat, toaca se aude, strana cântă, preoţii slujesc în tihnă în altare, Hristos Se jertfeşte zilnic în Dumnezeiasca Liturghie, porţile bisericilor sunt deschise tuturor, sfintele locaşuri sunt mari şi încăpătoare, frumoase şi primitoare, glasul Sfintei Evanghelii răsună de la un capăt la altul al pământului. Oare de ce altceva mai este nevoie? În ce altceva să regăsim mila, iubirea şi îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu faţă de noi? Ce ne lipseşte ca să ne mântuim? Avem mulţime de cărţi de suflet folositoare. Dospesc minţile creştinilor de mulţimea cuvintelor de folos, a predicilor şi a catehezelor. Şi atunci – cine este duşmanul mântuirii noastre? Cine sunt cei care nu ne lasă să ne mântuim? Cine ne închide uşa bisericii, a sufletului, a minţii şi a inimii? Cine ne stă împotrivă? Cine a dat lege să ne împiedice să ne rugăm, să ne împiedice să ne mântuim? În ce constă prigoana creştinilor de azi? În ce biserică ortodoxă nu este Sfânta Liturghie? În ce biserică ortodoxă este altă învăţătură decât cea a Evangheliei? Ce legătură are secularizarea cu Biserica – despre care Mântuitorul Însuşi a spus că „porţile iadului nu o vor birui!” (Mt 16,18)? Dar modernitatea sau tehnologizarea sau chiar globalizarea?! Cine ne poate convinge că nu tot Sfânta Masă este altarul de jertfă al Mântuitorului? Că nu tot prin împărtăşirea din Sfântul Potir şi de pe Sfântul Disc ne mântuim? Şi că nu tot prin gustarea din prescură, vin şi apă – peste care Duhul Sfânt pogoară de la Dumnezeu, sfinţindu-le, pe ele, pe preot şi pe credincioşi – vom dobândi viaţa veşnică? Şi oare nu este fiecare epicleză o nouă Cincizecime de la Dumnezeu „Tatăl nostru Cel din ceruri” (Mt. 6,9)? Ca dovadă că Blândul „Păstor Cel Mare al oilor”(Evr 13,20), Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, până astăzi rămâne smerit tăinuit în prescura liturgică şi în „rodul viţei”(Mc 14,25)! Oare nu tot din sfintele cărţi de cult învăţăm cele spre mântuire? Şi nu tot aceiaşi credincioşi vin la biserică? Şi atunci, dacă de două mii de ani avem acelaşi Duh, acelaşi Domn, acelaşi Botez şi suntem aceeaşi turmă – cu ce am călcat Sfintele Scripturi? Nu spune Apostolul: „un Domn, o credinţă, un botez” (Efes. 4,5)? După ce alergăm? Cu cine ne războim? Pe cine atacăm? Cine ne stă în calea mântuirii?! Răspunsul la toate aceste întrebări este la fel de vechi ca şi creştinătatea însăşi. Noi suntem duşmanii noştri: „duşmanii omului – casnicii lui!” (Mt. 10,36). Nu degeaba spunea Sfântul Antonie cel Mare: „De va voi omul, se va mântui – iar de nu va voi, nu se va mântui!” („Patericul Egiptean”). Duşmani ne sunt patimile trupeşti: „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6,19) – „de va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi!” (I Cor. 3,17). Duşman ne este diavolul cel care ne dă bătaie de cap cu ocupaţii colaterale şi care ne stârneşte la polemici, dezbateri, conferinţe şi dispute antihristice, ca să scoată din noi şi dintre noi orice duh de pace, de rugăciune şi de lucrare a pocăinţei în curăţie şi dreptate: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă! Iar El, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă – nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25,11-12).
Lumea este locul în care formele de manifestare a răului din patimi şi păcate sunt la fel de multe câte minţi şi gânduri şi voinţe sunt. Căci omul umblă după voia lui, urmând părerii minţii lui iar nu învăţăturii divine: „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut!” (Ps. 13,3), „nelegiuiţii mişună pretutindeni!” (Ps. 11,8); şi iarăşi: „feriţi-vă de orice înfăţişare a răului!”(I Tes. 5,22). Noi suntem singurii vinovaţi că ne lăsăm purtaţi de vânt precum norii dintr-o parte în alta a cerului, umblând din vorbă în vorbă şi dintr-o părere în alta, fără a mai împlini cuvântul lui Pavel către Timotei : „ţine dreptarul cuvintelor sănătoase!” (II Tim. 1,13), „nu lua aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri, care aduc mai degrabă certuri decât lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu cea întru credinţă!” (I Tim. 1,4).
Cu câtă uşurătate abandonăm puterea rugăciunii lui Iisus, puterea rugăciunii psaltice şi glasul Dumnezeieştii Liturghii, schimbând viaţa de comuniune a Bisericii sub lucrarea Duhului Sfânt cu adunări deşarte şi nefolositoare… ca să schimbăm ce? Decalogul? Fericirile? Conţinutul revelaţiei naturale şi supranaturale? Învăţăturile celor şapte sfinte sinoade ecumenice? De ce anume a avut nevoie Biserica iar Duhul Sfânt nu i-a dăruit? Ce au Sfinţii cei din Cer, iar noi nu am primit de la Dumnezeu? „A plouat peste ei mană de mâncare şi pâine cerească le-a dat lor!”(Ps 77,28); „viaţă a cerut de la Tine şi i-ai dat lui – lungime de zile în veacul veacului!” (Ps. 20,4). Aceasta este veşnicia adorării Celui Sfânt. Numai că noi căutăm să ocupăm vreun loc prin sinaxare fără nevoinţă; vrem Raiul şi sfinţenia, dar fără lucrare de pocăinţă şi de curăţire – deşi „nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (1Cor 6,9) căci „în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului!”(Apoc 21,27); „nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne!, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri!”(Mt 7,21). Ne temem de duşmani închipuiţi şi ne confecţionăm în minte atacatori şi chinuitori după propriile noastre patimi şi neputinţe, ca şi păgânii care odinioară îşi făceau idoli după poftele lor: „Cel Ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii, şi Domnul îi va batjocori pe ei!” (Ps. 2,4); „de M-ar fi ascultat poporul Meu, de ar fi umblat Israel în căile Mele, i-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor!” (Ps. 80,12-13). Şi tot Psalmistul spune: „Nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, ca să nu-şi întindă drepţii întru fărădelegi mâinile lor!”(Ps. 124,3). „Fiţi treji, privegheaţi!”(1Pt 5,8): sincretismul patimilor este la fel de periculos ca şi sincretismul religiilor. Neghiobia ecumenismului poftelor noastre este la fel de primejdioasă ca şi relativismul ecumenismului confesiunilor – toate au acelaşi rezultat: stârnesc mânia Dreptului Judecător şi aduc asupră-ne osânda iadului: ,,cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor!” (Mt 5,19); „căci adevărat zic vouă: înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate!” (Mt. 5,18).
„Ascultaţipe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă!” (Evr. 13,17), „iar Dumnezeul păcii, Cel Ce prin Sângele unui Testament veşnic a sculat din morţi pe Păstorul Cel Mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus Hristos, să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ceea ce este bineplăcut în faţa Lui, prin Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!” (Evr. 13,20-21).
„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!” (Evr. 13,7); „nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri; căci bine este să vă întăriţi prin har inima voastră, nu cu mâncăruri, de la care n-au avut nici un folos cei ce au umblat cu ele!” (Evr. 13,9); „aşa să grăiţi şi aşa să lucraţi, ca unii care veţi fi judecaţi prin legea libertăţii!” (Iac. 2,12). „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El!” (Iac. 1,12). „Iar înţelepciunea cea de Sus întâi este curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică. Şi roada dreptăţii se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea!” (Iac. 3,17-18).
„Ilie era om, cu slăbiciuni asemenea nouă, dar cu rugăciune s-a rugat ca să nu plouă – şi nu a plouat trei ani şi şase luni! Şi iarăşi s-a rugat iar cerul a dat ploaie şi pământul a odrăslit roada sa. Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate!” (Iac. 5,17-20).
Parintele Calistrat
Manastirea Vladiceni, Iasi
(Stefan Bela Photography)