Neîmplinirea sufletească..

Avem mai multe feluri de neîmplinire. Neîmplinirea sufletească este dorul permanent de Dumnezeu şi aici suntem într-o continuă lucrare şi ea se sfârşeşte prin mântuire. Spune aşa în Filocalie: “Unii oameni ar putea vedea pe Dumnezeu sau Dumnezeu le-ar putea arăta minuni, dar nu le arată pentru că fondul lor sufletesc nu este pregătit de a le înfrunta şi i-ar arunca dintr-o extremă în alta, fie că i-ar arunca în mândrie, fie că i-ar arunca în înălţarea minţii şi atunci ar cădea angelic, cum se spune, ca demonii, sau ar cădea în înşelare, adică ar crede că ceea ce au văzut sau li s-a întâmplat, au meritat”. După această neîmplinire vine neîmplinirea sufletească pe linie, să spunem, de sentiment: poate nu ai luat fata pe care ţi-ai dorit-o, poate nu ţi-ai cumpărat lucrul pe care l-ai poftit, poate nu ai avut lucrul pe care l-ai dorit, poate nu ţi-ai putut împlini, ce vrea omul, o maşină, o casă, dar acestea sunt mai mult raţionale, aceasta este o neîmplinire raţională, materială. Să fim foarte atenţi, că ea cu timpul se reflectă în neîmplinirea sufletească care se vede în oamenii mici cu talente şi cu mofturi mari.

Să vă dau o pildă. Un sfânt al Patericului stătea în pustie şi îşi păstrase un butuc sub cap, o rogojină pe el, nişte sandale de lemn în picioare şi o haină de pânză pe deasupra, să nu-l ardă soarele. Un alt trăitor, auzind despre dânsul la ce mare înălţime a ajuns, a venit să vadă. Acela a venit gol, numai cu o cârpă dinainte, cu picioarele prin nisip, sărac, amărât, şi când a ajuns în dreptul omului a zis în sinea lui: “Iată la cine am venit eu, tocmai acest văzător cu duhul care doarme pe rogojină!” La care acela îi spune:

– Frate, nu te sminti, tu ai venit gol din lume şi gol se cade să umbli, eu am venit din palate împărăteşti şi picioarele mele nu sunt învăţate cu arşiţa. Până se vor învăţa, le călesc cu aceste sandale care sunt o durere în picioarele mele, tu nu ştii ce simt eu. Am această rogojină, eu nu pot să dorm pe nisipul fierbinte. Tu acasă ai dormit pe rogojină şi aici se cade să dormi pe jos. De la mătase, eu mi-am păstrat doar această rogojină, aşa că nu mai căuta tu sfinţenia în lucrurile văzute în jurul omului, ci caută în lucrarea lui.

Şi atunci acela îi spune:

– Cu adevărat mare eşti înaintea lui Dumnezeu!

– Nu, nu sunt mare, dar cei mici din lume să nu se înalţe cu mintea în lucrarea duhovnicească, că nu a lor este lucrarea, ci a darului lui Dumnezeu.

La neîmplinirea materială ce vezi? De exemplu, unul a avut nişte lucruri modeste, pe măsura puterii lui. Deodată a prins o funcţie mare, indiferent ce ajunge el, ministru, director ş.a.m.d., până în vârful ierarhiei. În clipa când a ajuns în această funcţie, îşi ia tot ce nu şi-a putut cumpăra înainte, face tot ce nu a putut face cât a fost el mititel, asupreşte tot ce nu a putut asupri cât a fost el asuprit de alţii şi se răzbună pe toţi cei la care nu a putut el să-şi scoată, la vremea respectivă, colţii şi să-şi arate vanitatea. De aceea se explică această oportunitate mizerabilă pe care o întâlnim astăzi, de exemplu, între partidele politice. Vine acela la putere, până nu se umple el nu se lasă, schimbă tot, vine celălalt, schimbă tot, până nu se umple el nu se lasă, şi pe rând, pe rând, fiecare îşi cultivă vanitatea. Aceasta se cheamă neîmplinire materială. Să nu credeţi că dacă unul are trei milioane de euro la bancă şi este putred de bani şi nu mai poate de bine, el e mulţumit când te vede pe tine că paşti vaca pe marginea şanţului. Îl deranjează că ai vacă, tu nu ar trebui să o ai, numai el ar trebui să aibă. De ce lucrul acesta? Pentru că el sufleteşte, în termen popular, tot calic este. Nu-şi poate închipui cum să ajungi şi tu să ai vaca aceea, nu este posibil aşa ceva, prin el doar poţi să ai ceva, nu de capul tău. Şi se naşte din nou această neîmplinire sufletească.

Cu toţii am întâlnit cazuri – cutare are un şef la serviciu de-i vine să-şi lase serviciul şi să plece. Aceia sunt oameni incapabili, neîmpliniţi, ei nu au măsura bunului simţ, nu au măsura normalului, de aceea îşi bat joc de semenii lor, de aceea îi jignesc, de aceea îi umilesc, de aceea îi coboară, de aceea îi exploatează, ca să-şi arate vanitatea, iar când l-ai schimbat este din nou mieluşel şi linguşitor, e dreptatea întruchipată. Aceştia sunt cei mai periculoşi. Aceasta este neîmplinire materială. Cine a vrut să se împlinească material şi-a călcat peste poziţia socială, a plecat în străinătate, a stat câţiva ani, şi-a umplut portofelul, şi-a făcut o casă, şi-a luat pământ şi o maşină, s-a întors în ţară. Aţi văzut, face grătar, se plimbă, e bucuros, e mulţumit, dă şi la altul. Dar altul, cu toate că are, priveşte cu invidie.

Voi da o pildă, poate că fac o glumă – partidul de guvernământ. După ce ei s-au umplut peste măsură, pe alţii nu-i lasă măcar să respire. Aceasta este o neîmplinire sufletească. Nu sunt mulţumiţi că au ajuns la conducere, dar se răzbună şi pe toţi cei care le-au stat cândva împotrivă, să nu fie ei sus. Acum îşi arată adevărata valoare şi, de fapt, valoarea lor care este? Este una mizerabilă, pentru că ei de fapt nu au valoare. De ce? Pentru că ei nu merg spre binele şi prosperitatea ţării, cum a spus Simion Mehedinţi: „Politicianul şi conducătorul ţării trebuie să aibă inima ţării în inima lui, nu inima lui în inima lui”. Deci el lucrează numai pentru binele lui, nu se gândeşte la cel care moare. Pentru cel care moare aplică legea şi îţi arată articolul, dar pentru el toate sunt posibile. Aceasta este tot vanitate sufletească şi neîmplinire. La neîmplinirea profesională lucrurile nu stau aşa.

Sunt trei proverbe: nu nota reflectă ştiinţa, nu diploma reflectă calitatea, nu omul reflectă poziţia. Aici avem oameni poate foarte buni profesional dar care stau în banca lor şi nu vor să se lege la cap fără să-i doară. Ei îşi dau seama că, în momentul în care ar încerca să înainteze într-un mod oarecare, automat ar fi „faultaţi”, cum se spune, şi atunci zic: “Îmi văd de treabă”. Am să vă dau şi o pildă: unul ajunge şef, habar nu are de nimic dar e şef. El începe să-i exploateze pe cei care ştiu, purtându-se ca şi cum ar şti totul: “Vă arăt eu cum se face, vă pun eu la punct, vă dreg eu vouă”. El face lucrul acesta pentru a stârni teroarea, grija şi stresul, ca oamenii din jur să creadă că e un merit din partea lui, ca şef, să acorde o onoare, să etaleze un comportament frumos, o vorbă bună, o atenţie. Au făcut studii pe eşantioane şi şi-au dat seama că managerii care administrează firma în linişte, în pace, cu bună înţelegere cu subalternii, merg mai bine decât aceia care instituie stres şi teroare. Mi se pare firesc să simţi nevoia să munceşti cu simţ de răspundere când eşti motivat sau eşti cel puţin respectat. Atunci când cineva te tratează ca pe sclavul lui, normal că nu ai chef. La neîmplinirea profesională poate să se întâmple un alt lucru, sunt împliniri de moment şi împliniri de durată. De exemplu, dacă cineva şi-a dorit să fie doctor, a muncit, a învăţat, s-a străduit până i-a venit rândul la lucrul acesta. Am întâlnit oameni care au dat patru, cinci, şase examene. La şcoala de şoferi la fel. Nu reuşeşte într-o profesie, face altă pregătire, nu reuşeşte într-o pregătire, se duce în alta până îşi găseşte o menire, deci nu cade. La nivel valoric lucrurile sunt omeneşti, s-ar putea să fii foarte bun şi să nu ai şansa niciodată, însă s-ar putea să fii foarte prost şi să ai şansa din prima. Dar care este problema? Mulţumirea sufletească nu lipseşte.

Părintele Iustinian de la Prodromul avea o vorbă: “Sunt mai multe categorii de oameni: care nu ştiu că ştiu, care ştiu că nu ştiu şi care ştiu că ştiu”. Dacă ştii că ştii e foarte bine, ai mulţumirea sufletească, nu te doare capul, când eşti pus în faţa unei situaţii ai rezolvat-o. Când nu ştii şi te pune în faţa situaţiei, nu ştii ce să răspunzi. Când eşti pus şi crezi că ştii dar de fapt nu ştii, faci o catastrofă, iar când nu ştii şi nu vrei să recunoşti, înseamnă că nu eşti realist. Atunci ce trebuie să faci? Te lupţi cu tine. Un spital are director, are chirurgi, profesori, tu cauţi doctorul de care ai nevoie. La şcoală, toţi profesorii au grade de promovare, tu te duci la cel care ştii că ştie. Aici apare mulţumirea sufletească pe profesionalismul desfăşurat, nu cel afişat. Dar există şi nemulţumirea, neîmplinirea trupească, unul se supără că s-a născut mai bolnav, unul mai neputincios, unul mai puţin dotat cu inteligenţă, unul e mai înalt, unul e mai mic, unul e mai gras, unul e mai slab, unul e mai frumos, unul e mai urât. Acestea nu le ştim noi, sunt oglinzile lui Dumnezeu şi se spune că şi copiii sunt oglinda părinţilor. Dacă părinţii au fost foarte credincioşi, copiii sunt foarte frumoşi, dacă părinţii au fost păcătoşi, şi copiii poartă anumite semne, sindromul Down, oligofreni, retardaţi mintal, tot felul de boli, boli cronice.

Dezamăgirea

Dezamăgirea ca termen înseamnă o înşelare în legătură cu ceva, o imagine greşită despre ceva. Dar putem avea o dezamăgire personală care ţine de o anumită neatenţie a noastră. Există vorba: “Nu mai fi transparent ca sticla”, adică laşi să se vadă prin tine. Poate fi o dezamăgire între prieteni, poate fi o dezamăgire în familie între soţ şi soţie, poate fi o dezamăgire faţă de copii, poate fi o dezamăgire faţă de vecini, de cumetri, de naşi, de orice. Dar cea mai mare dezamăgire de care trebuie să avem grijă este dezamăgirea faţă de noi înşine. Eşecurile repetate în anumite probleme trebuie să ne pună nouă o întrebare: dacă toată lumea este rea şi eu sunt bun, de ce mie lucrurile îmi ies pe dos? Că de obicei avem tendinţa de a găsi o justificare. Mai vine la mine câte o femeie şi spune:

– Ştiţi, fata mea foarte frumos a crescut, dar de trei ani stă cu un băiat.

– Ştiţi, am un băiat foarte bun, dar a luat o femeie cu trei copii.

– Soţul meu e un om extraordinar, eu am avut încredere în el, dar acum m-a lăsat şi a plecat la alta.

Adică explicaţii puerile. Dezamăgirea poate veni de la ceea ce poate aduce capacitatea ta intelectuală, că tu poţi să vorbeşti cu cel mai ticălos om şi să ai impresia că vorbeşti cu o personalitate, el are cuvinte frumos alese şi tu te laşi sedus, atunci e dezamăgirea ta. Singurele dezamăgiri adevărate care pot să te smintească sunt dezamăgirile legate de credinţă, când te-ai rugat şi Dumnezeu îţi face pe dos, dar tu ai fost corect şi te întrebi de ce. Poţi să fii dezamăgit şi atunci să insişti ca să-L convingi că nu e adevărat. Poţi să fii dezamăgit de tine însuţi când ai dat un examen de zece ori şi nu l-ai luat niciodată, că eşti incapabil, şi chiar trebuie să fii dezamăgit! Cum de eu, care ştiam, nu mai ştiu? Înseamnă că ceva nu e în regulă! O dezamăgire, să spunem, materială, că îi dai unuia nişte bani şi nu-i mai vezi, dar e treaba ta de ce i-ai dat. Dezamăgirile pot fi cu fond şi fără fond, ele ţin şi de împrejurările vieţii. Pot să am motivaţie serioasă de dezamăgire sau motivaţie instantanee de dezamăgire, dintr-o mică nediscernere a minţii. Aici intervine discernerea. De obicei, cel mai mult suntem dezamăgiţi când lucrurile nu ies cum vrem noi. Dar ca să iasă lucrurile cum vrem noi, trebuie să ne uităm şi în jurul nostru, să ne raportăm la semenul cu care lucrăm.

Dezamăgirea afectează şi relaţiile din familie. Femeia nu mai are încredere în soţ, soţul nu mai are în soţie, copiii nu mai au în părinţi, părinţii nu mai au încredere în copii. Nu aţi văzut? “Hai, ia-ţi bagajul şi pleacă”, partaje, mânie. Eu am întâlnit o persoană, al cărei fond sufletesc mi-a plăcut, care mi-a spus aşa:

– Vreau să-mi las soţul, pentru că m-a înşelat.

– Nu este un motiv. Vrei să-ţi spun ce se va întâmpla? Încearcă 40 de zile să nu-l mai primeşti acasă, să vezi cum vei umbla după el şi îl vei aduce tu singură înapoi, pentru că tu îl iubeşti prea mult ca să-l laşi, dar acum o faci din orgoliu şi fără să gândeşti.

A făcut cum am învăţat-o eu şi a avut curajul să vină şi să-mi spună:

– Părinte, sunt foarte dezamăgită de mine, mi-am dat seama că nu am putut trăi fără el o

săptămână. Dacă nu vă ascultam, făceam o catastrofă.

Deznădejdea

Dezamăgirea poate duce la deznădejde, dar de obicei duce la accese de furie, la răzbunări, la ură, la zavistie, la pizmă şi la invidie, rareori duce la deznădejde. La deznădejde duce numai atunci când e vorba de persoana în sine, dacă e legată de sănătatea ei sau de autoritatea ei personală. De exemplu, pierderea bruscă a unei funcţii foarte mari poate să nască o boală sau un dezechilibru care duce la sinucidere. Sau, eventual, când e vorba de o sănătate cu eşec, un cancer, o nenorocire. Am întâlnit caz în care omul s-a otrăvit, s-a aruncat de la balcon, a luat pastile, zicând: “Ce rost mai are să trăiesc, dacă nu mai am nicio şansă?”, a fost o dezamăgire totală, cu toţi banii cheltuiţi, nu s-a rezolvat nimic.

Iar lipsa dorinţei de a mai trăi vine din necredinţă. Pentru că Apostolul Pavel a spus clar: “Cine nu se luptă după legile jocului nu se încununează”, şi iarăşi: “Lupta bună am luptat şi am biruit şi cununa am luat”. Noi nu avem dreptul să lungim sau să scurtăm viaţa, noi trebuie să luptăm pentru fiecare picătură de viaţă, exact după proverbul “Să munceşti ca şi cum ai trăi 1.000 de ani şi să te rogi ca şi cum ai muri mâine”. Nu avem voie să spunem: “Gata, pot să mor”. Nu ai voie să abandonezi lupta nicio clipă: “Doamne, Tu cu mine eşti, cu Tine mă întâlnesc!”.

Singurătatea

Singurătatea are trei feluri de a fi. Poate fi singularitatea trufaşă, când tu nu vrei să te raliezi celor din jurul tău. Poate fi o singularitate care vine pe motiv de integrare în societate, chiar dacă eşti un om normal, poate eşti puţin dificil, şi acesta poate fi un motiv. Sunt oameni insuportabili. Şi eu personal am persoane cu care nu vreau să am contact, nu izolez, sunt reticent, sunt atent, îmi calculez vorba, ştiu unde să mă opresc. Asta nu înseamnă că eu o însingurez, ci ea se însingurează. Ultima, este acea vanitate şi mândrie care te separă de restul oamenilor şi te pune într-o poziţie unde crezi că tu singur îţi meriţi acea poziţie. Aceea este însingurarea personalităţii tale. Singularitatea trufaşă e mică, te uiţi tu la un băiat, “Nu-i îmbrăcat frumos, nu stau lângă el sau nu vorbesc cu el”, este un mod de a alege pe sprânceană. Dar sunt oameni care pur şi simplu aşa sunt, nu că ar fi pustnici, nu că ar avea chemare de isihie, nu că ar avea chemare de liniştire, nu că ar avea chemare lăuntrică de rugăciune, nu că ar avea chemare lăuntrică de lucrare a minţii, niciuna dintre ele. Deci tot ce este spiritual evităm, trecem în cealaltă latură, o stare interioară, mai mult o manifestare discordantă. Nu o putem numi nebunie, că el se simte bine aşa, nu e violent, nu face accese de furie, nu face nimic, ei sunt un fel de oameni ciudaţi. Sunt cauze multiple, consideră că e net superior celor din jur, se izolează, consideră că este peste măsură de inteligent şi se izolează, consideră că este mai bine pregătit ca să stea în jurul celor simpli, apoi consideră că cei din jurul lui nu merită să fie în jurul lui. Eu am întâlnit persoane de genul acesta atât în viaţa civilă, cât şi în viaţa călugărească. Am avut coleg de armată care fuma singur lângă un copac şi când îl întrebai vreodată:

– De ce stai singur?

– Nu e treaba ta, vezi-ţi de ale tale!

Te evita scurt. Am întâlnit şi persoană care nu suporta să discute cu cineva, spunea:

– Eu cu tine nu am ce să discut, nu eşti la nivelul meu.

Aceasta venea tot dintr-o mândrie interioară. Singura singurătate admisibilă este cea care are rădăcina în Dumnezeu, dorinţa de liniştire, dorinţa de isihie, fuga de lume, dorinţa de monahism, de asceză, de pustnicie, dar este rară, e cu totul altă chemare, nu face parte din vanitatea personală. Şi apoi sunt oameni care se integrează foarte greu în societate şi atunci cei din jurul lor îi izolează. Comportamentul lor îi face pe ceilalţi să se ferească de ei. La un moment dat ei conştientizează lucrul acesta, intră într-un fel de orgoliu personal şi atunci, pe lângă respingerea lor, se închid şi mai mult şi devin singuri. Mai este o singurătate, poţi să fii cu toţi şi cu nimeni. Poţi să fii prieten cu toată lumea, discuţi cu toată lumea, discuţi orice şi oricând numai ce trebuie nu, faci orice numai ce trebuie nu, spui orice numai ce trebuie nu. În rest tu eşti singur cu tine, că aşa se şi spune, că sufletul are patru învelişuri: primul e învelişul sufletului, acolo pătrunde Dumnezeu, al doilea, lângă suflet, e învelişul unde pătrunde duhovnicul şi îţi vede neputinţele, al treilea înveliş, unde pătrunde soţul sau soţia sau copiii, deci este dragostea şi unitatea sau apropierea din familie, iar ultimul înveliş, de sus de tot, e învelişul unde mai pot pătrunde prietenii, că eşti bun, că eşti blând, că te pot înşela, că te pot amăgi, te pot folosi etc.

Despre Familia Ortodoxă – Interviuri cu Părintele Calistrat, Grația Lungu Constantineanu