„Sprijiniţi în bâtele solide de stejar, cu sacul în spate, mergeam pe drumul ce ducea la Karies, printr-o pădurice deasă de castani aproape desfrunziţi, de fistic şi dafin cu frunza lată. Mirosea a tămâie, ori aşa mi se părea, parcă intraserăm într-o biserică imensă: marea, munţii, pădurile de castani şi cerul drept cupola, deasupra noastră.
M-am întors spre prietenul meu.
– De ce nu vorbim? am zis eu, dorind să sparg tăcerea care începea să mă apese.
– Dar vorbim, a răspuns el, atingându-mi uşor umărul, vorbim, dar în limbajul îngerilor, tăcerea.”
Nikos Kazantzakis