Ca termen, boala este ridicarea harului. Ce este de fapt o boală? Este un dezechilibru. Dacă vorbim de o boală sufletească, primul lucru pe care îl putem întâlni este necredinţa, deci o familie dezordonată din punct de vedere religios, şi atunci urmările nici nu sunt greu de ghicit. Fie că în acea familie nu se roagă, fie că în acea familie nu aprind o candelă, fie că nu sunt spovediţi, fie că nu sunt împărtăşiţi, fie că nu sunt duşi la biserică. Cum îi cunoşti? Muncesc în sărbători, prăşesc, cosesc, fac treabă ca într-o zi de lucru, nu se închină, înjură, vorbesc urât, jignesc, nu salută, nu sunt respectuoşi. Acestea sunt primele semne ale bolii, manifestate vizibil. Iar boala se transmite de la un membru al familiei la altul. Şi am să vă dau o pildă în sensul acesta. Am cunoscut băieţel pe care l-am întrebat:
– Dar dumneata de ce fumezi?
– De ce mă luaţi aşa? Şi tatăl meu fumează.
Răspuns concret. L-am întrebat pe alt personaj tinerel, la spovedit:
– Simţi nevoia să te droghezi la vârsta aceasta?
– Atât timp cât taică-miu nu-mi cere nicio socoteală, dumneavoastră, ca duhovnic, nu aveţi dreptul să-mi interziceţi lucrul acesta!
Sau altcuiva:
– De ce nu încercaţi totuşi să postiţi trei zile? (Că eu aşa îi iau, aşa îi câştig cel mai uşor.) Hai, posteşte trei zile şi vino să te spovedesc şi să te împărtăşeşti, o să vezi că ai să te linişteşti.
El nu ştie că îi dau agheasmă mare. Dacă nu a avut contact cu biserica, el chiar crede că s-a împărtăşit atunci când îi dai cu paharul, nu ştiu toţi. Eu, după ce dau agheasma mare, dau puţină anafură şi vin, iar ei, dacă ştiu că la potir se dă vin şi pâine, cum spun ei, dar acolo e trup şi sânge, ei cred că dacă i-ai dat după agheasmă anafură şi vin, cred că e tot împărtăşanie, dar îi atrag uşor şi atunci îi câştig. Şi îi spun:
– Crezi că e bună cărarea pe care mergi?
– Părinte, eu nu spun că nu aveţi dreptate, dar maică-mea la vârsta mea a fost mai brează?
Iată răspunsuri. Să nu credeţi că tinerii vin să jignească, să nu credeţi că tinerii vin să fie aroganţi sau impertinenţi, nu. Ei au răspuns concret şi au o iuţime a minţii, o gândire fulgerătoare. Când introduci codul pe telefon, se deschide, îl poţi accesa. Aşa sunt tinerii. Ei nu scapă porumbelul din gură. Tu nici nu ai dat întrebarea, că ei au şi venit cu răspunsul. Îi spun unui tânăr:
– Crezi totuşi că lui Dumnezeu I-ar plăcea dacă vei continua să mergi în desfrânare?
– Dar e treaba Lui ce-mi place mie?
I-am explicat, nu e treaba Lui, l-am luat logic:
– Dar, uite, o să te îmbolnăveşti, o să te căsătoreşti, n-o să mai simţi aceeaşi atracţie, n-o să mai simţi aceeaşi plăcere faţă de soţia ta, n-o să mai ai aceeaşi apropiere. Ai să vezi, căsătoria o să fie o formalitate.
– Nu-i nimic, dacă mă plictisesc, divorţez.
Vă daţi seama că aici e o muncă ce nu se explică în cuvinte. Unii spun că cea mai grea dintre toate este spovedania. Nu spovedania, la spovedanie vine şi îţi înşiră o căruţă de păcate, ai dezlegat şi ai terminat, dar modul în care reuşeşti psihologic, sufleteşte, duhovniceşte, moral, să găseşti formula pentru a-i lovi inima e esenţial. Spovedania este exact ca o reacţie chimică. Dacă reuşeşti să pui coeficientul redox, să-i egalezi nebunia din capul lui cu ideea ta şi să o aduci la un numitor comun, atunci eşti cel mai bun, că l-ai spovedit. Cred că am în fiecare lună o sută de spovediţi pe care a doua oară nu-i mai văd niciodată. Ei vin la spovedanie pur şi simplu instantaneu, au citit undeva, au auzit undeva, le-a spus cineva, i-a trimis cineva. Este păcat, că se citesc aceste boli sufleteşti de la distanţă.
Este un lucru vizibil: în perioada 1940 – 1970, lumea era uşor analfabetă, am avut foarte multă lume nepregătită profesional. Cu eforturile făcute de partidul comunist şi datorită democraţiei, în general tinerii noştri au trecut toţi prin şcoală. Cu bune, cu rele, s-au aliniat standardelor, sunt plini de diplome, de brevete şi de tot ce vrei, dar ce constat mai nou? Sunt foarte rafinaţi, chiar dacă nu au o pregătire pe măsură, a apărut acest fenomen al imitaţiei, de exemplu dacă o fată şi-a vopsit părul blond, şi o ţărancă se vopseşte ca lanul de grâu. Dacă o fată şi-a pus unghii lungi lipite, şi următoarea de la ţară la fel, dacă una şi-a luat nişte tocuri înalte dezechilibrante, şi cea de la ţară are. Se imită unul pe altul, sunt foarte fascinaţi de nou, de tot ce apare, dar nu ştiu să facă diferenţa între bine şi rău. El este isteţ, vezi imediat şi din mers, şi din vedere, şi din auz. În schimb nu ştiu să facă diferenţa. Bolile sufleteşti se citesc pe deasupra. I-am spus unui băiat pe care îl adusese mama lui că e întristat, că are gânduri rele, că nu e mulţumit, că e sătul de viaţă:
– Văd că eşti îmbrăcat frumuşel, eşti curăţel, ai totuşi calităţi, pari serios.
– Ei, să credeţi dumneavoastră că-s serios. Ce, vă uitaţi la haină? Nu mai ţine proverbul “Haina face pe om”. Haina mi-a dat-o taică-miu şi m-am înţolit, dar n-am muncit eu pentru ele.
Vedeţi câtă realitate, dar exprimată pe un ton de zeflemea? I-am spus:
– Uite, îţi dau şapte “Împărate ceresc”, “Îngerul păzitor” şi te aştept să vii la împărtăşit.
– Părinte, nu ştiu dacă am să citesc sau am să vin la împărtăşit, dar dumneata spune-mi, mă fac bine?
– Dacă faci aceasta, te faci bine.
– Nu cred că am să le fac, dar nici nu cred că mă interesează dacă mă fac bine. Ce o vrea Dumnezeu. Până la urmă e păcatul Lui dacă m-a lăsat să apar pe pământ şi nu-mi dă o direcţie.
– Ţi-o dă, dar trebuie să o ceri.
– El ştie mai bine ce-mi trebuie, nu cer nimic.
Adică au nişte distonanţe de minţi bolnave. Dacă Dumnezeu S-a desacralizat în familia lor, nimeni nu a aprins o candelă la icoană, nimeni nu a pus o agheasmă şi o anafură pe masă, nimeni nu i-a dus la spovedit de mici, nimeni nu i-a învăţat, nimeni nu i-a dus la biserică duminica. Ei îl iau pe Dumnezeu drept tata şi mama. Cum vorbesc cu tata şi mama, aşa îl tratează pe Dumnezeu. De ce spuneam de boala sufletească? Copiii de la grădiniţă şi de la clasele primare fac religie, nu au profesor de performanţă, dar ştiţi ce este interesant? Vin mama şi tata şi spun:
– Părinte, cu ruşine vă spun, ştiţi că fetiţa ne-a adus la biserică? “Haideţi la biserică, vreau să mă împărtăşesc, aşa ne-a spus profesoara la şcoală că e post.” Fetiţa şi băiatul ne-au adus la biserică. Au un profesor de religie foarte bun, au o profesoară foarte apropiată şi au spus aşa: “Luaţi-vă părinţii de mână şi duceţi-i la biserică la împărtăşit”.
Deci, acei copii mititei. Mi-a plăcut ideea. Uite cum Dumnezeu a găsit încă o cale de a câştiga sufletul pierdut. Bolile sufleteşti se datorează numai necredinţei. Ce viaţă au copiii când tatăl bea, bate, înjură sau îşi face de cap? Ce viaţă au copiii când părinţii se ceartă şi, Doamne fereşte, mai e lipsă, sărăcie, necaz?
Legătura dintre neputinţa sufletească şi cea trupească
Neputinţa sufletească, prin viciu şi nelucrare, aduce neputinţa trupească, este prima legătură care arată clar că sufletul, bolnav fiind, a dereglat trupul. Dar în acelaşi timp, dereglarea trupului adânceşte şi mai mult neputinţa sufletească prin nemulţumire şi cârtire, prin înfumurarea de sine, părerea de sine, cutezanţa de sine, încrederea în sine, bizuinţa de sine, toate sunt puse în Filocalia VI. De ce sunt puse acolo? Ca să vedem noi că omul, deşi i s-a dat o direcţie sau o soluţie, totuşi mai caută una şi pe alături, pentru că el crede că ce i s-a spus nu e suficient, adică în mintea lui tot mai are o alternativă. Aceasta este problema cea gravă.
Aţi văzut ce spune Nicodim Aghioritul în lupta cu păcatul, despre cele 12 trepte ale păcatului. Mai întâi e fapta bună cu mândrie, de a fi văzut, auzit, apoi este dorinţa de a păcătui, prilejul de a păcătui, căutarea de a păcătui, căutarea locului şi a împrejurării păcatului, apoi este căderea, apoi dorinţa de a repeta păcatul, obişnuinţa cu păcatul, învoirea cu păcatul, lupta în fire cu păcatul, în cele din urmă vin deznădejdea sau sinuciderea.
Când devine neputinţa păcat şi când neputinţa devine imposibilitate, incapacitate? De exemplu, dacă vorbim de un om bolnav trupeşte, dacă vorbim de o suferinţă cronică pe care nu o putem trata sau e de lungă durată, are o perioadă mai mare de vindecare, acolo vorbim de o neputinţă, neputinţa de a dormi, neputinţa de a mânca, neputinţa de a lucra, neputinţa de a ţine minte, neputinţa de a sfătui chiar, nu e capabil, nu-l duce mintea, cum se spune.
Dar în momentul în care e vorba de o neputinţă în sensul păcatului, aici este vorba de o înrădăcinare a păcatului în om şi într-adevăr este una dintre cele mai periculoase patimi care vin şi-l lucrează pe om:
– Părinte, nu mă pot opri din băut, nu mă pot opri din desfrânat, nu am părere de rău, nu mă pot ruga, nu mă pot pocăi, nu pot pune voia în mişcare, nu-mi permite starea mea să mă rog.
Noi o numim proastă dispoziţie, dar nu e proastă dispoziţie, ci este starea de apatie, deci este starea în care omul nu vrea să se regăsească pe sine. Pilda fiului risipitor arată că întâi păcatele sunt făcute cu plăcere, cu poftă, cu pasiune, deci intră toată vigoarea tinereţii în patima şi în lucrarea păcatului. Deodată el devine sclav la porci şi, neavând ce să mănânce, nu mai avea bani, era sărac, începe să mănânce roşcove. Ce înseamnă roşcove? Când nu mai poţi face păcatele mai mari, începi să te îndulceşti de păcatele mai mici. Dacă la început avea bani să stea numai prin baruri, acum se mulţumeşte să sugă sticlele aruncate, dacă altă dată îi plăcea să fumeze cele mai scumpe ţigări, acum se mulţumeşte cu chiştoacele, dacă înainte plătea prostituate şi îşi făcea de cap, acum se mulţumeşte cu ce îi pică la întâmplare.
Aceasta înseamnă neputinţa, dar de ce rămâne la stadiul de neputinţă? Rămâne la stadiul de neputinţă pentru că el, dacă ar avea posibilitatea, ar repeta păcatul în totalitate. Şi patima la fel, de exemplu neputinţa de a stăpâni familia este o incapacitate de a gândi şi de a coordona. Neputinţa de a educa copiii este o incapacitate de educaţie, el nu are materialul, potenţialul psihologic şi moral de a învăţa sănătos şi aici Nicodim Aghioritul vine şi spune: “Fiecare va sfătui pe semenul lui după neputinţa lui”. Şi vei vedea duhovnic care dezleagă păcate grele foarte uşor pentru că este tolerant cu el şi atunci este tolerant şi cu alţii. Vei vedea duhovnic care dezleagă păcate grele foarte uşor şi cu foarte multă uşurinţă pentru că el se complace în ele şi atunci îi convine să le dezlege, că îşi acoperă conştiinţa. Sau vei vedea duhovnic foarte aspru care pune sărătură pe rană până o vindecă, deci canoane foarte categorice la păcate foarte categorice.
Aici înseamnă ieşirea din starea de neputinţă şi atunci sigur că cel care vine la biserică trebuie un pic căutat să iasă din starea de neputinţă. Această neputinţă vine numai şi numai din lucrare. Lucrarea nu are treabă cu neputinţa. În regimul vechi se practica o vorbă, dacă o ţineţi minte: “Nu poţi, te ajutăm, nu ştii, te învăţăm, nu vrei, te obligăm”. Aflaţi că aceasta este pusă la îndemâna neputinţei. Când omului îi dai toate şansele să se ridice dar el nu vrea niciuna, atunci îl constrângi şi tot o face. Această constrângere vine din voinţa omului chiar şi în starea de neputinţă, pentru că trebuie să găseşti punctul nevralgic în care să-şi dea seama că această neputinţă este distrugătoare. Unde o întâlnim? Unul bea toată viaţa, face o hemoragie digestivă, se duce la spital şi doctorul îi spune: “Dacă mai pui o singură dată un pahar de ţuică în gură, ai murit”. Şi el se lasă brusc, de unde înainte bea cu găleata. De ce? Este voinţa în faţa neputinţei, dar nu mai este capacitatea de voinţă raţională morală pozitivă, ci este capacitatea biologică şi voinţa de a trăi, dorinţa de a exista, dar nu dorinţa de a exista în Dumnezeu, dorinţa de a exista în real, în biologic, de a fi în preajma celor din jurul său, să arate că nu a murit. Dar aceasta nu este o virtute. De multe ori eu le spun:
– O să-ţi facă Dumnezeu o gaură în stomac şi o să te opreşti din băut de nevoie dacă de bunăvoie nu poţi.
– Nu, Părinte, că eu nu pot.
– Mă tem că ai să poţi.
Şi când mă întâlnesc cu el, chiar spune:
– Părinte, să ştiţi că am fost la un pas de moarte dar am scăpat, nu mai beau.
– Şi vă simţiţi mai bine?
– Părinte, nu pot să spun că mă simt mai bine. Dacă aş putea, tot aş mai servi câte oleacă, dar nu am curajul, pentru că mi-a spus doctorul că sunt pe ultima sută de metri.
Ei, acea sută de metri e tot spre osânda lui, nu e spre vindecarea lui, pentru că el nu foloseşte acel termen, acel spaţiu şi timp, ca termen de mântuire, ci el aşteaptă să se facă bine ca să-şi poată satisface patima din nou. Această apatie în faţa păcatului şi această dorinţă totală de a refuza binele intră la nepăsarea sufletului, uitarea de mântuire şi lenea. Sunt cei trei mari uriaşi pe care i-a catalogat Filocalia ca ucigători de suflet înainte de moartea trupului.
Despre Familia Ortodoxă – Interviuri cu Părintele Calistrat, Grația Lungu Constantineanu