Ce înseamnă într-o familie creştină starea de sănătate atât spirituală, duhovnicească, cât şi trupească? Cum este relaţia dintre membrii familiei atunci când există stare de sănătate? Răspunsul este foarte simplu. Ce poate fi mai frumos şi mai bine, spune psalmistul, decât a locui fraţii împreună? În clipa în care avem de-a face cu o familie sănătoasă sufleteşte, ne ducem la Paraclisul Maicii Domnului, care spune aşa: “Pentru păcatele mele cele multe se îmbolnăveşte sufletul meu şi slăbeşte trupul”. Deci este clar şi s-a demonstrat şi în medicina orientală, mai ales cea chinezească, şi în medicina tradiţională că omului, ca să fie sănătos, i se cere să îndepărteze de la el gândul rău, răutatea, răzbunarea, pizma, invidia, ţinerea de minte a răului şi pedepsirea aproapelui şi atunci, ei spun, spiritul va fi liber, iar trupul va fi sănătos.
Luaţi concret din cărţi de medicină orientală, ca să vedeţi că şi ei descoperă că omul lăuntric dă sănătatea omului de afară. Am marea bucurie că am reuşit prin copii să umplu biserica de părinţi, prin faptul că-i aduc la împărtăşit tot timpul, adică faptul că îi unesc cu Hristos tot timpul. Asta am recomandat şi în străinătate, le-am spus:
– Fraţii mei, dacă vreţi să existaţi, pentru că trăiţi departe de ţară, de tradiţii, de spovedanie, de preot, mergeţi acolo la biserică şi să nu treacă o lună să nu fiţi spovediţi şi împărtăşiţi, să nu treacă duminică şi să nu vă împărtăşiţi copiii, că degeaba adunaţi toţi banii aceia.
Mă bucur că majoritatea mi-au mărturisit:
– Părinte, dacă vreţi să mă credeţi, tuturor românilor le-am spus ce mi-aţi spus şi biserica e mai plină şi mai mulţi vin.
Mulţi sunt plecaţi cu familiile şi duminica au început să aducă copiii la împărtăşit, de s-au mirat şi preoţii. Nu este bucurie mai mare în Duhul Sfânt ca toată lumea să fie în biserică în zi de odihnă. Nu există la Dumnezeu mai mare plăcere decât să vadă că-L iubeşti şi atunci automat se revarsă binecuvântarea.
Ce este sănătatea? Este echilibrul dintre suflet şi trup. Ce este sănătatea? Este buna funcţionare a tuturor organelor vitale din corp. Dacă ne uităm cu luare aminte, vom vedea că omul este o alcătuire după forma a ceea ce este în jur, că spune: “Din pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Dacă e un pământ sănătos, creşte pe el orice. Aşa şi omul, dacă e un „pământ” sănătos, e şi gospodar, e şi serios, e şi cuminte, e şi smerit, e şi blând, e şi ajutător, e şi milostiv, e şi răbdător, e şi harnic, are toate calităţile, dar dacă e un „pământ” stricat, ce găseşti acolo? Ce buruiană creşte pe un ţanc de piatră?
O vorbă de la un bătrân spune aşa: “Măi băiete, Hristos asta cere: Dă-Mi, fiule, inima ta să-Mi fac locaş în Ea”. Deci dacă Hristos nu are loc în inima noastră, nu are loc nici sănătatea, pentru că El e Doctorul cel mare al trupurilor şi al sufletelor. Şi atunci, bineînţeles, se vede când familia este creştină. Sunt atâtea reduceri de locuri de muncă. Cum se întâmplă că tocmai ortodoxul acela care vine la biserică şi-a păstrat locul de muncă? Sunt atâtea nevoi şi necazuri, accidente, greutăţi. Cum tocmai ortodoxului aceluia nu i s-a întâmplat? Sunt atâtea virusuri, s-au inventat acum virusuri că te virusezi din cap până în picioare ca un calculator. Cum se întâmplă că tocmai copilul ortodoxului nu, sau ortodoxul nu? De ce? Unde există sfânta împărtăşanie, acolo există Dumnezeu şi unde există Dumnezeu, există Duhul Sfânt. Dacă există Duhul Sfânt, acolo există curăţire – “Împărate ceresc, mângâietorule, Duhul adevărului care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistier al bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată spurcăciunea şi mântuieşte-ne, Bunule, sufletele noastre”. Le-am şi explicat, voi habar nu aveţi ce rugăciune mare spuneţi, nici nu vă daţi seama că singuri vă cereţi izbăvirea! I-am conştientizat că mulţi vin şi spun:
– Părinte, să ştiţi că acum rugăciunea “Împărate ceresc” o spun şi când conduc maşina, toată ziua. A devenit ca rugăciunea “Doamne Iisuse”, chiar mi se pare mai frumoasă.
– Dacă vi se pare, chiar mă bucur!
Vreau să vă spun că, poate mai mult şi condiţionat, poate şi un pic mai cu autoritate sau cu întărirea vocii, dar întotdeauna le-am spus:
– Dacă nu faceţi rugăciunile acestea, nu mai veniţi aici să mă plictisiţi, că am altceva de făcut.
Şi ca să nu se strice relaţia duhovnic-ucenic, ei îmi zic:
– Nu, Părinte, am făcut aşa cum aţi spus.
Adică i-am învăţat să se roage în mod categoric. Le-am spus:
– Nu este a noastră a cere calitate de rugăciune, Dumnezeu ştie când să ne dea.
Ca să vedeţi cum lucrează Dumnezeu şi ce înseamnă omul curat! Am cunoscut o bătrânică, venea la noi la biserică şi tot timpul avea o faţă albă, dar frumoasă. Stăteam şi mă gândeam, ce lucrare o fi având bătrânica aceasta, că totuşi cred că îi place lui Dumnezeu de ea, că prea radiază a bucurie şi pace?! Pe vremea când se făcea priveghere de toată noaptea la Bârnova, ea vine şi spune:
– Părinte, eu dacă aş vrea să mă spovedesc la dumneavoastră, m-aţi primi?
– Cum hotărâţi dumneavoastră. Postiţi şi veniţi.
Şi-a adus îndreptarul respectiv, am citit păcatele după îndreptar şi am considerat că poate nu vede bine. Cum de însemnase ea aşa de puţine păcate? Şi intru cu ea în discuţie:
– Bunică, câţi ani aveţi?
– Am vreo 78.
Atât avea atunci. Acum nu ştiu dacă mai trăieşte, că au trecut ani de atunci. Zic:
– Cum staţi la capitolul post, rugăciune, curăţenie trupească?
– Părinte, de la vârsta de 35 de ani, de când mi s-a născut fiica, eu cu soţul meu am trăit numai în curăţenie, dar nu obligaţi de cineva, de bunăvoie. Într-o zi soţul meu a venit la mine şi a zis aşa: “Măi femeie, ce avem noi din toată treaba asta? La ce ne ajută? Dacă tu tot baţi biserica, nu-i mai bine să fii curată şi serioasă?”. Şi eu de ruşinea lui am zis că nu-i nicio problemă, dacă el hotărăşte. Aşa, Părinte, am apucat noi şi am trăit în curăţenie şi noi ne respectăm exact ca doi fraţi. El are camera lui şi eu am camera mea, fata stă în camera ei. Eu nu intru când se spală el, el nu intră când mă spăl eu, nu avem treabă unul cu altul, noi nu ne-am mai văzut şi nu ne-am atins unul de altul de la vârsta de 35 de ani, de peste 40 de ani. Fac prescuri la o biserică şi când fac prescuri, Părinte, eu încep să mă rog cu rugăciunea lui Iisus. Dar ce crezi? De când încep a frământa şi până le termin de copt, tot timpul îmi cântă în ureche ori “Cuvine-se cu adevărat”, ori “Sfinte Dumnezeule” şi nici nu ştiu când trece ziua. Mă pun în genunchi la rugăciune, iau Ceaslovul şi Psaltirea şi zic şi de aici, şi de acolo, mă plictisesc, iar zic de aici, iar zic de acolo, până îmi zice soţul meu: “Hai că e amiază, fă ceva de mâncare, tot stai acolo ca o călugăriţă”. Am să vă spun un lucru, m-am gândit să nu mai fac prescuri la biserică, dar ştii mata că de când am luat decizia asta şi nu am dus la Maica Domnului pâiniţele pentru sfinţit, nu mi-a mai cântat în ureche? Şi a trebuit să mă apuc iar de făcut, cum să pierd eu cântarea aceea?!
Şi am zis, câţi oameni din aceştia are Dumnezeu? Ca exemplu că există o artă a rugăciunii, dar există şi o artă a darului, suflă unde voieşte. Duhul Sfânt nu vine să aleagă: “Vino tu că ţi-ai pus camilafcă” sau “Vino tu că ţi-ai pus haine negre”. Gata, tu ai Duhul Sfânt în tine, tu, păcătosule, du-te şi mori că eşti om de rând, nu. Dumnezeu rânduieşte ca acolo unde nu ne aşteptăm noi, acolo să existe har şi putere şi credinţă. Am mai avut odată ocazia să întâlnesc o persoană tot aşa, destul de evlavioasă. A spus:
– Părinte, eu toată viaţa mea m-am rugat la Dumnezeu să-mi rezolve o problemă.
Femeia era bolnavă, spunea că avea cancer la ficat. Eu nu prea cred, am reţineri şi îi spun aşa:
– Foarte bine, dacă ai spus treaba asta, îndeplineşte-o, fă acte soţului, lasă-i tot frumos, lasă-i fetei, du-te oleacă la mănăstire şi dacă te împaci, du-te de tot.
Zis şi făcut. A vorbit cu soţul, s-a dus la mănăstire. Când a plecat la mănăstire s-a făcut sănătoasă. A stat ea câţiva ani la mănăstire şi brusc a apărut o boală, că vârsta era înaintată, a murit la trei zile după ce se întorsese acasă, şi soţul după ea. Unul după altul s-au dus, deci comunicarea a rămas aceeaşi. El, pentru că i-a dat voie, Dumnezeu l-a luat ca să-i ducă pe amândoi odată, deci nu i-a despărţit unul de altul. Aici am făcut voia lui Dumnezeu împreună, hai şi dincolo voia lui Dumnezeu împreună. Eu întotdeauna îi spuneam:
– Tu ştii cum eşti cu bărbatul tău? Ai citit în Vieţile sfinţilor cu Adrian şi Natalia? Bagă-te prima în cuptor şi Adrian după tine.
Şi într-adevăr, la trei zile a plecat şi el după dânsa. După aceea am avut iarăşi un caz frumos la care eu ţin foarte mult, că aşa a fost copilăria mea, ca să cunosc persoana. Măicuţa Iulia de la Agapia rămăsese în schit cu cea mai bătrână dintre maici, împreună cu fosta primă egumenă Singlitichia, aveau peste 90 de ani. Când maica Iulia s-a îmbolnăvit, a spus:
– Dar noi cât mai stăm printre aceşti copii şi îi chinuim? Hai să ne luăm drumul, să plecăm.
A murit maica Iulia şi când să-i facă praznicul a murit şi cealaltă imediat. I-a spus:
– Eu mă duc şi dacă iau îndrăzneală, imediat te iau după mine.
Şi după trei zile s-a dus şi cealaltă. S-au chemat. Acestea sunt lucruri foarte, foarte rare, în care Dumnezeu arată curăţenia sufletească şi trupească. Maica fusese căsătorită, nu au avut copii, exact ca în viaţa Sfintei Teodora, s-au dus la mănăstire, unul într-o direcţie, unul într-o direcţie. Şi ce credeţi? A murit maica iarna şi primăvara a murit şi preotul care fusese soţul ei, duhovnicul de la o mănăstire din ţară, s-a dus şi el imediat după ea. Iarăşi s-au chemat. Rugăciunea, ca esenţă, este aşa cum e căldura în corp. Corpul nostru are o căldură, dacă nu am avea-o am face hipotermie şi am muri, aşa e şi sufletul. Dacă nu are căldura de la rugăciune ca să-l învelească tot timpul, e mort. Cel mai mult se bucură sufletul când îi provocăm temperatură, când îi creşte căldura. Dacă creşte căldura, creşte şi harul în minte, o luminează imediat. Căldura produce lumină. Aşa e cu sufletul, aceasta e marea dramă, acesta e marele neînţeles. În toate tratatele de rugăciune se vorbeşte de partea teoretică. Foarte mulţi au citit Patericul, au ajuns în mănăstire şi s-au trezit cu alte realităţi, s-au dezgustat, s-au descurajat, au plecat. Foarte mulţi au citit vieţile sfinţilor. Îmi place afirmaţia cuiva: “Noi nu am înţeles că sfinţii au fost oameni exact ca noi”. Noi vrem să-i luăm pe sfinţi de dincolo de icoană, dar nevoinţa începe de aici, să ştii de câte ori a sughiţat şi el, de câte ori a suspinat, de câte ori a suferit, de câte ori l-a durut, pentru că modelul nostru absolut sunt vieţile sfinţilor. Noi ne raportăm şi spunem: “Vai, ce rea e lumea!”. Dar noi nu vom fi judecaţi după lume, sfinţii vor judeca lumea şi atunci trebuie să ne raportăm la ei. Am întâlnit un caz chiar zilele acestea:
– Dar ce, Părinte, eu sunt singurul care fumează?
– Asta vii tu să mă întrebi pe mine? Dar chiar nu mă interesează al câtelea eşti. Eu te-am întrebat un singur lucru, ai nevoie de sufletul tău?
– Da.
– Atunci, reduci săptămânal câte o ţigară. Să nu-ţi repet a doua oară, că de nu, îţi creşte cancer la limbă dacă nu înţelegi de bunăvoie.
– Da, Părinte, cred că am să încerc să mă las.
– E bine că încerci, dar eu chiar vreau să te laşi.
Şi ce credeţi că-mi spune după un timp?
– Părinte, mai merg cu trei ţigări pe săptămână.
– De acum le poţi arunca, încet-încet e gata.
E sărăcie, dar crâşmele sunt pline. E sărăcie, dar ţigări se vând „la greu”. E sărăcie, dar droguri se vând „la greu”. E sărăcie, dar maşinile se cumpără „la greu”. E sărăcie, dar luxul e „la greu”. E sărăcie, dar nunţile sunt în toi. E sărăcie, dar discotecile sunt pline. E sărăcie, dar dezmăţul e în floare. Atunci, care e partea de adevăr în toată această suferinţă? Ori este o singură parte care suferă, ori nu suntem conştienţi de suferinţa noastră. Ajungem inconştienţi. Privesc România la ora actuală ca pe plăgile lui Faraon. Ce spunea Faraon în Scriptură? Ucideţi-le pruncii, lăsaţi numai femeile, adică patima şi desfrâul. Daţi-le mâncare şi carne şi tot ce cer, dar puneţi-i la muncă. Exact aşa facem noi acum. Mâncăm de toate, nu ne uităm. Dacă te duci într-un supermarket, cumpără şi umplu coşurile acelea de se rup, nu se gândesc că e salariul minim pe economie, dar uită de o zi de post, uită de o zi de rugăciune, dar muncesc şi muncesc şi muncesc. Oamenii îşi fac case tot mai mari, garduri tot mai înalte. Dar de ce fac lucrurile acestea? Megalomania de a te sui la cer, exact ca pe un turn Babel. Ei tot se duc, dar nu ştiu unde să se oprească. Trebuie să se oprească în uşa bisericii, să zică:
– Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!
Nu numărul de camere te aşază în societate, nu numărul de bani cheltuiţi. Au apărut acum clasamente, primii 300 de milionari. Ei, dacă vrei să-mi arăţi primii 300 de milionari, mai bine arată-mi şi primii 300 de fermieri care au muncit şi au câştigat banii, nu cei care au înşelat sau au furat şi s-au trezit cu pungile pline, treaba lor de unde au, îi priveşte direct şi personal. Dar tu nu stimula omul spre prostie, spre păcat, pentru că el când vede că acela e milionar, ce zice? “Dar eu cum pot să fiu milionar, dacă nu fur şi dau în cap?” Tu arată 300 de agricultori, arată 300 de medici, arată 300 de profesori, arată 300 de ţărani gospodari, arată 300 de feciori, 300 de fecioare, 300 de preoţi serioşi, 300 de biserici! Ai ce arăta! Trebuie să dai şi exemplele pozitive, or, vedeţi, societatea e un infern de exemple negative pentru că toată lumea scoate în evidenţă lucrurile imposibile. Arăta într-o zi la televizor cum mor pruncii la maternitate că nu sunt îngrijiţi. Ce voia să demonstreze cu aceasta? Că nu ar mai trebui născuţi prunci? Dar tu arată cum îi îngrijeşti frumos, nu cum îi ucizi! Nu interesează pe nimeni treaba aceasta. Cum am văzut eu acea emisiune, te învaţă să faci întreruperi de sarcină, adică de ce să-i aducem aici să-i omoare? Mai bine îi întrerupem noi pe cărare, nu-i mai aducem la naştere, dacă tot nu au unde se naşte în condiţii normale!
Strămoşii noştri au născut cu tubul de sticlă? Nu venea moaşa satului şi tăia buricul şi nu au crescut oameni sănătoşi? Igiena e o modă acum şi medicina e la cei mai înalţi parametri, dar asta nu înseamnă că trebuie să bagi spaima în om, să nu mai nască copii că li-i omoară la maternitate. În momentul în care faci o rugăciune, în minte se aşază ierarhia, se aşază păcatele jos şi zici:
– Asta nu e bine, se aşază parcă liniştea, asta parcă trebuie aşa, de aici începe câte o zvâcnire, ia să facem noi asta, ia să facem noi aia.
Am fost la cineva să-i fac o sfinţire în casă şi, culmea, a zis:
– Părinte, nu am o iconiţă cu Maica Domnului.
– Nu pot să cred că în toată casa nu aveţi o iconiţă cu Maica Domnului.
Mi-am aruncat eu o privire în stânga, în dreapta şi văd o iconiţă cu Maica Domnului chiar foarte frumoasă, la care îmi spune persoana respectivă:
– Nici nu am ştiut că aceea e icoană cu Maica Domnului, am crezut că e un tablou adus de mama.
A văzut-o că e înrămată şi nu a ştiut că e icoană cu Maica Domnului. Ce poţi să faci cu un asemenea om? Să-l pedepseşti? Nu. Îl înveţi, dacă vrea să prindă.
Despre Familia Ortodoxă – Interviuri cu Părintele Calistrat, Grația Lungu Constantineanu