Painea Pamanteasca si Painea Cereasca

„Cat de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepti la inima!”(Ps. 72,1)
„Dati-le voi sa manance!”(Mt. 14,16)
„Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu”(Mt. 4,4)
„Painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi!”(Mt. 6,11)
„A fost cunoscut de ei la frangerea painii”(Lc. 24,35)
„Ochii lor erau tinuti ca sa nu-L cunoasca”(Lc. 24,16)
„Luand cele cinci paini si cei doi pesti si privind la cer, a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor painile, iar ucenicii multimilor”(Mt. 14,19)
„Aduceti-va aminte, fratilor, de osteneala si de truda noastra, lucrand zi si noapte, ca sa nu fim povara nici unuia dintre voi”(I Tes. 2,9)

De la facerea lumii acesteia vazute si a tuturor celor din ea, fiecare vietuitoare in parte si toate laolalta au avut nevoie vitala de hrana pentru a putea supravietui – iar oamenii s-au confruntat permanent cu aceasta problema. Dar mai mult, nu in vremea petrecerii in Rai (acolo unde nu se punea nicidecum problema painii zilnice si a hranei pamantesti), ci mai ales de la caderea in pacatul neascultarii si izgonirea din Eden. Cununa a creatiei intregi, omul avea binecuvantarea Creatorului sau pentru a manca din roadele Pomului Vietii – atata timp cat s-a aflat intr-o stare duhovniceasca plina de har si de lumina, hranindu-se cu o asemenea hrana nestricacioasa si nepretuita precum cea din toti pomii Raiului: „Din toti pomii din rai poti sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci!”(Fac. 2,16-17).
Gustarea cea de moarte aducatoare din rodul pomului cunostintei binelui si raului reprezinta cumva tocmai inceputul legaturii omului cu viata din afara Raiului, de cand s-a vazut silit sa cultive pamantul pentru a-si agonisi hrana: „Spini si palamida iti va rodi el si te vei hrani cu iarba campului! In sudoarea fetei tale iti vei manca painea ta”(Fac. 3,18-19). Insuflat de Duhul Sfant, Psalmistul David, Regele Profet, adevereste: „painea inima omului o intareste”(Ps. 103,17). Ca o luare aminte, Scriptura hotaraste: „daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance”(II Tes. 3,10). Iar pentru cei necredinciosi, zice: „In zadar va sculati dis-de-dimineata, in zadar va culcati tarziu, voi care mancati painea durerii”(Ps. 126,2) – adica munca altuia, sau painea nemuncita: „iata, plata lucratorilor care au secerat tarinile voastre, pe care voi ati oprit-o, striga; si strigatele seceratorilor au intrat in urechile Domnului Savaot”(Iac. 5,4).
Cercetand adancul intelesurilor Scripturii, vom descoperi faptul ca notiunea de „paine” cunoaste numeroase talcuri simbolice de taina. E de ajuns, pentru inceput, sa cercetam lucrarea aceasta minunata de rodire proprie pamantului, pentru a ne da seama de mila si de puterea lui Dumnezeu: „toate cu intelepciune le-ai facut!”(Ps. 103,25). Porunca data pamantului de a rodi este o lege vesnica si neschimbata pentru hranirea omenirii. Acest urias hambar viu al harniciei Duhului lui Dumnezeu da forma si gust materiei pentru a ne putea hrani. Cine ar putea explica vreodata cum un bob de grau aruncat in pamant si putrezind acolo, ajunge sa aduca roada multa? Cum germenul da viata noii plante care, ca mugur, se hraneste din samanta aceea, din bobul imbibat cu apa, iar pamantul devine mediul hranitor al plantei care se va face spic? „Adevarat, adevarat zic voua ca daca grauntele de grau, cand cade in pamant, nu va muri, ramane singur; iar daca va muri, aduce multa roada”(In. 12,24). Si iarasi: „lege le-a pus si nu o vor trece”(Ps. 148,6). A zis Dumnezeu: „Sa dea pamantul din sine verdeata: iarba, cu samanta intr-insa, dupa felul si asemanarea ei, si pomi roditori, care sa dea rod cu samanta in sine, dupa fel, pe pamant!”(Fac. 1,11). Ca o dovada vie sta samanta – mica si neinsemnata, aruncata si purtata de vant, care devine implinitoare si lucratoare a poruncii divine: creste si rodeste dupa felul ei.
Plecand de la aceasta contemplare a maretiei divine a lucrarii de hranire a intregii creatii, Mantuitorul Hristos ne indeamna: „Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal vostru Cel ceresc le hraneste. Oare nu sunteti voi cu mult mai presus decat ele?”(Mt. 6,26). Asadar: „Voi sa nu cautati ce veti manca sau ce veti bea si nu fiti ingrijorati. Caci toate acestea paganii lumii le cauta; dar Tatal vostru stie ca aveti nevoie de acestea; cautati mai intai imparatia Lui. Si toate acestea se vor adauga voua”(Lc. 12,29-31). Oare cate guri nu erau de hranit in vremea peregrinarii prin pustiu a acelui popor evreu numeros, cu toti ai sai mari si mici, voinici si prunci, tineri si batrani, barbati si femei? Iar desertul Sinaiului, ca si cea mai mare parte a pamanturilor Egiptului, nu prea avea cu ce sa-i indestuleze… Si totusi, Domnul Savaot a purtat grija de poporul Sau: „cu paine cereasca i-a saturat pe ei. Despicat-a piatra si au curs ape si au curs rauri in pamant fara de apa”(Ps. 104, 39-40). A dat poporului „mana”, aceasta hrana cereasca fiind chiar un dar divin; era culeasa de oameni de pe pamantul pe care cadea si mancata intocmai ca o hrana calda (aceea la care se gandeste bietul om flamand – paine calda). Astfel Si-a aratat Dumnezeu dragostea Sa de Creator plin de grija parinteasca pentru poporul pe care Si l-a ales de mostenire Luisi si pe care l-a ocarmuit prin pustie. In aceasta mana cereasca descoperim simbolul Sfintei Paini Dumnezeiesti, Euharistia Noului Legamant, dupa cuvantul Mantuitorului: „Eu sunt painea cea vie, care s-a pogorat din cer. Cine mananca din painea aceasta viu va fi in veci”(In. 6,51).
Cuvantul acesta, „paine”, isi pastreaza intreg sensul sau propriu si obisnuit (acela de „hrana”) dar totodata castiga si un inteles de „paine” a credintei, a nadejdii, a increderii in Dumnezeu „Cel ce da hrana la tot trupul”(Ps. 135,25). Iata ca intalnim astfel o distinctie intre painea „materiala” (ca hrana a trupului) si „painea cea vie” (Viata-Hristos, hrana sufletului). In cartile Vechiului Legamant ni se prezinta doua marturii aspre ale felului in care raspunde Dumnezeu preocuparii excesive a omului pentru hrana trupului si nu pentru hrana sufletului. Iesiti din pamantul Egiptului si flamanzind in pustie, evreii au inceput sa carteasca in chip hulitor fata de Salvatorul lor, motivand ca in tara Faraonului aveau mancare din destul, chiar daca isi petreceau viata in robie si in munca silnica. Ce zice, insa, Solomon cel Intelept? „Mai buna este o bucata de paine uscata in pace, decat o casa plina cu carne de jertfe, dar cu vrajba”(Sol.17,1). Cand hrana trupului devine zid intre om si Dumnezeu iar credinta si nadejdea nu mai lucreaza, atunci omul isi consuma hrana intru pacat. Se face rob al trupului, adica al poftei si al nesatiului: „Bogatii au saracit si au flamanzit”(Ps. 33,10). Oricum o astfel de rasplatire nu-i concludenta fata de mahnirea pe care i-o provoaca lui Dumnezeu nerecunostinta si nerabdarea noastra in imprejurarile mai grele ale vietii: „deschizand Tu mana Ta, toate se vor umple de bunatati”(Ps. 103,29). Atunci cand poporul cartea ca moare de foame, Domnul Dumnezeu i-a trimis pasari zburatoare spre mancare: „a plouat peste ei ca pulberea carnuri”(Ps. 77,31) „si i-a saturat pe ei” (Ps. 104,39). Dar cand se credeau de acum multumiti si satui, cu provizii suficiente, abia atunci Dumnezeu Si-a aratat mania, asprimea si dreptatea: „mancarea le era inca in gura lor, cand mania lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei si a ucis pe cei satui ai lor”(Ps. 77,34-35). La fel atunci cand, dupa ce i-a hranit cu mana in pustie (ei tot neavand incredere in El), au inceput sa adune provizii mai mult decat era nevoie, Dumnezeu S-a suparat si a oprit darul ceresc, iar tot ce a fost adunat in plus nu a mai putut fi consumat.

Din astfel de intamplari reiese limpede ca ceea ce doreste Dumnezeu de la oameni este cu totul altceva decat ceea ce dorim noi oamenii de la El. Zis-a Domnul: „Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l supuneti”(Fac. 1,28). Dar oare ce poate sa insemne aceasta putere de a stapani pamantul?… Oricum, cu totul altceva decat ceea ce cred oamenii ca inseamna. Ascultand cantarile liturgice de lauda ale Bisericii, vom auzi zilnic intonandu-se versetul: „Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul”(Mt. 5,5). Cu alte cuvinte, in nici un caz nu-l fac pe om stapan sau proprietar peste pamant documentele juridice, asa cum cred oamenii necredinciosi! Auzi ce zice Scriptura: „Al Domnului este pamantul si plinirea lui”(Ps. 23,1). Iar omului ii zice cu ton ironic, dar parintesc: „pamant esti si in pamant te vei intoarce”(Fac. 3,19), „in sudoarea fetei tale iti vei manca painea ta, pana te vei intoarce in pamantul din care esti luat”(Fac. 3,19). Iata pamantul mostenit, fericirea Raiului pierdut – regasit inca din primele veacuri crestine de cei dintai asceti, nevoitori si luptatori pentru mantuire: tocmai in nesfarsitul pustiurilor egiptene, palestiniene, ale Siriei si Ierusalimului! Caci de atunci canta Biserica: „Inflorit-a pustia ca si crinul!”
Iata deci cum ar trebui sa fim stapanii pamantului;nu chinuindu-l cu garduri si cu ziduri, cu titluri de proprietate si legi facute de maini omenesti, ci sfintindu-l cu faptele si cu vietuirea noastra: „omul sfinteste locul!”. Doar asa se va preface „pustiul in iezer de ape, iar pamantul cel fara de apa in izvoare de ape”(Ps. 106,35), asa cum au reusit sa faca acesti asceti, mari traitori ai unirii cu Hristos in viata lor pamanteasca, redobandind starea adamica, uneori fiind hraniti de catre sfintii ingeri, iar alteori hambarele manastirilor lor umplandu-li-se in chip minunat cu grau si cu merinde in urma rugaciunilor lor curate! Nenumarate sunt astfel de exemple in „Vietile Sfintilor” – de la Antonie cel Mare si Pahomie cel Mare pana la Teodosie cel Mare si Eftimie cel Mare sau Maria Egipteanca, ori tot atatia nenumarati pustnici care traiau vreme indelungata, ani de zile, doar cu cate o traista de pesmeti, fara a mai simti nimic altceva decat foamea si setea de Dumnezeu; caci dorul de Hristos a luat locul nesatiului gurii si al pantecelui! De un asemenea har face pomenire Sfanta Biserica in „Rugaciunea de binecuvantare a colivei”: „Doamne, Care pe cei trei tineri si pe Daniil in Babilon fiind hraniti cu verdeturi i-ai aratat mai frumosi decat i-ai aratat pe cei hraniti cu multe desfatari…”. Tocmai pentru a infiera alergarea dupa hrana trupului in mod nesocotit, canta Psalmistul: „iar cei ce-L cauta pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele”(Ps. 33,10).
Si astfel a ajuns omenirea din stapana a pamantului sluga a pamantului si roaba a nesaturarii pantecelui. De-a lungul vremii s-a intervenit prin tot felul de metode stiintifice pentru ca pamantul sa fie obligat sa-i dea omului ce si cat ii cere: recolte bogate, munti de paine, de grane si de roade. La toate acestea insa, Dumnezeu, vazand ce face omul cu pamantul, „l-a lasat la mana sfatului sau”(Sir. 15,14); si astfel, „Cel ce locuieste in ceruri va rade de dansii”(Ps. 2,4): a luat harul bucatelor! Acestea nu mai dau saturare, asa cum s-a intamplat cu multimile din pustie la inmultirea painilor. Din „cinci paini si doi pesti”(Mt. 14,17) au mancat „ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii”(Mt. 14,21) iar la urma „au strans ramasitele de faramituri: douasprezece cosuri pline”(Mt. 14,20). Iar noi, astazi, mancam mai mult de douasprezece cosuri de paini si pesti doar pentru ca la urma sa culegem trupuri bolnave, contaminate chimic, pline de boli digestive cronice si afectate iremediabil de obezitate si de multe alte maladii incurabile: tot atatia oameni nefericiti ajunsi robi pantecelui si pamantului…
Iar pentru pacatele lacomiei omenesti, pana si pamantului i-a dat Dumnezeu boli si daunatori de tot felul, si multe alte pedepse care l-au salbaticit atat ca raspuns la actiunile omului asupra lui, cat si in sine, ca natura – prin alunecari de teren, secete si inundatii, molime si uscaciune, incat „spinii si palamida”(Fac. 3,18) au ajuns sa fie podoaba frumusetii lui! Atunci cand Solomon Il iubea pe Dumnezeu si pretuia Intelepciunea Lui, in toata fala si mandria lui regala, totusi, Dumnezeu il compara pe stralucitul rege pamantesc cu iarba pamantului: „nici Solomon, in toata marirea lui, nu s-a imbracat ca vreunul dintre crini!”(Lc. 12,27). Iata cata frumusete a legaturii dintre stapanul credincios si intinderea stapanirii sale –  imparatia campului plina de ierburi moi si flori frumos mirositoare (precum in Raiul cel pierdut), ne descopera aceste cuvinte ale Mantuitorului!
Pentru a pune un hotar definitiv abuzului de incredintare a omului pe seama nadejdii in hrana cea trecatoare si stricacioasa (adica in paine mai mult decat in Dumnezeu), in Carantania, pe Muntele Ispitirii, Hristos i-a raspuns diavolului: „Nu numai cu paine va trai omul”(Mt. 4,4), desi acesta nu-i ceruse decat un lucru mic – o hrana nemuncita, necinstita, nemeritata. Era desigur un mod al lui, diavolesc, de a-L ironiza pe Dumnezeu: „zi ca pietrele acestea sa se faca paini!”(Mt. 4,3); ca si cum ai cere unui om: „zi painilor sa se faca pietre” (ca o invitatie la imbuibare). Asadar, o incercare prin care satana a dorit sa-L persifleze pe Fiul lui Dumnezeu, necunoscandu-I insa lucrarea si nestiindu-I nici puterea: „De esti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea sa se faca paini!”(Mt. 4,3). Raspunsul lui Iisus a fost unul cu adevarat deplin Dumnezeiesc, fara ca satana macar sa priceapa ce cuvinte se rosteau in auzul lui si care era puterea lor ce avea sa-i provoace scarba si neputinta in toata lucrarea lui demonica invesnicita in rau si in lupta de a chinui neamul omenesc. Hristos ii zice: „Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu”(Mt. 4,4). Aceasta este de fapt radacina Euharistiei insesi, ce avea sa se raspandeasca apoi pe fata intregului pamant! Iar cele „cinci paini si cei doi pesti”(Mt. 14,17) sunt primul simbol euharistic si cea dintai adeverire ca numai Dumnezeu poate binecuvanta, sfinti si hrani toata faptura: „a fost cunoscut de ei la frangerea painii”(Lc. 24,35). Ori de cate ori diavolul va voi sa piarda un suflet, pocainta aceluia si mancarea din painea cea vie il vor salva si il vor izbavi, unindu-l cu Hristos: „cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica”(In. 6,54) si „la judecata nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viata”(In. 5,24). „Eu sunt painea cea vie, care s-a pogorat din cer! Cine mananca din painea aceasta viu va fi in veci”(In. 6,51). Pe batjocoritorul diavol insa, il umilise deja credinta de diamant a slugii Stapanului, Cinstitul Prooroc Ioan Botezatorul, Inaintemergatorul Domnului, atunci cand la raul Iordan striga cu putere: „Dumnezeu poate si din pietrele acestea sa ridice fii lui Avraam!”(Mt. 3,9), vestindu-i astfel ispititorului de mai inainte raspunsul Creatorului la ispitirea de a-I cere paine din piatra: prin Cruce Domnul avea sa-i dea in schimb replica prefacerii pescarilor in Apostoli si a paganilor in Mucenici prin har si binecuvantare si prin mancarea din „painea cea vie” – multime nenumarata de dreptcredinciosi tematori de Dumnezeu!
Conflictul acesta dintre painea colhoznica si Painea Euharistica se vede si astazi, in vremea noastra, asa precum s-a si vazut mereu in trecut pe pamant. Dar robii Domnului intotdeauna vor straluci pe bolta Bisericii si vor sta marturie vie ca se cuvine sa „cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui – si toate celelalte se vor adauga voua!”(Mt. 6,33). Zis-a Hristos: „cine nu aduna cu Mine risipeste”(Mt. 12,30). Sa avem grija ca in tarina Mantuitorului graul semanat de El sa aduca boaba multa si roada pe masura: „una o suta, alta saizeci, alta treizeci”(Mt. 13,8). Cuvantul Sfintei Evanghelii este paine si hrana pentru suflet. Grija vietii este o necesitate fireasca si biologica, dar grija de suflet si painea cea vie este o datorie suprema, sacra si vesnica. A-I pretinde lui Dumnezeu servicii de  brutar sau de agronom ne e specific doar noua, celor ce raportam credinta exclusiv la umplerea camarilor si a hambarelor. Mantuitorul Iisus Hristos ne-a vestit mai dinainte ca in vremurile de pe urma lumea se va deda la lucruri netrebnice si stricacioase, uitand de cuvantul Scripturii si de vesnicia vietii celei viitoare: „Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindca esti caldicel – nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea”(Apoc. 3,15) „fiindca tu zici: Sunt bogat si m-am imbogatit si de nimic nu am nevoie – si nu stii ca tu esti cel ticalos si vrednic de plans, si sarac si orb si gol!” (Apoc. 13, 17).
Pentru aceasta e nevoie ca de cand suntem inca vrednici la minte si la trup, in stare si in putere, sa cautam din vreme o dreapta cumpanire intre stradaniile pentru cele doua paini ale lumii. Timpul castigarii painii celei pentru trup sa nu fie mai lung si mai pretios decat timpul pe care ar trebui sa-l acordam Painii celei duhovnicesti, Sfintei Euharistii: „Luati, mancati, acesta este trupul Meu”(Mt. 26,26) „Care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor”(Liturghier). Iar un alt lucru pe care il va cantari Hristos in cumpana Tronului Infricosatoarei Judecati este acela ca – cele doua paini (puse in balanta dreptatii dumnezeiesti) sa fie de o masura: hrana pentru trup si rugaciunea pentru suflet. In caz contrar, se va cantari mila noastra crestina la painea zilnica a trupului: daca am hranit pe sarman, pe vaduva si pe orfan, pe sarac si pe flamand, pentru ca „jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi!”(Ps. 50,18). Poate te-ai rugat mai putin; dar, iata, ai miluit mai mult – si atunci greutatea painii pamantesti atarna la Painea Vietii, si atunci nu vei mai auzi: „Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi?”(Lc. 12,20) asa cum patesc de obicei cei ce cugeta intru sine precum bogatul din Evanghelie: „Voi strica jitnitele mele si mai mari le voi zidi”(Lc. 12,18) si „voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te!”(Lc. 12,19). Sa nu uitam nici de bogatul cel nemilostiv: „Era un om bogat care se imbraca in porfira si in vison”(Lc. 16,19) „iar un sarac, anume Lazar, zacea inaintea portii lui, plin de bube, poftind sa se sature din cele ce cadeau de la masa bogatului”(Lc. 16,20-21). Si nici de neizbanda stradaniei de auto-indreptatire a celor dati de-a stanga Dreptului Judecator: „Doamne, cand Te-am vazut noi flamand, sau insetat, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita si nu Ti-am slujit?!”(Mt. 25,44) – „Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut!”(Mt. 25,45).
Grija vietii m-a scos din Rai! „Rogu-te, dar, parinte, sa-l trimiti in casa tatalui meu, caci am cinci frati, sa le spuna lor acestea, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin”(Lc. 16, 27-28); iar Patriarhul Avraam raspunde: „Au pe Moise si pe prooroci; sa asculte de ei!”(Lc. 16,29) pentru ca „daca nu asculta de Moise si de prooroci, nu vor crede nici daca ar invia cineva dintre morti”(Lc. 16,31).
Iata, asadar, in cateva randuri de inspiratie biblica si patristica, infatisata balanta vietuirii intre cele doua paini – cea omeneasca (hrana pentru trup), si cea dumnezeiasca, euharistica (hrana pentru suflet). Sa avem permanent grija ca hrana noastra zilnica intre ogor si altar sa fie ingradita cu harul lui Dumnezeu asa precum a fost averea Dreptului Iov: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? N-ai facut Tu gard in jurul lui si in jurul casei lui si in jurul a tot ce este al lui, in toate partile si ai binecuvantat lucrul mainilor lui si turmele lui au umplut pamantul?”(Iov. 1,9). Dar Dumnezeu a ingaduit ca diavolul sa-l incerce pe Iov , rusinandu-l astfel pe ispititor. Intrucat s-a dovedit ca, atat bogat cat si sarac, Iov nu s-a razvratit niciodata impotriva Domnului Dumnezeu; ci doar a zis: „Gol am iesit din pantecele mamei mele si gol ma voi intoarce in pamant! Domnul a dat, Domnul a luat; fie Numele Domnului binecuvantat!”(Iov. 1,21). Iar Psalmistul, cantand mila si bunatatea, exclama: „dreptul se indura si da”(Ps. 36,21) dar „n-am vazut pe cel drept parasit, nici semintia lui cersind paine!”(Ps. 36,25). A milui pe sarac si a hrani pe sarman inseamna de fapt sa fii darnic tot cu Dumnezeu: „cine pe sarac ajuta, pe Dumnezeu imprumuta!” „Iar painea pe care Eu o voi da pentru viata lumii este trupul Meu!”(In. 6,51) pentru ca „Eu am venit ca lumea viata sa aiba – si din belsug sa aiba!”(In. 10,10).
De aceea, precum Hristos a hranit multimile de oameni in pustie, aceasta purtare de grija revine astazi, prin Apostoli, Parintilor ierarhi si preotilor Bisericii (in ceea ce priveste hranirea cu Painea cea Vie, Sfanta Euharistie), dar si tuturor crestinilor, fii ai Bisericii lui Hristos – mai ales in ceea ce priveste hranirea celor saraci cu painea „cea de toate zilele” (Iac. 2,15).