În momentul în care ai închis ochii și ai fost coborât în mormânt, din clipa aceea nu mai există niciun „Doamne Miluiește-mă!” care să fie înaintea lui Dumnezeu mântuitor.
Deși Sfântul Ioan Gură de Aur, spune așa:
„Căința de pe patul de moarte, întrunește și o viață întreagă de pocăință!”
Și o clipă de rugăciune, poate fi o veșnicie de fericire!
De aceea, noi trebuie să ne „bucurăm” că atunci când un om suferă și e la pat, în dureri, are șansă de mântuire. Pentru că este prezența lui Dumnezeu lângă el, este aducerea aminte, auto-cunoașterea gândurilor și neputințelor, tot..
Iar atunci când mori, fără să te doară nimic, e grav!
Dar când ai stat în patul de suferință, deja tu te-ai împăcat cu Dumnezeu.
Înseamnă că Dumnezeu te-ai iubit și ți-a trimis cercetarea de pe urmă, ți-a rânduit mântuirea și împăcarea cu El!
Pentru că suferința e jertfă și este vindecătoare!