Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6, 33).
Spovedania
Spovedania este cea care ne demonstrează care sunt păcate de moarte, păcate împotriva Duhului Sfânt şi păcate capitale. Ce înseamnă? În clipa în care eu am ajuns la păcate care au trecut de faza morală, deja am păcate care mă omoară, iar când am epuizat tot ceea ce înseamnă păcat de moarte, desfrâu, dezmăţ, urgie, necredinţă şi toate celelalte, zgârcenie, lăcomie, răutate, răzbunare, trec în a treia etapă, păcatele capitale şi mai presus de fire, pe care noi le dezlegăm astăzi cu mare uşurinţă, cu nepăsare şi spunem: “Dar cine are dreptul să intre în viaţa intimă a omului?”. Are dreptul duhovnicul. M-a întrebat o doamnă odată la spovedit, sus poziţionată ca funcţie, dar slabă de minte:
– Părinte, dar cum i-aţi învăţat pe ucenicii aceştia ai dumneavoastră să mă întrebe pe mine intimităţile patului conjugal?
– Doamnă, vă deschid Molitfelnicul să vedeţi ce scrie aici: “Trăire peste fire cu soţul sau soţia sau femeie străină, cinci ani”. S-a întâmplat sau nu?
– Păi, nu ştiu ce să vă spun.
– Dacă nu ştiţi, înseamnă că nu s-a întâmplat. Doamne ajută, dar sunt obligat să vă întreb.
Nu pot să evit o întrebare care trebuie să aibă şi bun simţ, şi decenţă. Noi nu facem oră de biologie sexuală, facem oră de spovedanie – păcatul, scurt, la obiect, da, când, cum, de ce, pentru ce. În momentul în care tu vii şi ascunzi păcatele sau ai şapte duhovnici, te împărtăşeşti la fiecare şi ieşi basma curată la fiecare în felul lui, atunci ţi-ai pierdut sufletul.
Sfintele Taine
În momentul în care ai primit Sfintele Taine cu nevrednicie, în momentul în care ai primit Sfintele Taine cu o spovedanie incompletă, în momentul în care ai primit Sfintele Taine în nepăsare, cu rugăciunea nefăcută, cu pravila nefăcută, cu nemersul la biserică, atunci nici nu te mai poţi numi creştin. Uitaţi-vă în canoanele de demult, care sunt canoanele Bisericii, pedagogice, educative şi morale, şi spun aşa: cine nu merge trei duminici la biserică să se pună sub afurisenie, adică să fie oprit de la împărtăşanie. Cine ţine cont acuma câte duminici vine omul la biserică? Toţi care vin sunt împărtăşiţi. De ce? În ideea să nu-i îndepărteze de Hristos. Şi atunci, care este efectul acelei împărtăşanii? Care este efectul sacru a ceea ce numim noi unirea cu Hristos, cu Trupul Lui şi cu Sângele Lui? Spune Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelie: “Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, Eu sunt întru el şi el întru Mine, la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă”. Şi atunci rămâne întrebarea: dacă omul s-a mutat din moarte la viaţă, atunci când moare nu moare, şi pentru ce avem noi toate manifestările acestea „ortodoxe”, plânsul, bocetul, disperarea, nenorocirea, întristarea, scârba, teama, deznădejdea, dramatismul şi toate celelalte? Ca să arătăm, cum spune Apostolul Pavel, că noi ne plângem morţii păgâneşte şi spunem “A avut la înmormântare 20 de preoţi”. Contează câţi preoţi ai avut la înmormântare sau contează ce fapte ai avut tu în viaţa ta? Contează cum ai murit sau cine te-a îngropat? “În ce te voi găsi în aceea te voi judeca”, în dezastru te-a găsit, în dezastru te desăvârşeşti, în nenorocire te-a găsit, în nenorocire te desăvârşeşti. Iată o altă urâciune şi iconomisire bolnavă a Tainelor lui Dumnezeu. Că spune Apostolul Pavel: “Să se ispitească omul pe sine dacă din pâine să mănânce şi din pahar să bea, să nu-şi ia lui foc şi osândă”.
Pregătirea pentru Sfântul Maslu
În ceea ce priveşte pregătirea membrilor familiei creştine pentru Sfântul Maslu, fie la biserică, fie acasă, trebuie să reţinem un lucru. Sunt mai multe împrejurări în care se face Sfântul Maslu – îndeobşte în biserică, pentru tot satul sau toată comunitatea de credincioşi, îndeobşte în mănăstire într-o anumită zi a săptămânii şi practicabil este miercurea şi vinerea, pentru că sunt zile de post. În alte mănăstiri şi în alte zile este treaba şi rânduiala celui mai mare în familie sau în biserică. S-a împământenit această tradiţie, că la Sfântul Maslu trebuie să se strângă bani de la nu ştiu cine, să se adune de la nu ştiu câţi ca să fie primit. Dar nu e adevărat. Aceste tradiţii populare nu ţin de credinţă. Sfântul Maslu se poate face unei singure persoane. Pentru acela invoci Duhul Sfânt şi sfinţeşti untdelemnul. Aşa spune la Scriptură: când este cineva bolnav, să cheme preoţii bisericii să se roage pentru el. În momentul în care îl faci acasă, de obicei poate fi programat dimineaţa, dacă nu este slujbă la parohie, ca să fie pe nemâncate, să poată preotul să-i spovedească pe toţi, să le dea sfânta agheasmă mare. Dacă vor să se împărtăşească, se pregătesc cu o zi – două înainte, preotul îi anunţă, el decide.
Eu întotdeauna ţin cu mare stricteţe la lucrul acesta. Am cunoscut puterea Sfântului Maslu făcut la adevărata lui valoare. Nu Sfântul Maslu ca să mai vedem ce mai este pe acolo, să mai mergem la Sfântul Maslu că sunt mulţi preoţi sau că a venit multă lume. Nu aşa, nu în aceasta constă valoarea Sfântului Maslu. Arsenie Boca, duhovnicul Ardealului, spunea aşa: “Nu m-au impresionat niciodată mulţimile, ci calitatea rugăciunii lor”. Degeaba vin la Sfântul Maslu 1.000 de oameni dacă pentru ei Sfântul Maslu e ca o adunare populară când îşi serbează ei fiii satului. Nu mă încântă cu nimic. La Sfântul Maslu trebuie să întruneşti toate Tainele laolaltă, să fii botezat, să fii ortodox, să fii creştin practicant, să fii spovedit, să fii dezlegat de păcatele tale, să fii în rugăciune, să fii în pocăinţă, să asculţi Sfânta Liturghie şi să primeşti Sfintele Taine. De aceea, dacă aţi văzut, noi practicăm Sfântul Maslu astfel: întâi facem dimineaţa Sfânta Liturghie, spovedim, îl împărtăşim pe cel bolnav, apoi facem Sfântul Maslu. Ei singuri vin şi spun:
– Părinte, m-am pregătit pentru împărtăşit, ştiţi că trebuie să particip la Sfântul Maslu, că sunt bolnav de cancer sau fac chimioterapie.
De obicei aceştia sunt cei mai frecvenţi, săracii, care vin cu suferinţă grea, cu boli nenorocite, plăgile acestea care vin acum peste noi. Stau frumos la Sfântul Maslu şi ei ştiu că din făina de la Sfântul Maslu şi din uleiul acela se fac turtiţele care se mănâncă după anafură. Mai nou, s-a împământenit să se pună o pâine şi ulei la Sfântul Maslu ca să nu se mai facă acasă. Dar Părintele Nazarie la Mănăstirea Sihăstria spunea: “Aici nu e parastas, făină îmi aduci, nu pâine”. Nu primea, era foarte scrupulos la această chestiune.
Le-am îngăduit cu pâine pentru că la oraş nu are cine să stea să coacă turtiţe. Oamenii îşi sfinţesc acea pâine pe care o cumpără tăiată felii, împachetată, o iau acasă şi o mănâncă în cursul săptămânii până la Maslul următor. De obicei, unii vin miercurea, alţii vin vinerea, după cum pot şi ei de la serviciu. Sfântul Maslu este o Taină la fel de mare ca Sfânta Liturghie, nu vii mâncat, băut. Chiar mi s-a întâmplat odată, am văzut pe cineva care mânca afară, lângă biserică, şi l-am întrebat:
– Aţi stat la Sfântul Maslu?
– Nu, că stau după aceea.
– Dar mâncaţi? Nu a trecut Sfântul Maslu, de-abia e ora 9.
– Mănânc, că nu sunt obişnuit să stau flămând.
– Fie, dar data viitoare luaţi-vă pacheţelul cu dumneavoastră şi aveţi răbdare să treacă Sfântul Maslu, ca să se prindă rugăciunea de dumneavoastră, să găsească un suflet în pocăinţă.
Nu spune Mântuitorul: “Milă voiesc iar nu jertfă”? Şi tot El spune: “Eu nu am venit să pierd lumea, ci să o mântuiesc”. Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit, inima înfrântă şi smerită. Dacă tu mănânci o pâine şi mai bei o cană de apă şi mai mănânci un pachet de biscuiţi şi mai mănânci un măr, chiar dacă e de post, şi te duci cu stomacul plin la Sfântul Maslu, care e efectul? Sunt mănăstiri unde se face fix la miezul nopţii pentru a-i prinde pe oameni la 12 noaptea nemâncaţi pentru ziua liturgică următoare. E greu să-i oboseşti, nu se poate, cei râvnitori o vor face cu precădere, dar pentru cei care au serviciu şi cei mai tineri trebuie să găseşti metode. Dinamica rămâne a preotului, a omului rămâne dogmatica şi Dumnezeu şi Tainele. Preotul trebuie să aibă dinamica de a-i putea acapara şi prinde pe toţi în aşa fel încât să le croiască un drum drept în viaţă, pentru că oamenii nu ştiu. Mântuitorul, privind mulţimile, îi era milă de ei şi a spus odată apostolilor: “Daţi-le voi să mănânce”. Chiar şi Mântuitorul a trăit această compasiune, această stare de milă, văzându-i cum se îmbulzesc, văzându-i cum nu au răbdare, cum se împing, cum se îngrămădesc. Pur şi simplu L-au umilit ca şi Creator, ca Dumnezeu, şi a zis: „Doamne, cât de mult ar fi trebuit să semene ei cu Mine şi uite care este manifestarea lor”. Le-a spus apostolilor să le dea să mănânce. Deci, această rugăciune pe care noi o facem în Taina Sfântului Maslu este o hrană pentru trup şi pentru suflet, iar Liturghia este numai hrana sufletului, pentru că îl hrăneşte efectiv pe suflet.
I-am mai învăţat pe credincioşi să facă turtiţe din făina şi uleiul de la Sfântul Maslu şi să le pună în mâncare. Când îşi termină mâncarea acasă, să pună picături de untdelemn sfinţit în mâncarea pe care au gătit-o, în ciorbă, în felul doi, dacă nu, pe anafură dimineaţa sau pe ce mănâncă ei. Cineva mi-a spus: “Dacă arunc resturi?”. Să nu fim scrupuloşi, Duhul Sfânt nu stă în resturile de mâncare. Că aşa întreb şi eu, nu mergem pentru toaletă, pentru nevoile fiziologice?
Nu avem voie să profanăm Sfintele Taine, nu avem voie să profanăm anafura, nu avem voie să profanăm agheasma. Cineva mi-a pus odată o întrebare şi chiar vreau să v-o specific, pentru că mi s-a părut obraznică:
– Din orice fel de apă se poate face agheasmă?
– Da, am spus.
– Dacă mă duc şi iau dintr-o baltă unde poate cineva s-a urinat?
Atunci eu am spus:
– Îmi pare rău, trebuie să vă dau un singur răspuns, dumneavoastră nu beţi ceai din oala de noapte.
Când vorbim de respectul pentru Taine şi harismele Bisericii, noi ştim că există vase sfinţite pentru agheasmă, ştim că există fântâni sfinţite pentru agheasmă. Noi nu luăm apă din baltă şi facem agheasmă. Dar dacă mă duc şi sfinţesc un iaz cu peşte, sfinţesc toată apa, dacă acolo cineva ar fi făcut treaba aceea, nu înseamnă că s-a spurcat Duhul Sfânt, ci din contră, apa s-a curăţit şi tu, dacă o bei, te sfinţeşti. Dar nu trebuie să mergem pe ipoteze absurde. Biserica merge până la harisma binecuvântării şi sfinţirii a tot ce este curat şi neştiut. Ce făceau înainte creştinii? Pentru că puteau mânca mâncări idoleşti, că de aici s-au şi inventat sfeştania şi sfinţirea lucrurilor necurate, ca nu cumva să fi mâncat carne jertfită la idoli sau altceva, ei stropeau cu sfânta agheasmă, curăţeau. Spune Apostolul Pavel: “Toate se sfinţesc prin binecuvântare şi cuvânt dumnezeiesc”. Aşa este şi cu acest ulei de la Sfântul Maslu. Chiar dacă tu fierbi carne în oală, dacă ai pus untdelemn sfinţit, se sfinţeşte toată mâncarea. Pe mulţi i-am învăţat şi mai iau pe limbă o gură de untdelemn şi o înghit. Dacă ai pus în mâncare, poate ai unul mai ateu în casă, unul mai necredincios, îl sfinţeşti în mod involuntar şi pe el. I-am spus odată cuiva, tot o teologumenă, nu trebuie luată ca lege. Ea îmi spusese aşa:
– Soţul m-a prins că-i dau agheasmă dimineaţa şi mi-a aruncat sticla.
– Ce-i place lui cel mai mult? zic eu.
– Părinte, soţul meu, dimineaţa, bea mai întâi cafeaua.
– Pune-i soţului câteva picături de agheasmă în cafeluţă, fără să ştie ce ai făcut.
Acela gustat cafeaua şi nu a băut-o:
– Nu pot să beau această cafea, tu ai pus ceva în ea, nu e cafea normală.
Diavolul din el simţea puterea agheasmei. Agheasma nu este orice, este apă sfinţită, asta să ţinem minte, are putere vindecătoare, duhovnicească şi spirituală, nu e orice fel de apă. El a simţit şi nu a băut.
Altă dată, metoda a avut un efect cu totul diferit. I-am spus altei femei:
– Taci din gură, duci între sticlele de la bucătărie unde ai apă plată de băut şi sticla cu agheasmă, dar să ai un semn la dop, ca să nu ştie el. Las-o între acelea şi când ai să vezi că el va bea din sticla respectivă, să ştii că de atunci încolo nu-ţi va mai arunca niciodată agheasma.
Soţul ei, fiind necredincios, a băut agheasmă şi i-a spus:
– Ce fel de apă a fost în sticla aceea, că după ce am băut parcă m-am liniştit?
– Ce fel de apă să fie? Apă de la magazin.
– Nu ştiu, a avut un gust deosebit.
– Nu, e apă obişnuită.
Şi a mai băut din sticla respectivă lăsată acolo, dimineaţa.
Căci sunt şi oameni care au starea de demonizare a necredinţei şi starea de credinţă relativă, adică el e necredincios din nepăsare, din nesimţire, dar îi fac bine efectele secundare ale evlaviei şi credinţei celor din familie, că aşa spune: “Femeia credincioasă îl sfinţeşte pe bărbatul necredincios şi bărbatul credincios pe femeia necredincioasă”. Dar în momentul în care femeia e credincioasă, e limanul casei şi îi trage pe toţi la mântuire, trebuie să caute orice metodă de a-i putea băga în rai. Care e scopul nostru? Să ne ajutăm, să ne iubim şi să ne mântuim. Dar sunt şi ticăloşi care au starea de demonizare sufletească şi te miros că le-ai pus agheasmă în mâncare sau le-ai pus untdelemn de la Maslu sau le-ai pus ceva în cafea. Simte ticălosul. Mi-a spus aşa un bărbat total necredincios:
– Părinte, am o stare de nelinişte.
– Da, o să scăpaţi într-un singur mod. Dacă veţi lua o gură de agheasmă.
– Da, dar eu nu pot să înghit agheasmă, îmi face rău.
– Vă rog să o ţineţi în gură cât spuneţi “Tatăl nostru” de şapte ori şi veţi vedea că va dispărea acea stare.
După aceea a început să bea agheasmă cu sticla. Dar l-am amăgit numai să găsesc o metodă să-l fac să ţină agheasmă în gură, să poată dracul să iasă din el. Dinamica rămâne a preotului, nu este o dogmă. Nu greşeşti nici aşa, nici aşa. Corect e legea cea dreaptă, dar şi legea este interpretabilă cu articole şi alineate. Aşa şi în Biserică. Canonul 112, Cheia canoanelor, orice mijloc al oricărui canon care duce la mântuire, la folos sufletesc şi la creştere duhovnicească şi la bucuria şi slava lui Dumnezeu şi a Bisericii, foloseşte-l că nu e păcat.
Sfântul Maslu
La Maslu la fel. Vin oamenii la Sfântul Maslu, dar nimeni nu înţelege rostul Sfântului Maslu, mă chinuiesc să-i învăţ de mai multă vreme. La Sfântul Maslu trebuie să vii postit măcar două sau trei zile. Dacă eşti bolnav, stai, măcar în ziua în care ai venit la Maslu, nu cu burta plină, nu plin de medicamente, nu mâncat, nu sătul, nu dormit, pentru că taina nu are valoare, e taină. Când ai venit la Sfântul Maslu trebuie să fii obligatoriu spovedit şi împărtăşit, trebuie să ai spovedite păcatele. În momentul în care ai venit la Sfântul Maslu, trebuie să fii cu rugăciunile făcute. De ce? Că mult poate rugăciunea celor mulţi, de aceea ne rugăm împreună. Toată lumea spune “Doamne miluieşte!”. Nu ştii pe cine pică harul, dar pe cineva ridică.
Noi nu ştim pe cine merge untdelemn sfinţit, dar pe cineva tămăduieşte. Era o femeie mare cât un munte, a venit cu metastaze, şi i-am spus:
– Doamnă, ce pot să vă recomand? Maslu şi împărtăşit. Dar clar să fie, în ziua în care veniţi la Maslu, veniţi postită, nemâncată şi pregătită.
După patru luni de Sfântul Maslu, i-am spus:
– Începe să-mi placă cum arătaţi, nu mai aveţi acea faţă vânătă, nu mai arătaţi aşa slabă, v-aţi împlinit un pic, v-aţi revenit.
S-a dus la medic, s-a târât aşa cum a putut. A întrebat-o medicul:
– Ce tratament aţi luat în afară de ce v-am dat eu?
– Domnule doctor, în afară de Sfântul Maslu la biserică şi împărtăşanie nu am făcut nimic.
– Dacă crezi mata că îţi ajută, du-te în continuare! Să ştii că eşti foarte bine, pe lângă faptul că ţi-au dispărut din metastaze, şi cele pe care le mai ai sunt foarte mici.
Vedeţi ce a putut să facă Sfântul Maslu? Dar cu credinţă. Adică nu vii la Sfântul Maslu să ne întâlnim ca la strânsură. Hai că ne-am mai întâlnit, am mai mâncat un corn, o banană, am mai făcut un parastas, am mai discutat şi am povestit, nu. Valoarea reală a Sfântului Maslu – mult poate rugăciunea cea fierbinte a dreptului. De este cineva bolnav, să cheme preotul bisericii.
Pomelnicul
Cum se face pomelnicul? Voi da întâi un răspuns scolastic. Pomelnicul trebuie să fie o hârtie bine îngrijită albă, tăiată, scrisă citeţ cu prenumele celor din familie. Dacă îl pui la proscomidie pentru Sfânta Liturghie, trebuie să treci numai oameni care pot fi pomeniţi. Să nu pui pătimaşi, oameni cu fărădelege la Sfânta Liturghie, pe aceia îi pui într-un pomelnic la Psaltire, la curăţirea de patimi. Bineînţeles, la morţi acelaşi lucru. În pomelnic scriem morţii care au murit creştineşte, pentru că aşa se încheie proscomidia: “Şi pe toţi cei care în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice au adormit cu împărtăşirea Ta, Stăpâne”. Deci nu putem să trecem acolo iehovişti, baptişti, penticostali, beţivi, desfrânaţi, sinucişi ş.a.m.d., nu. Scrie în Scriptură: “Nimic necurat nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu”.
Când sunt oameni care au avut parte de o moarte năprasnică, vom face următorul lucru. (Eu această rânduială o dau sinucigaşilor, pentru că şi sinucigaşii se pomenesc, dar nu în orice fel.) Se trece mortul la Psaltire, pentru că Psaltirea ţine locul de puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, se scrie jos că e mort năprasnic şi nepregătit şi se scrie mare direct uşurarea muncii, pentru că noi facem rugăciuni pentru ca lui să-i fie pătimirea uşoară acolo unde se chinuieşte pentru că şi-a ales osânda. Aceasta arată un semn de iubire din partea noastră faţă de Dumnezeu. După ce am făcut aceasta, cei care au mortul respectiv îi fac în fiecare lună o Psaltire sau două, ca la sfârşitul anului el să aibă citite 24 de Psaltiri, ceea ce înseamnă că s-au făcut rugăciuni pentru sufletul mortului ca să poată trece prin acele vămi ale văzduhului. Aceasta este de la Părintele Nicodim Măndiţă şi de la Părintele Cleopa. Apoi, în fiecare sâmbătă se citeşte integral Catisma 17 a morţilor, pentru cel mort năprasnic, indiferent că este soţul sau soţia, depinde cine a săvârşit uciderea, nenorocirea. Apoi, în fiecare seară facem canonul de pocăinţă pentru uşurarea muncii pe numele celui care a murit. În felul acesta arătăm că nu l-am uitat. Nu cum spun unii: “Acesta s-a spânzurat, nu mă mai interesează, nu-l pomenesc”, nu este chiar aşa. Dacă ţi-a rămas de la el casă, masă, ogor, pământ, toate muncile pe care le pătimeşte şi blestemele pe care sufletul le pune acolo în iad uitat de Dumnezeu se întorc împotriva familiei tale; se alege praful şi cenuşa de toată munca şi averea aceea, pentru că el stă şi suferă şi nimeni nu se gândeşte la el. Iar sâmbăta se pot împărţi colăcei cu lumânări aprinse sau pâine cu lumânare aprinsă, fără a se face parastas, fără a se pune părticele la proscomidie, fără a se sălta colivă, fără a se face Trisaghion, fără a se citi Evanghelie sau rugăciuni de dezlegare şi se spune aşa: “Hrană şi lumină pentru uşurarea muncii robului lui Dumnezeu” Ion, Gheorghe, Vasile, cine o fi fost el, şi în felul acesta tu l-ai respectat pe cel care a murit.
Să ştiţi că eu am dat la foarte mulţi oameni această rânduială, pentru că o am de la stareţul Leonid de la Optina din cartea “Stareţii de la Optina” şi e auzită din gura Părintelui Cleopa, care vorbea despre sinucigaşi că nu trebuie pomeniţi la Sfânta Jertfă, la dumnezeiasca Liturghie. Biserica se îndură de ei după spusa Sfântului Macarie, care mergea prin pustie şi, lovind o tigvă cu piciorul, aceasta a spus:
– Nu mă lovi, Macarie, că atunci când voi, ortodocşii, faceţi epicleza, se luminează tot iadul şi pentru o clipă noi ne uşurăm.
Vă daţi seama puterea Sfintei Liturghii? Spune Petru Damaschin: “Dacă apa mării ar fi cerneală şi dacă cerul ar fi hârtie de scris, nu poţi să scrii totul despre o Sfântă Liturghie”. Vă daţi seama ce putere tainică are o Sfântă Liturghie?! Atunci şi ei se bucură.
Spune mai departe în viaţa Sfântului Leonid de la Optina despre un bărbat care s-a sinucis şi era tatăl unui călugăr. Călugărul se ruga pentru el, l-a visat într-o noapte în flăcări numai până la genunchi, spre brâu, şi că i-a zis: “Fiule, pomeneşte-mă, că rău pătimesc, dar tot simt o uşurare de la rugăciunile tale pe care le faci pentru sufletul meu, nu este munca atât de grea. Alţii pătimesc mai greu ca mine”. Vă daţi seama câtă taină, cât ascunziş, câtă esenţă. Deci pomelnicul nu este chiar o glumă. Pomelnicul este chiar o responsabilitate. Cei care iau pomelnice şi nu le pomenesc sau cei care iau pomelnice şi le ignoră, nu fac liturghiile sau nu pun părticelele la proscomidie au mare răspuns la judecată.
Există două pilde foarte frumoase şi vreau să le păstraţi în memorie. Un preot bătrân murise într-o parohie şi, când a venit unul tânăr, vedea în fiecare zi la Sfânta Liturghie pe o ladă mare de pomelnice un cioroi, un corb urât. A făcut cruce, a stropit cu agheasmă şi corbul a spus:
– Nu mă prigoni! Ajută-mă!
– Dar cine eşti?
– Sunt sufletul preotului de dinainte, care zace în iad pentru nepomenirea pomelnicelor.
– Şi cu ce pot să te ajut?
– Fă 40 de liturghii şi, aşa cum poţi tu, pomeneşte pomelnicele de câteva ori de-a lungul acestor 40 de liturghii, că mulţi stau în flăcări şi strigă, pentru că ei aşteptau nădejdea de la mine şi eu nu le-am dat-o.
Vă daţi seama? Şi spune că în momentul în care s-au terminat cele 40 de liturghii, cioroiul acela a dispărut, pomelnicele din ladă s-au aprins, au ars ca şi cum nu au fost niciodată. Acelea erau păcatele oamenilor şi Dumnezeu le-a iertat, le-a şters, pur şi simplu le-a făcut ca scrumul. Preotul s-a culcat şi a visat că zburau porumbei albi la cer. A zis că tot iadul era plin de flăcări cum porumbeii ieşeau şi se duceau la cer. Erau de fapt sufletele care pătimiseră până atunci pentru nepomenirea pomelnicelor. La noi, în practica ortodoxă, avem această formulă frumoasă: “Pomeneşte-mă, părinte!”. Şi noi spunem: “Dumnezeu să te pomenească, lăsaţi că vă pomenesc în sfintele rugăciuni”. E de datoria preotului, când slujeşte, să pună părticele pe sfântul disc şi să spună aşa: “Pomeneşte, Doamne, pe cei care mi-au poruncit mie, nevrednicul, să mă rog pentru dânşii, după cererea şi ajutorul şi împlinirea lor”, pentru că Dumnezeu ştie ce trebuie, El ştie exact pentru ce ţi-a cerut omul acela. Tu când ai pus lucrul acesta, îngeraşii duc rapid harismele la acela pentru care tu ai pus acolo şi are loc Liturghia, unde se spune: “Spală, Doamne, păcatele robilor Tăi”. Eu nu am spus: “Ileana proces sau Vasile bolnav”. Am spus: “Pomeneşte pe toţi cei care mi-au poruncit”. Îngerul ştie, împărtăşeşte pe toţi în chip haric, pe cel din spital, pe cel din puşcărie, pe cel din proces, pe cel din câmp, pe cel din şcoală, pe cel paralizat la pat, el ştie ce are de făcut. Şi atunci suntem datori a ne ruga unii pentru alţii.
Şi o întâmplare frumoasă legată de această taină a pomelnicului. Se spune că erau nişte morţi uitaţi, la o parohie unde preotul era puţin dezordonat, nu era prea atent, avea unele obiceiuri nedemne de tagma preoţească. În schimb avea o părere extraordinar de bună despre pomenirea morţilor. El nu lăsa niciodată morţii nepomeniţi, indiferent ce se întâmpla. Până nu pomenea morţii, nu se lăsa. Un cârcotaş, un răufăcător l-a pârât episcopului şi i-a spus: “Cutare bea, cutare e neserios, neglijează slujba, sminteşte parohia” şi episcopul s-a dus să-l schimbe. Când să facă procesul verbal, se aude un glas:
– Nu, nu, nu.
Prima dată s-a uitat împrejur, nu i-a venit să creadă. A ascultat a doua oară, iar nu i-a venit să creadă, a ascultat a treia oară şi atunci l-a întrebat pe preot:
– Părinte, tu ce faci? Ce nevoinţă ai tu la Dumnezeu?
– De când m-ai pus în parohie fapte bune nu am făcut, că nu am putut să fac, sunt un om dezordonat, sunt un om sărac cu sufletul, nu am acea trăire curată care trebuie, dar ştii ce am făcut, Părinte? Tot timpul m-am străduit şi am pomenit morţii.
Şi episcopul îi spune:
– Iată, cei vii te-au judecat şi cei morţi solitori te-au câştigat. Stai în parohia ta şi slujeşte mai departe, pentru că morţii şi-au cerut dreptul la episcop prin semn dumnezeiesc, “Nu te atinge de el, pentru că ne ajută pe noi şi ne face nouă bine”.
El îi pomenea şi îi ajuta să iasă din iad, iar la Dumnezeu a luat îndrăzneală pentru lucrul acesta.
Pomelnicul este într-adevăr un lucru extraordinar de serios. Când stăteam în Sfântul Munte am găsit într-o carte următoarea pildă. Un stareţ primea foarte multe daruri, le aduceau oamenii: “Părinte, pomeneşte-mă”, “Părinte, pomeneşte-mă”. Aţi văzut cum vin băbuţele, cu o pâine, cu un măr, cu ulei, cu faină şi ţi le lasă acolo. Tu eşti obligat să le pui părticele, pentru cei care te-au miluit şi ţi-au poruncit să te rogi pentru dânşii. Pentru că tu ai primit din mâna lor cu păcat, cu durere, cu suferinţă, nu contează, dar ai primit şi atunci trebuie să ai grijă de sufletul lor. Zice că acest stareţ avea o trăire impecabilă, ireproşabilă, şi a venit vremea să se săvârşească din viaţă, dar toată lumea îl vedea uşor abătut şi nimeni nu îndrăznea să întrebe ce o fi fiind. Un ucenic mai tânăr îl întreabă:
– Părinte, totuşi ai o mâhnire în suflet, ceva se întâmplă.
– Da, sunt un pic îngrijorat pentru mântuirea mea.
– Dar de ce spui treaba aceasta?
– Frate, eu multe daruri şi ajutoare am primit la mănăstirea mea cu gândul cu mă voi ruga pentru cei care m-au miluit, dar dacă eu nu am făcut câtă rugăciune a trebuit pentru acele daruri, tu ştii câtă muncă zace asupra mea?
Când a auzit acea taină, călugărul respectiv s-a rugat la Dumnezeu să i-o descopere. Şi ce credeţi? Când s-a săvârşit stareţul din viaţă, îngerul a luat lada cu fapte bune, în chip duhovnicesc, sicriul cu fapte bune, şi urca scara vieţii. În timp ce urca scara vieţii, de sub scară strigau: “Dă-mi şi mie că te-am miluit, dă-mi şi mie că te-am miluit, dă-mi şi mie că te-am miluit”. Îngerul tot băga mâna în ladă şi tot arunca. La un moment dat sufletul stareţului s-a îngrozit şi a spus:
– Ce faci, îngere? Acelea sunt pentru mine, nu sunt nici la jumătatea scării, am văzut că ai aruncat sub scară cu nemiluita.
– Părinte, ai primit, tu eşti nădejdea lor. Întâi aproapele, apoi tu, aşa trebuie să te jertfeşti! Tu pentru dânşii te judeci astăzi şi lucrezi înaintea Domnului, nu pentru tine.
Stareţul s-a înspăimântat atunci de întâmplarea în sine şi a spus:
– Doamne, îngăduie-mi o clipă de viaţă, să mă pot pocăi, sau lasă-mă pe pământ până la sfârşitul vieţii zilnic să fac Liturghie şi mai dă-mi alţi doi ochi şi alte gene să-mi cadă de plâns şi umilinţă câtă rugăciune ar trebui să fac pentru cei care m-au miluit şi eu i-am neglijat cu nepăsarea.
Unul îţi aduce o bluză, unul îţi aduce un măr, unul îţi aduce un caiet, unul îţi aduce o carte, unul îţi aduce un pantof. Eşti obligat să te rogi pentru aceste suflete vrând-nevrând, trebuie să geamă discul de părticele, nu pui acolo trei părticele şi ai terminat. În Sihăstria, de exemplu, preoţii cu trăire cum au fost Părintele Cleopa, Ambrozie, Varsanufie, aceşti oameni grei care au fost modele ale Sihăstriei, se sculau de pe la 4-5, mergeau în biserică, începeau proscomidia, pomeneau teancuri de pomelnice, ce aveau de pomenit. Noi veneam la Acatist la ora 7-8, continuam cu pomenitul până pe la Heruvic, când se înceta pomenitul, ei de-abia terminau Liturghia şi terminau de pus părticelele pe disc şi de pomenit pomelnic cu pomelnic, adică să pună pentru numele celor care i-au miluit. Spune că atunci când jertfa este curată, şi duhul este curat. Atunci este şi pacea în mănăstire, este şi lucrarea duhovnicească, este şi sporul, este şi binecuvântarea, este şi bogăţia. Iar dacă rugăciunea este seacă, stearpă, searbădă şi avem acel aer că eu m-am făcut călugăr pentru mine, fiecare să se roage pentru el, nu facem un lucru bun. Este şi ipocrizia de a crede că toţi sunt necuraţi numai noi suntem curaţi şi atunci e cel mai mare păcat.
Mântuitorul a spus: “Voi căutaţi la faţă, Eu caut la inimă”. Noi ne uităm la faţa omului, că acela e ţigan, că acela e nenorocit, că acela e nu ştiu cum, dar noi nu ştim în taina lui Dumnezeu că sufletul din acel om este la fel de greu şi cântăreşte ca al oricărui împărat sau ca al oricărui credincios. Deci trebuie să ai grijă. E un canon al meu, eu aşa îl consider. Când vine un cerşetor, îl întreb:
– Ştii “Tatăl nostru”?
– Nu.
– Să-l înveţi şi să-l ştii, că nu-ţi dau de pomană.
Mă gândesc că poate la judecată tocmai acest “Tatăl nostru” îi va cântări în balanţă. Unul mi-a spus într-o zi:
– Părinte, eu nu ştiu rugăciuni.
– Treci în faţa mea şi fă 100 de metanii la icoana Maicii Domnului. Fă acolo că îţi dau bani.
Şi l-am pus acolo, între oameni. De ce? M-am gândit că poate la judecată îi prinde bine şi suta aceea de metanii îl poate scoate din muncă. El nu-şi dă seama ce face acum, dar îi va prinde bine mai târziu. Întotdeauna mă gândesc, cum să vă explic? Pomelnicul e o biserică întreagă. Aţi văzut că acum, mai nou, a apărut o tehnică a pomelnicului – să nu aibă şapte nume, să nu fie scrise câte două nume, să fie scrise cu literă mare – acestea sunt poveşti, nu au valoare. În clipa în care ai scris Ion, Vasile, Maria, Aurel, Gheorghe şi ai dat înşiruirea aceea la altar şi preotul a spus: “Primeşte, Doamne, jertfa robului Tău”, din clipa aceea el e liturgic, face parte din Liturghie, deci el e în biserică. De aceea se şi spune că pomelnicele nu au voie să se atingă decât de Sfânta Masă pentru a se sfinţi când le pomeneşti. Aşa era tradiţia în Sihăstria, erau într-o cutie, se atingea de Sfânta Masă şi se dădea la pomenit, să aibă comuniune cu Liturghia. Apoi le treceau preoţii la pomenit prin sfânta proscomidie şi le pomeneau cu epitrahilul la gât cu toată evlavia şi cu toată seriozitatea. După aceea se făceau intrări, se făceau ieşiri la pomelnic, se făcea slujba de mulţumire pentru împlinirea cererii. Adică nu ai aruncat un pomelnic şi zici “Dumnezeu să vă ajute”. Nu. Un pomelnic are o istorie întreagă. Pe seama unui pomelnic poţi să faci cinci pagini de pateric. Pomelnicul are în el toată responsabilitatea harică a îngerului tău păzitor, a celui care ai dat pomelnic, a tronului lui Dumnezeu din cer şi a preotului care te pomeneşte. Se condamnă îngerul dacă într-o zi nu duce la Dumnezeu jertfa din potir, că aşa spune: „Nu defăimaţi pe cei mici ai voştri, că îngerii lor văd pururea faţa lui Dumnezeu în cer”. De ce? Coboară şi ia părticica din potir, o duce la tronul dumnezeirii, o duce în sufletul credinciosului şi îl împărtăşeşte, aşa arată Simion Tesalonicul, când vorbeşte despre împărtăşirea prin miride, care e cea mai mare în Biserică după împărtăşirea cu linguriţa şi apoi cu Rugăciunea lui Iisus, şi apoi cu milostenia şi apoi cu ascultarea urechilor a Sfintei Liturghii. Nu e chiar aşa de simplu, sunt numeroase aspecte care se găsesc în tratatul liturgic al Sfântului Simion Arhiepiscopul Tesalonicului. Spune acolo mai departe, în momentul în care îngerul nu ar face lucrul acesta, el se condamnă şi intră sub incidenţa certării Domnului. El este obligat să îndeplinească această ascultare, nu contează, tu eşti la birou, faci acte, eşti chirurg, tai şi coşi, dar îngerul tău participă la Liturghie şi vine şi te împărtăşeşte, tu eşti în comuniune cu Biserica. „Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei care în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice au adormit, pomeneşte, Doamne, pe toţi dreptmăritorii creştini care azi s-au pomenit la acest sfânt jertfelnic. Împlineşte cererea cea de folos şi pentru păcatele mele, nu opri harul Preasfântului Duh peste aceste sfinte taine.” Este o frumuseţe, adică Liturghierul e o bucată de cer deschis pe masă la proscomidie. Nu putem spune că am făcut o Liturghie cu cinci prescuri şi un litru de vin şi am terminat treaba. Nu, e multă treabă. În momentul în care îngerul te-a împărtăşit, eşti în comuniune direct cu Treimea. Dacă tu în acea zi ai murit, eşti în rai, nu te judeci, pentru că tu ai fost împărtăşit, că tu dimineaţă ai luat anafură, ai luat agheasmă până la 9 nu ai mâncat, ţi-ai făcut rugăciunea când te-ai sculat.
Dacă atunci când te-ai sculat ai aprins ţigara, ai băut o cafea şi ai mai tras o înjurătură sau te-ai mai uitat o oră la un film porno şi apoi pleci la serviciu, e normal că te găseşte îngerul spurcat, întoarce mirida înapoi, o pune în potir, pleacă în treaba lui, merge la Dumnezeu şi spune: „Al meu suflet iar e rătăcit”. Primeşte certarea Domnului, se întoarce înapoi, plânge şi aşteaptă întoarcerea, că spune în Rugăciunea de seară: “Îngerul cel bun dat mie de la sfântul botez, care mult te-am întristat cu păcatele mele şi te-am depărtat de sufletul meu”. E o frumuseţe acest Canon al Îngerului Păzitor. Eu tot timpul îl dau oamenilor să-l citească, dar ei nu ştiu de ce. Eu le dau pentru că acolo e toată dogmatica ortodoxă pusă pe înţelesul omului. Dacă ştii Canonul de puteri cereşti, Canonul de înger păzitor şi Canonul de pocăinţă, intri în rai, omul poate să le înveţe pe acestea trei pe de rost. Aceasta este şansa mântuirii lui pentru că acolo e toată dogma Treimii şi a mântuirii noastre. Totul e pus acolo. E o frumuseţe această rugăciune.
Când s-a împlinit termenul pentru care ai dat pomelnicul, cele 40 de zile sau un an, urmează scoaterea pomelnicelor. Dacă în biserică e aglomerat, tu nu ai timp să scoţi toate pomelnicele, doar le alegi şi le pui grămadă. Tu ai împlinit 40 de zile de când eu te pomenesc, dar până când preotul trece din nou pomelnicele prin mână să facă proscomidia şi ieşirea pomelnicelor, tu eşti în comuniune cu biserica, cât stă el în sertar la biserică, chiar dacă nu e scos pentru că lui îi trebuie slujba de ieşire – aşa se spune, ieşirea pomelnicelor –, alege ieşirile pentru că acestea se pomenesc din nou la Liturghie şi se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ceea ce a dăruit credinciosului şi pentru ceea ce s-a făcut. E o frumuseţe. Nu e o hârtie, am scris-o, am pus-o pe masă şi am plecat. Oamenii vin câteodată, se îngrămădesc, eu cât stau acolo mă gândesc, îmi pun ce am nevoie, îmi pun datele şi ce are el nevoie. În acelaşi timp, le scriu ce rugăciuni să citească, iar dimineaţa, când mă duc la proscomidie, pe acei sfinţi îi pun la treabă: “Hai, voi sunteţi cu căsătoria, voi cu paguba, voi cu serviciul, voi cu boala, voi cu sănătatea, voi cu ajutorul. Hai să-i ajutăm pe aceştia să iasă din necaz, pune acolo părticele. Sfinte Spiridoane, împlineşte cererile de folos, Sfinte Nicolae, împlineşte cererile de folos”, ca să aibă comuniune cu ce face omul acasă. Oamenii îmi zic:
– Părinte, am reuşit.
Altul spune:
– Părinte, eu nu am reuşit.
– Dar ai făcut canonul?
– Aa, nu prea l-am făcut.
– Păi când te-a găsit sfântul că tu nu te rogi, el vine şi îţi aduce cererea să ţi-o împlinească, să o trimită la Dumnezeu prin înger, dar tu te uiţi la televizor. Normal că nu se împlineşte. Tu trebuie să-ţi faci canonul.
Este un canon facultativ, efectul lui nu e unul pedepsitor. Dacă ai primit un canon de la preot şi nu vrei să-l faci, Dumnezeu nu te pedepseşte, dar nici nu-ţi ajută. După cum spunea Arsenie Boca, Dumnezeu întreabă: „Ce să fac? Să-i ascult pe oameni cum Mă roagă ei sau să-i ajut pe oameni aşa cum se roagă ei Mie?”. E foarte cu tâlc. Dacă tu te rogi lui Dumnezeu, El se străduieşte să te ajute, dar dacă tu numai vrei să fii ajutat dar nu te rogi, nu e bine. Este vorba aceea, eu o folosesc foarte des: jucaţi-vă cu canonul, voi vă prefaceţi că vă rugaţi şi Dumnezeu Se preface că vă ajută! Eu le spun deschis, pomelnicul nu lucrează, el este mort, e ca o faşă sterilă pe care o bagi într-o rană, dar nu cureţi microbul.
Aşa şi aici, pomelnicul nu lucrează dacă omul nu vrea să citească o rugăciune, că spun unii:
– M-am rugat.
Spune în Pateric, unul s-a rugat foarte mult şi i se arată îngerul şi zice:
– De ce cârteşti?
– De şapte ani mă rog lui Dumnezeu să mă asculte.
– Da, am văzut că te rogi, acuma mai roagă-te şapte ani, ca să vină vremea să se împlinească cererea ta, că sunt altele la rând, îi spune îngerul.
În momentul când a văzut acela că s-a mai rugat încă şapte ani şi nu i s-a împlinit cererea, a zis cu îndrăzneala pe care a avut-o şi Iov:
– Doamne, ce faci, dormi?
Şi ce-i spune Dumnezeu?
– Scoală-te, încinge-te, să stăm de vorbă!
Sfântul de la Pateric îi spune: “Doamne, de acuma nu mai e păcatul meu, că nu mă asculţi”, fiind convins că Dumnezeu poate şi vrea. Nu e nimic cu neputinţă, numai trebuie voinţă. Când crede Dumnezeu, pune voinţa. Că de ce spune: “Voi nu ştiţi ce cereţi sau nu ştiţi să vă rugaţi”? Că aşa spune, nici nu trebuie să ne rugăm, că Dumnezeu ştie ce ne trebuie, numai să ne gândim ce ne trebuie că Dumnezeu ne dă. Foarte frumos spune în cartea Viaţa Sfântului Simion al Amasiei, Simion şi Ion cel Nebun pentru Hristos: Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre, ştie exact ce are de făcut pe pământ: câtă ploaie trebuie să dea, cât soare, pe cine să ia, cine să se nască, pe cine să îmbolnăvească. Nu are nevoie de sfaturi. Dar vrea să vadă dragostea dintre oameni. Că Maxim Mărturisitorul a spus: “Dacă oamenii ar arde de iubirea lui Dumnezeu cum arde Dumnezeu de iubirea faţă de oameni, pământul s-ar topi de iubirea divină şi de căldura Duhului Sfânt”. Dar oamenii nu au Duh Sfânt, nu se roagă, ei mai mult sunt plini de patimi decât de rugăciune, unii se roagă formal. Într-o zi un preot se supărase cu cineva şi a făcut următoarea afirmaţie:
– Lasă că îi pun eu părticele, să vadă el când i-o da Dumnezeu o boală!
Un altul, care era mai hâtru, spune către celălalt:
– Deja îmi închipui cum o să fie mâine dimineaţă la proscomidie: Doamne, Atotbunule, Atotputernicule, Atotmilostivule, dă-i aceluia o boală că nu-l suport eu.
Oare ce spune atunci Dumnezeu? „Acesta Mă face şi bun şi drept şi blând, dar Mă pune să dau o boală. Ia să i-o dau lui, să vadă cum e”.
Noi nu putem să facem aşa. Atunci când cerem, trebuie să cerem numai ce e bun şi frumos şi de folos. Noi nu ne putem ruga de moarte, de pedeapsă, de mânie, că ştie Dumnezeu ce are de făcut. Când nu ştii ce să te rogi, trebuie să spui: „Doamne, trimite semn dumnezeiesc în lucrarea şi problema cutare, Doamne, fie dreptatea Ta în lucrarea cutare”. El ştie cel mai bine cum să aleagă. Niciodată nu trebuie să spunem: „Aceasta vreau eu”. Noi vrem, adevărat este, dar El ştie ce ne trebuie şi atunci Mântuitorul spune că nu ne dă decât cererile cele de folos. Răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos să cerem, sfârşit creştinesc, cealaltă vreme a vieţii noastre, ziua toată sfântă în pace fără de păcat. Aţi văzut câte cereri? Dar toate sunt serioase!
Numele pe pomelnic
În ce ordine se trec numele pe pomelnic? Se trece întâi duhovnicul, se trec întâi părinţii? Sunt unele mame care, din iubire faţă de unul dintre copii sau faţă de copilul unic care are o suferinţă, se roagă numai pentru acel copil, numai pentru durerea respectivă. Mama sau tata nici nu se trec în pomelnic, sau dacă se trec, se trec ultimii. Am găsit la Sfinţii Părinţi că obligatoriu părinţii se roagă în primul rând pentru iertarea păcatelor lor, deoarece din păcatele lor vin durerile asupra copiilor şi trebuie întâi ei să se curăţească de către Dumnezeu şi apoi se roagă pentru copii. Corect este aşa, cel dintâi se trece părintele spiritual, se trece preotul, dacă îl ştii pe cel care te-a botezat, duhovnicul sau cel care te-a cununat, pentru că e cel care te-a pus pe calea dreptei credinţe, acela e îndrumătorul familiei. Apoi se trece tatăl, membrul principal al familiei, care e „patriarhul familiei”, că aşa se merge în linie, apoi se trece mama, care este „limanul casei”, cum spune Ioan Gură de Aur. Apoi, dacă vrei să treci toţi copiii, că pot fi trecuţi la Sfânta Liturghie, îi înşirui pe toţi. După care ai două obligaţii categorice, tu, ca mamă sau ca tată, trebuie să-ţi treci părinţii tăi, care sunt bunicii copiilor, aşa este frumos a ne ruga unii pentru alţii. În continuare, e obligatoriu să treci naşii de botez şi de cununie, care sunt părinţii sufleteşti sau spirituali care te-au dus în faţa lui Dumnezeu atunci când ai avut botezul, logodna, cununia. De ce se trec aceştia? Pentru că şi ei, la rândul lor, sunt obligaţi să se roage pentru cei pe care i-au botezat sau cununat.
De pildă, am mai spus-o, eu personal niciodată nu fac proscomidia până nu-i pomenesc pe toţi cei care ştiu eu că m-au dus pe drumul spre biserică. Nu că aş fi sfânt, nu. Sunt ca orişicare, dar faptul că acela m-a pus să mă rog, acela mi-a spus să merg la biserică, acela m-a împins să merg la biserică, acela m-a atras să citesc cutare carte, pe toţi pe care i-am ţinut minte i-am pus acolo, dacă e viu la vii, dacă e mort la morţi. Poate să se facă pe disc un morman de părticele, dacă e nevoie mai pun. Dar de ce lucrul acesta? Pentru că este datoria noastră.
Aţi văzut că acum biserica s-a perfecţionat un pic, ca să spun aşa, că să nu fie şapte nume, că să nu fie zece nume, sau unii au simplificat, treci Ion, Maria cu toată familia, şi aşa e primit. Dar de obicei, când sunt cereri şi probleme importante, în cadrul Sfintei Liturghii poţi să faci în felul următor: pe un pomelnic treci Vasile – operat, Ion – bolnav, Maria – proces şi îl laşi acolo, iar pe celălalt bileţel treci familia toată pentru sănătate şi mântuire, acesta e scopul pentru care să mă rog. Când spunem sănătate nu ne referim la faptul că noi neapărat fugim de boli, că dacă Dumnezeu vrea, El ne dă boală, că e în mâna Lui. Aceasta nu înseamnă că noi trebuie să ne neglijăm sănătatea, trebuie să avem grijă de ea, iar sănătatea e şi de natură spirituală, şi mentală, şi duhovnicească, şi trupească. Putem vorbi chiar şi de sănătatea mentală, că dacă nu gândeşti sănătos faci o eroare şi în credinţă, şi în familie, şi la serviciu, şi oriunde. Aţi văzut, cutare contabil a delapidat firma de 50 de milioane – şi aceea e tot o boală, să nu fii responsabil de ceea ce faci, înseamnă că eşti în incapacitate de gândire şi e nevoie de rugăciune. Dar, în general, nu trebuie amestecate lucrurile. Oamenii fac o confuzie, unii vin şi spun liturghie, alţii vin şi spun acatist, alţii scriu pomelnic. Eu nu ţin cont de aceasta. Când discut cu ei, întreb un singur lucru:
– Ai vreunul cu vreo problemă?
– Am unul cu un proces, altul care e vicios, bea, fumează, am unul care e necununat.
Atunci, fără să mai întreb, eu scriu în dreptul lor fără părticele, adică aceia nu se pun la Sfânta Proscomidie. Pe restul, în general, îi proscomidesc pe toţi, pentru că cea mai mare comuniune a credinciosului cu Sfânta Liturghie, după Simion Tesalonicul, este proscomidia, miridele, nu o poate înlocui nimeni. Sunt atâtea minuni şi întâmplări din cer care au arătat ce valoare şi putere duhovnicească are această Sfântă Proscomidie în îndreptarea legii, are valoare fundamentală în Biserica Ortodoxă. Dacă Biserica Catolică pierde undeva, este lipsa acestei proscomidii pe care ei nu o cunosc, comuniunea cu Dumnezeu prin miride, care este partea cea mai puternică din Sfânta Liturghie, sau Liturghia pregătitoare. Aşa este frumos în pomelnic, să-i pui pe cei din casă, în special naşii, părinţii, bunicii care sunt părinţii mamei şi ai tatei, copiii, şi dacă ai un prieten şi ai pe cineva şi vrei să te rogi pentru el, îl treci acolo. Eu le spun altfel:
– Puneţi-i pe un pomelnic pe cei care nu au treabă cu biserica, că trebuie să-i pomenesc special, ca să nu le spun că-i pun la Psaltire sau nu-i proscomidesc. Şi puneţi-i pe alt pomelnic pe cei care merg la biserică şi se roagă, ca să-i am eu separat, să nu mai pun prea multe întrebări sau să rănesc.
Sunt preoţi care spun: „Pe acesta nu ţi-l pomenesc”. Nu se face aşa. Şi acela ticălos are nevoie de rugăciunea noastră, când spunem ecteniile dintre liturghii, când spunem ecteniile la vecernie, ecteniile la utrenie, ecteniile la Acatist, şi pe aceia îi putem pomeni, că şi aceia sunt fii ai Bisericii, chiar dacă sunt răniţi sau în război cu diavolul, e prăpăd pe câmpul de luptă şi sunt numai stârvuri, adică oameni morţi, dar trebuie înviaţi, că aşa spune: “Morţii vor auzi glasul lui Dumnezeu şi vor învia”. Deci şi ei trebuie aduşi. Cum spune Mântuitorul? “Am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta şi pe acelea se cade să le aduc”, deci nu trebuie rătăciţi. Pomelnicul are un rol important, dar rolul trebuie cunoscut bine şi determinat şi de viaţa credinciosului. M-au întrebat într-o zi doi părinţi:
– Părinte, am observat că faceţi un lucru, unora le daţi rugăciuni mai multe, altora le daţi rugăciuni mai puţine.
– Da, am să-ţi explic pe ce principiu merg. Celui care îmi lasă bani mai mulţi îi dau o rugăciune în plus, celui care îmi lasă bani mai puţini îi dau o rugăciune în minus.
– De ce faceţi treaba aceasta?
– Cel care mi-a dat bani mai mulţi crede că dacă mi-a dat mai mult problema lui se rezolvă mai repede, dar s-ar putea să nu se rezolve, şi atunci îi dau o rugăciune în plus ca să se rezolve şi a lui. Iar celui care mi-a dat puţin îi dau cu o rugăciune în minus, că acela ştie că a dat puţin la părintele şi trebuie să se roage, că dacă nu, nu se îndeplineşte pomelnicul.
În felul acesta echilibrez la Dumnezeu voinţa cu putinţa şi, în momentul în care rugăciunile ajung la Dumnezeu, se împlinesc amândouă. Ştiu acest lucru de la Părintele Cleopa, el spunea: „Săracului să nu-i dai să bată numai metanii şi rugăciuni, să-l pui să facă o jertfă, că mai mult îl doare jertfa decât rugăciunea. Rugăciunea o face că ştie că e datoria lui. Dar bogatului dacă nu-i dai rugăciune greşeşti, că el se lasă pe ideea că dacă a dat banul la biserică, Dumnezeu trebuie să-l ajute. Nu, dă-i o rugăciune, că mai mult îl împovărează acea rugăciune decât banii pe care i-a dat”.
Despre Familia Ortodoxă – Interviuri cu Părintele Calistrat, Grația Lungu Constantineanu
(Sorin Onișor Photography)