În urmă cu câţiva ani a fost prezentat la televizor un bărbat de peste 40 de ani care era ţintuit la pat de 20 de ani cu o boală de plămâni gravă, nu se putea mişca, avea nevoie de un aparat ca să respire. Din pricina bolii lui, mama a trebuit să se sacrifice să-l îngrijească. Pentru că îi era foarte greu mamei, sora lui s-a sacrificat şi ea, nu s-a căsătorit, nu a mai interesat-o viaţa ei personală, să-şi întemeieze o familie, şi îşi îngrijea fratele împreună cu mama. În emisiunea respectivă, reporterul l-a întrebat:
– Cum, totuşi, aţi rezistat atâţia ani, cu credinţa în Dumnezeu?
Atunci el s-a încrâncenat şi a spus:
– Dumnezeu? Dar ce a avut cu mine Dumnezeu? Pentru ce m-a chinuit? De ce mi-a luat tinereţea şi puterea de a mă bucura de viaţă?
Cum se poate interpreta această respingere a lui Dumnezeu după o suferinţă atât de îndelungată şi de crâncenă şi faţă de bunătatea surorii care şi-a sacrificat viaţa? Sora a făcut un act de caritate sau un act filantropic, respectul faţă de fraţi până la iubirea aproapelui ca pe tine însuţi. Să-ţi pui viaţa pentru aproapele, aceasta e adevărata lege a lui Dumnezeu, adevărata lege de iubire, iar cu privire la remarca lui, cu ce l-a ajutat pe el Dumnezeu? Aici intervin două lucruri. Unul este un răspuns bioetic. Întâi de toate, pentru că ştiinţa a progresat, a complicat lucrurile, Dumnezeu le-a încâlcit minţile, i-a lăsat în mâna sfatului lor şi a spus aşa:
– Aţi inventat aparatul de ventilat? Staţi cu el acolo şi faceţi ce vreţi voi cu el. Aţi inventat intubaţia? Folosiţi-o! Aţi inventat resuscitarea? Folosiţi-o! Aţi inventat viaţa artificială? Folosiţi-o! Aţi inventat şocurile pentru scoaterea din moarte clinică? Folosiţi-le!
Dar l-a încâlcit pe om la minte în punctul cel mai critic: unde începe viaţa lui Dumnezeu şi unde se sfârşeşte viaţa lui Dumnezeu? Pentru că acum lupta mare care se dă în societatea modernă este axată pe altă problemă. Pentru neurovegetativii morţi biologic dar vii artificial, facem un păcat când întrerupem aparatul sau nu facem păcat lăsându-i să moară conştient? Răspunsul vine din partea conştiinţei, dacă conştiinţa te lasă, poţi să-i ţii şi ani de zile la aparate şi să cheltuieşti, pentru că ţi-ai încâlcit mintea peste legile firii şi Dumnezeu nu S-a amestecat, l-a lăsat pe om în mâna sfatului său. Scrie clar în Scriptură, dar te-a lăsat şi să decizi soarta fratelui tău pentru că ai îndrăznit să o iei în mâna sfatului tău. În momentul în care depăşeşti legile firii, iar legile ştiinţei trec deasupra legilor lui Dumnezeu, lucrurile se încâlcesc la nivel de raţiune şi atunci Dumnezeu ne-a pus raţiunea în braţe: “Descurcă-te, că e a ta. Eu nu am raţiune, Eu am har”. Şi atunci, legea bioetică te învaţă să te jertfeşti pentru aproapele. Dacă ţi-ai asumat o luptă peste puterile tale, trebuie să o duci. Fata, pentru că l-a îngrijit, va lua plata jertfitorului, iar el, pentru că a cârtit, va lua plata cârtitorului, în sensul că Dumnezeu a îngăduit ca el să trăiască toţi acei ani, cât aceasta s-a jertfit, ea făcându-şi un anumit canon prin fratele ei şi spălându-şi o anumită cotă din păcate, mărunte sau mari, grele, noi nu ştim de ce a rânduit Dumnezeu această jertfă, dar a lăsat dragostea care a triumfat. Mai departe, nesinceritatea lui, nerecunoştinţa lui vor fi răsplătite ca atare, pentru că el cât a trăit, dacă era într-o suferinţă în care nu intervenea ştiinţa, el mai respira o săptămână-două sau cum este termenul omului bolnav, când nu mănâncă şi nu bea, la 20 de zile s-a sfârşit, s-a săvârşit până în 40 de zile. El nu avea timp să cârtească, din contră, poate se ruga să-i vină sfârşitul mai repede. Am cunoscut o femeie care a spus o vorbă foarte frumoasă:
– Poate să vină moartea şi mâine. Îmi pare rău că dacă mă voi întâlni cu Dumnezeu, încă nu-I pot spune dacă L-am iubit îndeajuns.
S-a culcat pe pat şi nu s-a mai sculat. Nu a zăcut măcar o zi. De ce vă spun lucrul acesta? Când Dumnezeu intervine cu harul, bolile grele pot deveni uşoare şi suferinţele grele pot deveni uşoare. Când suferi în Hristos, suferinţa e mai uşoară, e rodnică şi încununează, iar când suferi ateu, din punct de vedere biologic nu impresionează pe nimeni, judecata lui Dumnezeu tot dreaptă rămâne. Pentru el, acei ani trăiţi la pat au fost cu cârtire şi cu insulte, întrucât ceea ce a manifestat liber a simţit şi în interior: “Din prisosul inimii vorbeşte gura”, se spune în Sfânta Scriptură, la Evanghelistul Matei. Şi atunci spune: “Omul rău, cele rele le scoate din vistieria inimii sale”. El nu a făcut altceva decât să trăiască spre osândă, el şi-a agonisit doar osândă. În loc să mulţumeşti lui Dumnezeu că te-a ţinut pe pământ, tu cârteşti de ce ţi-a dat Dumnezeu?! Ţi-a dat puterea să nu mori – e cel mai mare dar. Însă este un dar forţat, pentru că atunci când omul vrea să fie deasupra lui Dumnezeu, Dumnezeu se retrage. Aţi văzut cum i-a spus Lucifer lui Adam: – Vei fi ca Dumnezeu!
Şi Dumnezeu i-a spus:
– Adame, fii ca Mine.
A şi spus:
– Hai să punem înger la pomul vieţii, că Adam s-a făcut ca unul din Noi.
Cine ştie ce porunci mai dă. Dar nu a apucat Adam să poruncească, a trebuit tot Dumnezeu să rânduiască, pentru că Adam s-a băgat în valea morţii, s-a băgat în moartea veşnică, s-a băgat în iadul veşnic, în ruperea legăturii cu Dumnezeu şi, aţi văzut, a durat 5.000 de ani până ce a vestit prin profeţi şi proroci toată seminţia până la neamul lui Hristos din Iuda, până ce i-a scos din munca veşnică. Deci el nu a făcut decât o blasfemie. Dar cea mai mare blasfemie este din punct de vedere medical şi bioetic, să te ridici mai presus de puterea minţii umane şi să intervii în legile lui Dumnezeu. Corect este să tratezi tot ce se poate trata, iar experienţele nu se fac pe oameni. În momentul în care, în calitate de medic, ţi s-a spus că persoana nu are nicio şansă, trebuie s-o laşi pur şi simplu în mâna lui Dumnezeu. Ceea ce poţi face tu este să-i distribui un calmant sau un ameliorator care să-i aline durerea, dar nu să faci tu experienţe pe el, pentru că făcând experienţe, la un moment dat, îţi încâlceşti tu însuţi mintea şi nu găseşti răspunsul. Am văzut cu toţii la televizor oameni care au trăit o viaţă întreagă doar neurovegetativ, cu aparate şi perfuzii, dar ei erau de fapt nişte muribunzi între viaţă şi moarte. Ei erau de fapt nişte cobai.
Noi nu avem voie să ne jucăm cu demnitatea omului, nu avem voie să ne jucăm cu viaţa omului, cu sufletul omului, cu raţiunea omului şi nu ai voie să împingi lucrurile astea la limita extremă. Pentru că, mai nou şi mai modern, necredinţa, lipsa de suferinţă, viaţa comodă, traiul bun şi lipsa fricii de Dumnezeu la ce duc? Oameni care vin şi spun: “Pe răspunderea mea să-mi dai să mă sinucid”, vor să li se facă acele injecţii sau tratamente letale. Aţi văzut că se duce o luptă acerbă pentru a convinge omul că nu are voie să îşi ia singur zilele, pentru că nu şi le-a dat singur, de aceea spune clar Scriptura: “De este cineva bolnav, să-l cheme pe preotul bisericii să-i citească şi să-l ungă cu untdelemn sfinţit în momentul când el este bolnav”. Dar tu încerci metode de resuscitare peste parametrii normali, deja ieşi din structura legilor lui Dumnezeu, deci mergi în sfatul minţii tale, şi acolo Dumnezeu spune: “Descâlceşte, că tu le-ai încâlcit!” Foarte mulţi sunt condamnabili sau se vor autocondamna când îşi vor da seama că îşi complică viaţa şi meseria de înalt savant sau de înalt cunoscător al tainelor medicinei dincolo de puterile omeneşti. Ceea ce nu e studiat şi ceea ce nu e demonstrat, ceea ce nu e experimentat şi nu este validat nu te duci să experimentezi pe oameni, decât dacă, să spunem, cineva îşi dă cu bună ştiinţă acordul scris din viaţă şi spune aşa: “Dacă eu mă îmbolnăvesc, ai dreptul să faci pe mine experienţe medicale”. Dar tu, dacă eşti responsabil, nu o faci, pentru că nu ai pus tu sufletul în el, ca să te joci cu el.
Boli sufleteşti
Realitatea într-o familie, într-o comunitate sau în întreaga societate este uneori prielnică omului, alteori mai puţin prielnică, mai nedreaptă, cum o socotesc unii. Important este cum se raportează ei la această realitate în sufletul lor şi de aici urmările care vin pentru acel om şi pentru familia sa. Dacă omul are credinţă tare şi nădejde în Dumnezeu, toate le rabdă, cum spune psalmistul. Dacă nu, greutăţile şi le amplifică în inima sa, în sufletul său şi ajunge la boli sufleteşti, boli mintale, sinucideri chiar. Cât de grave sunt păcatele acestea, aceste suferinţe, aceste amplificări în sufletul nostru? Ce îndrumări duhovniceşti vindecătoare se pot da pentru persoana respectivă şi pentru familie şi ce canoane pot îndrepta stările sufleteşti, astfel încât aceşti oameni să ajungă la starea în care să-i poată ajuta pe alţii care trec în prezent prin stări prin care ei au trecut deja?
Mai întâi, trebuie să facem ca la matematică. După cum ştim, există multipli şi submultipli. Unitatea de măsură a răbdării răului înaintea lui Dumnezeu este cununa. Dumnezeu dă cununi celor care rabdă, cel care va răbda până la sfârşit se va mântui. Multiplul binelui este tot cununa, pentru că spune aşa: “Cel ce luptă după legile jocului se va încununa”. Iar multiplii răului sunt de două feluri, este vorba de culmea păcatului, care înseamnă părăsirea conştiinţei. Biserica are doi termeni. Avem întâi afurisenia, adică despărţirea de trupul tainic al Euharistiei, deci eşti sub canon. Aici ar fi cea mai înaltă pedeapsă care poate fi administrată trupeşte şi sufleteşte unui om. Apoi avem anatema, despărţirea totală de Biserica lui Hristos cea luptătoare de pe pământ şi de trupul lui Hristos pentru veşnicie, adică să devii mort sufleteşte încă din viaţă. Iar submultiplul cel mai de jos aşa spune: plata păcatului este moartea, care e de două feluri, moartea în Hristos şi moartea atee – sinuciderea, ceea ce numim noi dezastrul sau moartea năprasnică. Deci este tot un submultiplu al răutăţii.
Suferinţa temporară
Trebuie să înţelegem că Sfânta Scriptură vine şi ne spune aşa: “Fericiţi cei săraci cu duhul”. Deci dacă eşti simplu şi curat cu inima, dacă eşti modest cu viaţa, tu vei avea mai mult o suferinţă temporară. Ce înseamnă suferinţa temporară? Ea poate fi de natură materială, poate odată ţi-ai dorit ceva şi nu ai putut, poate ai dorit odată ceva şi nu ai avut, poate ţi-ai dorit cutare lucru şi nu s-a îndeplinit. Dar acest lucru e legat de un alt submultiplu al lipsei – neputinţa. Nu trebuie scoasă neputinţa din suferinţă şi vă voi spune de ce. Mai întâi, dacă vom căuta la oamenii de geniu, un poet, un scriitor, un arhitect, un chirurg, un doctor, prin capacităţile forţei mintale şi intelectuale a reuşit să-şi cucerească social sau temporar o poziţie binemeritată, cu darul lui Dumnezeu, prin propria muncă, deci prin voinţă. În momentul în care apare o suferinţă legată de voinţa de sine, o poţi învinge cu cele patru virtuţi cardinale cu care se naşte sufletul: dreptatea, cumpătarea, bărbăţia şi prudenţa, sunt scrise în Filocalie. Adică, de ce spune psalmistul David: “Bogăţie dacă ar curge, nu vă lipiţi inima”? Ca să înţelegem că fericirea nu este una trecătoare şi una materială. Iar Solomon spune şi el în pilde: “Casă peste casă vei adăuga, ţarină lângă ţarină vei cumpăra, dar nimic nu vei moşteni”. De ce? Pentru că toată înţelepciunea lui Solomon, cel mai mare dascăl al înţelepciunii, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre crinii ţarinii, cu frumuseţea şi cu harul pe care le are o buruiană, floare creată de Dumnezeu. De ce? Într-o armonie naturală găsim gingăşia divină, într-o armonie umană, şi aici vă fac remarca, poate că e o părere strict personală: dacă vrei să vezi ce gândesc oamenii, uită-te la lucrurile din jurul lor şi vei vedea cine sunt oamenii. Ce fel de casă are, cât e el de încâlcit la minte aşa e încâlcită şi casa, cât e el de încâlcit la minte aşa e încâlcită şi grădina, cât e el de încâlcit la minte aşa e încâlcită şi împrejmuirea casei, cât e el de încâlcit la minte aşa sunt şi pomii de încâlciţi. Arhitectul este un om cu o viziune în ansamblu, cu un talent de a vedea frumosul şi este un dar de la Dumnezeu, de aceea spune: “Tu aşa să faci, tu aşa să construieşti, tu aşa să desenezi”. Peisagistică şi spaţii verzi. Ce sunt aceşti oameni? Sunt înzestraţi cu darul iubirii naturii, ei vin şi te învaţă ce înseamnă să faci frumos nu din cărămidă şi din bani, ci din flori, din pomi, din plante, dar acestea sunt daruri. Deci vom avea o suferinţă materială care este însoţită de cei trei parametri: lipsa de inteligenţă, lipsa de voinţă şi lipsa de putere sufletească. La noi, la moldoveni, puterea sufletească are o formulă: “Lasă că e bine aşa, se poate şi mai rău”. Dar de ce se poate şi mai rău? Pentru că tu nu ai vrut să vezi niciodată cum este când e bine. Şi atunci este un mod de a suferi. Unii se împacă cu această soartă. Degradant este faptul că, ajungând în această stare, le-a plăcut să coboare şi mai jos cu o treaptă. Deja treapta de mai jos ţine de o altă stare, reprzentată de lene, nepăsare şi mândrie. Am întâlnit oameni care spun:
– Eu să muncesc?
– Nu munci.
Apostolul Pavel a dat un răspuns: “Cine nu lucrează, nu mănâncă”. Unul merge la restaurant şi consumă o mâncare scumpă pentru că are bani. Nu analizăm modul de a câştiga, ci vreau să spun că şi-a permis. Unul mănâncă produse naturale din grădina lui sau unul mănâncă din căpătat ceea ce primeşte, că aceasta a meritat. Deci Dumnezeu revanşează aceste vicii cardinale prin neîmpliniri sufleteşti şi materiale. Întâi este umilinţa, pentru că e o umilinţă să te duci să ceri sau să primeşti, şi e groaznic, cel puţin când rămâi cu mâna întinsă şi nu ai primit, e o ruptură sufletească, greu o poate înţelege cineva, dar ea este. Şi acel om se autodegradează prin propria voinţă. Nu are acel impuls, că aşa a spus fiul risipitor: “Venindu-şi în sine s-a ridicat şi a spus: Mă voi ridica şi mă voi duce la Tatăl şi voi spune că am greşit la cer şi înaintea ta!”. Deci, iată, prima cale este alergarea la Dumnezeu prin credinţă şi prin har. În momentul în care ai început să te rogi, harul te luminează. Acesta de fapt este şi scopul, în momentul de faţă noi avem două lumi: Biserica Ortodoxă, care este pe principiul dogmatic şi pedagogic, de a învăţa pe om ce trebuie făcut, dar în acelaşi timp suntem în direct contrast cu Biserica Catolică, care, că merită sau nu merită, îl filantropiază. E foarte bine. Dar trebuie să cântărim cât de acolo primeşte Dumnezeu, pentru că tu îl strângi din drum, îl aduni din stradă, îi dai de pomană, îl îmbraci, îl hrăneşti, îl tratezi, dar când l-ai pus în societate, va face ceea ce a văzut? Nu! Se va întoarce la vechiul viciu.
De ce? E mai uşor să stau într-o gură de canal decât să-mi fac dimineaţa patul, e mai uşor să stau cu mâna întinsă în gară decât să plivesc o floare, e mai uşor să mănânc o bucată de pâine nemuncită decât să transpir pentru ea. Deci încurajarea păcatului lipsei de voinţă, lenei şi mândriei totodată, pentru că aceasta vine dintr-un ego al nostru. El spune:
– Da’ ce, eu sunt prost să muncesc?
Nu, eşti deştept şi stai degeaba. Dar ce fel de deşteptăciune? Diavolească, pentru că vine în contradicţie cu Sfânta Scriptură: “Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez”. Deci Iisus Hristos a fost Cel care pur şi simplu a ostenit. Spune la un moment dat chiar Apostolul Pavel: “Nu am îngreunat pe nimeni cu trupul meu, ziua am lucrat şi noaptea m-am rugat”. Vedeţi câtă înţelepciune, deci câtă lucrare?
Suferinţe grave
Obligatoriu vom întâlni şi situaţia în care cineva care a trecut printr-o suferinţă jertfelnică va ajuta pe altcineva. Cine a simţit ce înseamnă greul, cine a simţit ce înseamnă suferinţa, automat întinde mâna semenului său. Dar sub ce formă? Fără să spună, analizează dacă merită sau nu, nu dă la întâmplare. Aici se împlineşte cuvântul Scripturii, care spune aşa: “Să asude milostenia în mâna ta”. Ultima suferinţă, spune Paraclisul Maicii Domnului: “Pentru păcatele mele cele multe boleşte sufletul meu şi slăbănogeşte trupul”. De acum intrăm la suferinţele grave sau la suferinţa din boală care pleacă şi din trup, şi din suflet. Spune Mântuitorul Iisus Hristos: “Cine s-a atins de Mine? Şi femeia tremurând a spus: Eu”. De ce? Era firesc să se vindece. Dar ce răspunde femeia? “Am o scurgere de sânge de 12 ani. Toată averea mea am cheltuit-o pe doctori şi nimic nu am folosit.” Ce vrea să arate Dumnezeu? Că atunci când măsura exagerării depăşeşte limita conştiinţei şi a bunului simţ, Dumnezeu poate trimite plăgi, SIDA este o plagă, hepatitele sunt o plagă, bolile cronice sunt o plagă, bolile cardiovasculare sunt o plagă, cancerul este o plagă, stresul este o plagă, accidentele vasculare sunt o plagă. Cum vă explicaţi că oameni sănătoşi care nu au motive sau nu au suferit niciodată devin deodată bolnavi sau pur şi simplu mor din picioare? Spune Apostolul Pavel: “Pentru proasta economisire a Tainelor lui Dumnezeu, la vremea de apoi vor fi multe boli şi morţi la norod”. De ce lucrul acesta? Unii vor spune:
– Dar cu ce am greşit eu? Cu ce L-am supărat pe Dumnezeu?
Ştiţi cu ce l-am supărat? Neconsumarea pe linia moral-spirituală a celor şapte Taine ale Bisericii atrage de la sine mânia şi moartea, plata păcatului. Pofta aduce păcatul şi păcatul aduce moartea. Întreabă cineva:
– Ce treabă am eu cu preoţia?
Ai: mulţi chemaţi, puţini aleşi. Dintre toţi tinerii pe care noi îi abordăm, dintre toţi tinerii pe care prost îi educăm, dintre toţi tinerii pe care îi creştem, cine ştie câţi ar avea chemarea şi formarea pentru a fi păstori sau slujitori, dar o ignoră din ateism, din necredinţă şi din nepăsare. Iată deci o plagă, “Nu aruncaţi mărgăritare porcilor”, spune Scriptura.
Despre Familia Ortodoxă – Interviuri cu Părintele Calistrat, Grația Lungu Constantineanu
(Sorin Onișor Photography)