Sinuciderea

Sunt mai multe moduri de sinucidere. Poţi pur şi simplu să te sinucizi tacit, fără să ştie nimeni, şi o faci la modul cel mai ascuns, în care nimeni nu şi-a dat seama ce ai făcut. Dar mai întâi vreau să spun că sinuciderea este ultima treaptă a păcatului, a 12-a sau darea sufletului în mâinile satanei fără judecata lui Dumnezeu. Sinucigaşii nu se judecă, sunt ca Iuda, se duc în iad, sunt urmarea deznădejdii, când cred că nu mai există nicio salvare de nicăieri, iar Scriptura spune aşa: “Cine nu creează viaţă nu poate lua viaţă”. Aşa cum noi nu ne-am dat un drum al vieţii când ne-am născut, nu ne putem opri drumul vieţii unde dorim, pentru că ne punem de-a curmezişul Creatorului, alterăm puterea lui Dumnezeu de hotărâre în viaţa noastră. Atunci Dumnezeu se retrage şi ne lasă pe noi să judecăm şi judecata e simplă, în mâna diavolului te-ai dat, a diavolului rămâi.

Legat de modul de sinucidere, sunt mai multe: sinuciderea lentă prin vicii, desfrâul, beţia, drogul, fumatul, neglijenţa trupului, neglijenţa meselor; neglijarea sănătăţii duce tot la sinucidere, tot în iad îi aşteaptă răsplata. Apoi vine sinuciderea spirituală, omul care nu crede absolut în nimic şi nu e interesat de nimic. Am să vă spun o întâmplare despre un om pe care l-am cunoscut. A spus că omul e ca o muscă, dacă îl calci nu mai este. Pur şi simplu la un acces de nebunie s-a bărbierit, s-a spălat, şi-a luat costumul, şi-a pus cravata la gât şi a luat o chiotoare, s-a agăţat de o grindă de cealaltă parte a cravatei şi acolo l-au găsit mort, fără nicio explicaţie – casă, masă, copii, familie, avea tot, nu-i lipsea nimic. Fără explicaţie, pur şi simplu, pentru că omul e ca o muscă. Un preot i-a spus odată:

– Frate, matale ai multe roiuri de fluturi în cap. Cum poţi să crezi aşa ceva? Omul are suflet viu, nemuritor.

– Eu nu l-am văzut şi nu mă interesează.

Deci o stare de ateism, de nepăsare, adică viaţa e în mâna omului, el şi-o ia, el şi-o dă, face ce vrea cu ea. După aceea mai este şi bravura, cum se spune, de moment. De pildă, să luăm logic, nu putem confunda, de pildă sinuciderea din demnitatea martirilor, pentru că ei tot sinucidere au făcut, s-au lăsat omorâţi de bunăvoie pentru numele lui Dumnezeu – fierţi în căldările cu smoală, decapitaţi, însuliţaţi, jupuiţi de vii, când puteau să spună foarte simplu: “Cred în idolul tău, dă-mi pace” şi apoi să creadă în ce voiau ei, nu! Aceasta era până la punctual suprem, până la dorinţa de a se uni cu Hristos şi atunci era mucenicie. Cei care fac uneori lucrul acesta cred că săvârşesc tot o mucenicie. Mai este sinuciderea din teribilism, pentru a demonstra cât de neglijent e omul cu viaţa lui şi cât de puţin îi pasă de viaţa lui. Apoi mai sunt accesele de furie, poate că unora le mai pare rău dacă mai scapă, cine ştie? Am întâlnit chiar acum două zile la biserică un băiat care îşi pusese ştreangul de gât în apartament, în baie, mama lui a intrat imediat după el că a văzut că nu a răsucit cheia în uşă. Când a intrat, el tocmai scosese limba. Mama i-a tăiat şnurul acela cu o foarfecă din baie şi a scăpat, l-a adus la citit la preot. L-am întrebat:

– De ce ai vrut să faci treaba asta?

– Nu-mi dau seama, dar acum nu aş mai face-o.

După cum spuneam, există şi sinucideri la acces de furie. Mai sunt sinucideri din boli mintale. Unii, dereglându-se psihic, s-au sinucis nesuportând durerea, cancere grele, suferinţe grele. Nu sunt justificate. Se spune totuşi că pentru sinucigaşii cu boli mintale există posibilitatea de a-i pomeni, pentru că au făcut-o nefiind în deplinătatea minţii. Scrie în Liturghie. Trebuie să aibă certificat doveditor că a fost nebun, pe parcursul vieţii a avut dereglări mintale, a făcut-o sub impulsul diavolului, că el este cel care lucrează toată povestea aceasta. Dar mai sunt sinucideri spectaculoase, ca să spun aşa, în care omul simte nevoia să o facă publică sau să lase o amprentă, să fie ţinut minte. Acestea nu impresionează pe nimeni. Mândria, necredinţa, ateismul, înfumurarea, părerea de sine, iubirea de sine, infatuarea pe Dumnezeu nu-L impresionează. În momentul în care ai făcut un gest de genul acesta, îţi iei răsplata pe măsură fără comentarii. Dumnezeu nu stă să cântărească mărunţişuri. Dintr-o povestire a stareţului Leonid, aflăm că tatăl unui călugăr s-a sinucis. Leonid a visat noaptea că tatăl acela stătea în foc, iar călugărul a visat că era răstignit pe cruce ca Mântuitorul şi a spus:

– Am avut o durere groaznică, dar cel mai greu am simţit pironul din inimă, pe care Hristos nu l-a avut.

La care Leonid răspunde:

– Tatăl tău s-a sinucis, dar pentru că eşti călugăr ai o şansă: pomeneşte-l toată viaţa ta, că i se va uşura munca.

L-a visat pe tatăl lui întâi în foc până la piept, apoi până la brâu, până la genunchi şi acum stătea până mai sus de glezne şi a zis:

– Mai mult de atât nu pot ieşi, pentru că aceasta e munca sinucigaşilor, dar mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi, în flăcări cu totul. Pomeneşte-mă, că mult îmi uşurează suferinţa.

Se vede că Dumnezeu, probabil, în raport cu circumstanţele sinuciderii, le mai uşurează o parte din muncă, dar nicidecum că îi absolvă de ea. Iar la judecata de obşte va fi la fel de categoric Dumnezeu, pentru că nu stă să le ceară diploma, studiile şi părerile. Va fi foarte aspru. Sunt catalogaţi ca fii ai Iudei, aşa scrie în Scriptură, fiii pierzării.

Un psiholog făcea o afirmaţie interesantă, că sinucigaşul este la fel ca şi criminalul, dar mai periculos, pentru că un criminal mai poate fi oprit într-o împrejurare sau alta, dar un sinucigaş, nu. Sinucigaşul este propriul său criminal. Un criminal poate fi chiar mântuit, că poate să-i vină starea de pocăinţă sau de lacrimă. Avem în Pateric pe cineva care omorâse 30 de oameni, a luat duhovnicii la rând şi a zis:

– Mă mântuiesc?

– Nu.

Capul jos.

– Mă mântuiesc?

– Nu.

Capul jos.

Şi deodată a venit la un bătrân mai simplu, pe care l-a întrebat:

– Ce zici, bătrâne, mă mântuiesc?

Dar bătrânul auzise deja de fărădelegile lui şi şi-a zis: “Lasă. Îi dau eu lui un canon de îi scot mântuirea pe nas”. Îi spune:

– Da, te mântuieşti.

– Şi ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?

– Să tai din tine cu cuţitul atâtea bucăţi câţi oameni ai ucis.

Şi când a tăiat a 30-a bucată, că avea 30 de crime, şi pentru fiecare bucată spunea Tatăl nostru, bătrânul îl întreabă:

– Şi crezi că Dumnezeu te-a iertat?

– Şi cred că Dumnezeu m-a iertat.

În clipa aceea i-au luat îngerii sufletul şi l-au dus la cer. Deci criminalul are şansa de mântuire, căci crima poate fi premeditată, cu voie, fără de voie, din întâmplare, din anumită împrejurare, dar sinucigaşul simte satisfacţia să-şi tortureze propriul trup şi propriul suflet şi de aceea el nu este iertat, că el nu dă şansă trupului şi sufletului respectiv să aibă judecată şi pocăinţă. Criminalul se poate mântui, pe când sinucigaşul, nu.

Sinuciderea din mândrie

Am fost întrebat şi dacă este posibil ca sinuciderea să vină din mândrie. Trebuie să înţelegem un lucru: nu ni s-a confirmat în totalitate de către Sfinţii Părinţi adâncul mândriei. Noi cunoaştem adâncul smereniei, care este Iisus Hristos, dar nu cunoaştem adâncul mândriei, pentru că Dumnezeu a socotit că nu ne este necesar să ştim aceasta. Noi cunoaştem doar vârful mândriei şi David prorocul foarte frumos a spus: “Să nu-mi fie mie, Doamne, piciorul mândriei”. Se vede clar că mândria este o armă şchioapă, nu are două picioare, are un singur picior. Rădăcina mândriei, adâncul ei este minciuna, neadevărul, şi atunci dacă mândria nu este fundamentată pe o bază solidă, se pare că nu are un adânc. Putem să confundăm acest adânc al mândriei cu gheena, cu tartarul, cu iezerul de foc, dar nu e adevărat. Acestea sunt stări pe măsura anumitor păcate, dar ştim sigur că există vama mândriei, pentru că mândria are câteva păcate ce o însoţesc: are iubirea de sine care atrage după ea un alai întreg de întuneric, dar în acelaşi timp are şi câţiva submultipli, îngâmfarea, încrederea de sine, părerea de sine, bizuinţa, cutezanţa.

Consider iarăşi că o soră bună a mândriei ar fi şi obrăznicia. Spun lucrul acesta pentru că uneori putem vorbi de o falsă modestie, dar putem vorbi şi de o falsă mândrie. De ce? Unii cred că sunt mândri, dar de fapt ei sunt incompetenţi. Ei nu au cu ce se mândri, ei în

mintea lor sunt mândri. Este foarte uşor, dacă aţi văzut în bolile psihice, în general aceşti bolnavi îşi construiesc în mintea lor anumite sisteme. Aici e proverbul popular care spune aşa: “Gânduri multe fără treabă dovedesc o minte slabă”. Aici intră şi mândria, tu crezi că poţi, crezi că vrei, ai intenţii bune, crezi că ştii, crezi că meriţi, crezi că ţi se cuvine. Ea este foarte stufoasă, aş putea spune că mândria poate fi asemănată cu o pernă plină cu puf pe care vântul, când bate, o împrăştie oriunde. Deci nu ştii unde loveşte şi în ce mod loveşte, dar cert este un singur lucru, în momentul când vrei să fii ceea ce nu eşti, deja te-a muşcat şarpele mândriei. Pentru că şi înainte de sinucidere, prima treaptă a păcătuirii, a mergerii spre sinucidere este aceasta: fapta bună cu mândrie. Apostolul Pavel a fost foarte înţelept, spune: “Diavolul poate lua uneori chiar şi chip de înger de lumină”. Şi spune: “Cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu”. Şi psalmistul spune: “Mulţi sunt cei care se luptă cu mine din înălţime”. Şi de ce aş spune că mândria poate lua şi forme naive? Noi spunem uneori: “Acesta e prost, lasă că nu ştie ce e cu el”. Aici am putea vorbi de subestimarea adversarului. Aşa au păţit Adam şi Eva, apropo de păcatul primordial şi rădăcina căderii, mândria. Diavolul când s-a apropiat de Eva nu a umblat cu unităţi de măsură fireşti. Nu a spus: “Mâncaţi, că eu trebuie să vă ucid” sau: “Mâncaţi, că trebuie să muriţi”. I-a luat într-un mod cu totul naiv, ca şi cum nu ar fi ştiut nimic: “A zis cumva Dumnezeu că dacă mâncaţi puteţi muri?”. De ce? Diavolul avea nevoie de o certitudine, nu putea să meargă pe un teren necunoscut, drept dovadă că lumina nu se amestecă cu întunericul, şi a aşteptat confirmarea categorică din gura lui Dumnezeu: “Da, a spus Dumnezeu că dacă vom mânca cu moarte vom muri”. Vedeţi? Puteau să moară cu viaţă? “Cu moarte vom muri”. Atât a avut nevoie diavolul să ştie, cât de adâncă e taina morţii.

Spune că moartea e o taină, noi nu ştim nici de unde vine, nici când vine, nici când pleacă, unde ajunge. Ştim doar un singur lucru, că îşi face lucrarea trimisă de Creator. Şi atunci, bizuindu-se că ei cunosc foarte bine Scriptura ca să nu le dărâme lucrarea sau să-i scoată din concepţie că nu e adevărat, le-a spus altfel: “Da, dar aveţi o şansă, mâncaţi să fiţi ca Dumnezeu!”. Vedeţi ce subtil le-a aruncat căderea? Aici e vicleşugul şi subtilul. Toţi Sfinţii Părinţi au tâlcuit în felurite chipuri. Inocenţiu de Odesa a spus că a fost vorba de un pom oarecare, Dumnezeu a vrut doar să verifice credinţa lui Adam şi dorinţa de a se uni cu Dumnezeu. Când a vorbit de pomul vieţii care îl simboliza pe Hristos, că el era de fapt îngerul de mare sfat şi Cuvântul din veac, i-a vorbit de pomul vieţii tot la modul informativ. El era pom în mijlocul raiului, avea un simbol dat de Dumnezeu, dar a vrut să vadă spre ce tinde Adam. Exact ca o mamă când spune: “Ai pâine prospătă şi ai mâncarea la cald în cuptor”, iar tu te duci şi mănânci cu totul altceva şi faci o indigestie. Nu e de vină mama că tu nu ai respectat meniul, eşti de vină tu. Dar Dumnezeu ce a vrut să facă? Doar să se verifice prin aceasta, “Omul acesta Mă înţelege, Mă cinsteşte? Am fost trup şi suflet pentru el, l-am creat, l-am iubit, l-am făcut cu mâinile Mele”. Spune Părintele Stăniloae în “Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie”: “Pe cât de ieftină a fost căderea”, că aşa foloseşte Părintele Stăniloae termenul, “pe cât de uşoară, pe cât de simplă, pe cât de neconvingătoare a fost căderea, pe atât de amară a fost urmarea căderii!”. De ce? Cu atâta subtilitate a vorbit diavolul lui Adam, încât cuvântul căderii li s-a părut la fel de normal, ca şi cum ai spune Dumnezeu. Aici e taina. V-am spus, mândria nu poate fi catalogată ca o patimă. Noi vorbim de patima mândriei, dar aici e vorba de o subtilitate înaltă, pentru că şi cei care se îmbolnăvesc psihic, tot din mândrie se îmbolnăvesc. Toţi doctorii caută remediul nebuniei minţii, folosesc un termen de acum laic, ar dori să cunoască desincronizările din minte şi le pun pe seama legăturilor sinaptice, nu. Acolo în minte se petrec nişte lucruri care nu pot fi explicate, nimeni nu a găsit răspunsul la aceasta, un nebun, chiar dacă îi dai pastile, tot nu gândeşte logic. Cuvântul logic înseamnă raţional, adică o gândire coerentă. Firul acela al normalităţii este perturbat şi aici se crede în conceptul Sfinţilor Părinţi că satana s-a împletit pe raţiune şi pe imaginaţie şi îşi bate joc de omul bolnav. De aceea se credea că omul cu duh mut şi surd şi epileptic, care nu vorbea, era stăpânit de un asemenea duh. De ce? Pentru că el nu putea gândi normal. În mintea lui pământească, deci în coerenţa lui biologică, era amestecată şi o altă entitate, şi o altă fiinţă, şi aceea era satana, care venise pe linia descendentă a părintelui.

– Doamne, ucenicii Tăi nu au putut face nimic.

– Dar tu crezi că eu pot face ceva?

– Doamne, ajută necredinţei mele. Eu nu cred, dar încearcă.

Deci se vede categoric că primul păcat şi prima stare care succede mândriei este necredinţa. Eu aşa aş pune-o în contextul a tot ceea ce am citit. Am citit şi “Psihoterapia ortodoxă” a lui Hierotheos Vlachos. Consider că necredinţa este prima esenţă. Băieţi care au terminat Filosofia sau Ştiinţe Politice s-au dereglat psihic, s-au ruinat psihologic, pentru că la un moment dat au pierdut legătura cu realul, cu viaţa normală, deci nu au mai fost ancoraţi în realitate. Există două categorii de psihologi în ziua de astăzi. Unii spun direct să iei legătura cu biserica, să te găseşti pe tine, iar alţii, în continuare în mentalitatea modernă, cred că cel bolnav are nişte dereglări. Într-o zi discutam cu o fată, de bună intenţie, care e psiholog, îmi explica, în termeni psihologici, de codul valoric, de coeficient intelectual, IQ, de modul de raportare la societate.

– Nu mă lua aşa, că ameţesc. Mie spune-mi un singur lucru: crezi că omul nebun este nebun?

– Nu.

– Dar de ce spui treaba aceasta?

– Pentru că el trăieşte într-o lume a lui.

– Da, acum mi-ai dat răspunsul direct. Într-adevăr aceea e lumea lui. Şi dacă vorbim de lumea lui, vorbim de egoism, automat nu deschide sfera, vorbim de izolare, automat nu deschide sfera, vorbim de mândrie pentru că nu vrea să comunice. Când vorbim de lipsa de comunicare, Filocalia X spune aşa: “Cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunzele”, deci vorbim de moarte sufletească.

– Da, dar nu avem voie să amestecăm sufletul cu mintea.

– Ba da, că luminătorul trupului este ochiul, iar luminătorul sufletului este mintea. Vedeţi că sunt în permanentă legătură? Noi nu gândim cu sufletul, noi cu mintea gândim, noi nu gândim cu inima, gândim cu sufletul. Când spune: “De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?”, despre ce este vorba? Despre inteligenţa sufletului, el are putere raţională, el are putere cuvântătoare, el comunică cu exteriorul.

– Da, dar la noi în manual nu e aşa.

– În manual e ca în manual, dar dumneata trebuie să înţelegi că boala nebuniei este îmbolnăvirea omului lăuntric, nu a omului exterior. Omul exterior exprimă discordanţa interioară, atâta tot. Ca să vindeci omul interior, ai nevoie de restaurarea lui interioară şi aceasta nu o găseşti decât în rugăciune, în medicamentul medicului, în liniştirea lui, în sprijinul părinţilor, în spovedanie, în împărtăşanie, în Maslu şi atunci te vei regăsi.

– Da, dar nu toţi primesc aceasta.

– Pentru cei care nu primesc am şi eu un răspuns, nu schimbă Dumnezeu ortodoxia că nu vor unii să se uite unde e El. Aceasta e treaba lor. Dumnezeu este Cel ce este. El aşa a spus: “Eu sunt Cel ce sunt. Eu sunt începutul şi sfârşitul, Eu sunt alfa şi omega”. Lângă această mândrie, pe lângă faptul că domneşte necredinţa, mai este nerecunoştinţa. Foarte bine îşi găseşte locul. Niciodată un om mândru nu va avea recunoştinţă. Niciodată un om necredincios nu va avea recunoştinţă. De ce? În momentul când tot ceea ce ai ţi se atribuie sau îţi aparţine cu forţele proprii, cazi sub incidenţa altui cuvânt din Scriptură: “Cel ce nu adună cu Mine risipeşte şi cine nu e cu Mine e împotriva Mea”. Îi explicam într-o zi cuiva:

– Tu ştii că dacă o clipă nu ar fi oxigen, noi toţi am fi morţi? Nu are Dumnezeu nevoie să trimită catastrofe naturale, murim aşa, cu soarele pe cer şi cu adierea vântului.

– Nu m-am gândit la asta.

– Noi respirăm viaţă. Tot ce e în jurul nostru e viaţă. Omul nu poate crea ceea ce e în jurul nostru, nimeni, niciun laborator.

– Da, dar dacă luăm o porţiune de vid şi introducem în ea elementele din afară?

– De ce să le introduci? Le-ai făcut tu? Fă-ţi tu elementele!

A venit cineva şi m-a contrazis. Am avut o discuţie despre clonare.

– Nu sunt întru nimic supărat. Vreau un singur lucru, sunt de acord cu clonarea în momentul în care mă duci într-un laborator şi în fiecare borcan ermetic, neermetic sunt toate elementele chimice din tabloul lui Mendeleev, iar un om deştept, ca tine, ia de acolo elementele, le combină între ele, face o celulă, îi pune un ADN pe care îl vrea el şi de acolo înmulţeşte omul.

– Nu se poate, trebuie să iei măcar o celulă de la un om mort.

– Dar de ce să o iei din omul mort, că pe aceea a făcut-o Dumnezeu?! Tu ia din natură, fă tu celula!

– Nu, aşa nu se poate!

– Dacă nu se poate, înseamnă că acela nu a făcut altceva decât să pună în oglindă ce a lucrat Dumnezeu.

Deci nu e cu nimic omul mai deştept ca Dumnezeu, înseamnă că ştiinţa a demonstrat încă o dată că Dumnezeu e acelaşi!

– Nu, cu mata nu o scot la capăt.

– Eu nu vă cer să o scoateţi la capăt, vă rog să-mi faceţi o celulă! Asta v-am cerut. Sunteţi biolog? Aţi făcut Facultatea de Biologie, sunteţi doctor în ştiinţe biologice. Vă rog să-mi faceţi celula, poftim în laborator şi creaţi-mi celula! Să mi-o arătaţi şi mie la microscop.

– Nu se poate!

– Dacă nu se poate, înseamnă că totul e Dumnezeu!

Am încheiat discuţia; mi-a dat dreptate şi a spus:

– Sunteţi primul om care m-a încuiat.

– Nu am încercat să vă încui, am încercat să vă demonstrez că legile nefireşti ale naturii nu pot fi amestecate cu nimic. Şi să vă daţi seama că cel mai vechi doctor rămâne tot Dumnezeu. Vă rog să priviţi momentul în care l-a adormit pe Adam cu somn adânc, este anestezia de astăzi pe care o facem noi în operaţii. În momentul în care a deschis şi a luat coasta, este elemental chirurgical al zilelor noastre, luarea coastei este împrumutul genetic de înmulţire a neamului omenesc prin voinţă şi gândire, este clonare, dar termenul potrivit este în oglindă. Dar ce este important şi ce rămâne de mirare este că niciun om nu ar putea face ce a făcut Dumnezeu. Aici rămâne ştiinţa ştiinţelor, că El a luat celula bărbătească şi i-a ieşit parte femeiască – aceasta rămâne unicat în Scripturi şi în toată ştiinţa medicală. Nimeni nu a luat o celulă bărbătească să facă femeie. Dumnezeu rămâne cel mai mare doctor. El este academician doctor în ştiinţe medicale. Şi atunci, noi, ceilalţi, ne raportăm la El. Când vom descoperi durerea pe fir nervos, când vom descoperi uitarea pe celula nervoasă, când vom descoperi inteligenţa pe celula nervoasă, când vom descoperi memoria pe celula nervoasă, atunci L-am întrecut pe Dumnezeu. Biologic, noi am cercetat organul, dar nu i-am putut vedea funcţia, aceasta e marea taină a lui Dumnezeu. Aici Dumnezeu se deosebeşte de noi, oamenii.

Noi am deschis o carapace şi am văzut un creier, am scos o tumoră, am operat un cheag, un anevrism, dar nu am prins-o pe durere cu cleştele să o dăm afară. Dumnezeu a scos-o, noi am văzut doar dezechilibrul, dar nu şi efectul lui. Alt lucru, noi am deschis o inimă, i-am pus o valvă, i-am pus un stent, i-am pus un bypass, dar ce nu am putut noi pune acolo? Nu am putut pune sufletul la loc. Pentru că atunci când am tăiat, el s-a ferit, nu a stat în calea tăieturii – asta e numai Dumnezeu!

Luca al Crimeei spune: “Numai omul cu ochi de vultur, omul cu inimă de leu şi omul cu mână de femeie poate fi chirurg, pentru că trebuie să ai atâta măiestrie, încât să mergi cu bisturiul pe marginea durerii fără să atingi sufletul”. Vedeţi ce frumuseţe? Şi când i-a scos icoana din cameră şi i-a luat candela din sala de operaţie, nu a mai operat niciodată. A spus: “Eu singur nu pot face nimic fără Dumnezeu, Chirurgul meu de lângă mine”.

(Sorin Onișor Photography)

Despre Familia Ortodoxă – Interviuri cu Părintele Calistrat, Grația Lungu Constantineanu