Blestemul din familie este foarte greu. Sfântul Nicolae Velimirovici explică în amănunt ce e blestemul, că nu e neapărat necesar să se rostească în cuvinte un blestem asupra cuiva, ci pur şi simplu fapta cea rea se întoarce ca un blestem asupra aceluia. Există o vorbă populară, “Ce-ţi este scris în frunte e pus”, care are rădăcină în Scriptură, omul se cunoaşte după fapte şi pomul după roade, cam aşa este şi cu blestemul. Blestemul nu este o atragere a cuvintelor, pentru că vine Ioan Gură de Aur şi dezminte, Dumnezeu nu se uită în gurile dobitoceşti ale unor necredincioşi sau clerici care aruncă vorbe grele pe seama lui Dumnezeu, crezând că Dumnezeu le va împlini. Dar, în acelaşi timp, spune: “Creştine, dacă în limba ta este untdelemn şi în inimă sunt săgeţi, acolo Dumnezeu S-a dus de la dânşii”. Aceasta scrie în psalmi: “Dumnezeu părăsitu-i-a pe dânşii”. Şi tot în psalmi spune: “De este nedreptate în mâinile mele, de am răsplătit cu rău celor ce mi-au făcut mie rău şi de am jefuit pe vrăjmaşii mei fără temei, să prigonească vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă, să calce la pământ viaţa mea şi mărirea mea în ţărână să o aşeze”. Adică sloboade Dumnezeu ispita diavolului să te chinuie în aşa fel până când nu-ţi cugeţi singur fapta cea rea săvârşită, dar cum?
Aici e pentru prima oară când în blestem intervine conştiinţa. Unii pot blestema cât vor ei, că noi nu ştim ce blesteamă, poate şi eu în viaţa mea am spus să-l ia naiba pe acela. Am vrut eu, dar probabil l-a căutat naiba pe el şi s-a întors la mine şi m-a luat pe mine. Deci blestemul e un bumerang. Tu îl arunci, dar nu ştii unde ajunge, că blestemul face ocoliş. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Îmi amintesc o întâmplare păţită de mine. Prin anul 1994 sau 1995, mănăstirea avea oi. Eu le-am dat la stână la un cioban. Nu m-am dus toată vara, nu m-am interesat. El mi-a adus toamna oile acasă, mi-a adus nişte brânză într-o putină. Când am cântărit-o, nu era nici pe departe ceea ce trebuia să-mi dea el. Acolo erau vreo 50 de kilograme, mai lipseau 80 de kilograme. Din jenă, nu i-am spus că nu mi-a adus toată brânza, dar i-am bătut obrazul:
– Nu e prea puţină?
– Părinte, când voi mai avea vă voi da, Domnul ştie.
Eu am tăcut din gură şi în primăvară puneam părticele la proscomidie, zic: „Doamne, dă-i un semn să vadă că e viclean şi mincinos şi şi-a bătut joc”. Am pus eu de câteva ori, m-am plictisit, am uitat. În primăvara următoare, când trebuia să luăm oile la stână, el a lucrat cu totul înţelepţeşte, ca să vedeţi că nu are legătură blestemul cu inima înfrântă şi smerită. A strâns stâna, nu a venit imediat după oi, că mă cunoştea. A făcut prima brânză, vreo 100 de kilograme, în stână, le-a pus în maşină, a venit cu ele la mănăstire şi a spus aşa:
– Părinte, v-am adus restanţa de brânză de anul trecut. Acuma, dacă vreţi să-mi daţi oile la stână, să nu merg cu golul, pun în maşină oile.
Atunci am zis în sinea mea: “Vezi că nu se loveşte gândul tău cu gândul lui Dumnezeu?”. De aceea spune în psalmi: “Cugetul meu de la Dumnezeu de cugetele voastre, fiii oamenilor, sunt ca cerurile de pământ şi ca răsăritul de apus”. Noi nu ştim ce vrea Dumnezeu să lege sau ce vrea Dumnezeu să nu dezlege, dar ştim în schimb un singur lucru, că Dumnezeu ne-a cerut următorul lucru – toată judecata a dat-o Fiului, nu ne-a dat nouă dreptul de a judeca. În clipa în care se întâmplă o greşeală, noi trebuie să ne rugăm şi de aceea i-am şi învăţat pe credincioşi, le dau rapid:
– Citeşte Psaltirea şi Sfântul Mina. Citeşte Paraclisul Maicii Domnului şi Arhanghelii Mihail şi Gavriil; Dumnezeu ştie ce are de făcut.
Ei spun poveşti, tot ce vor, iar eu în pomelnic scriu cerere de folos, pentru că ştiu că Dumnezeu va dezlega după socoteala Lui. Şi mulţi spun:
– Părinte, să ştiţi că s-a rezolvat, dar nu cum am crezut eu, ci altfel.
– Aşa a vrut Dumnezeu.
Dar de ce a vrut Dumnezeu? Ca să stopez răul, atunci când fac liturghie folosesc următorul model, pun o părticică şi spun: “Doamne, ajută-i pe toţi cei pe care îi spovedesc, Doamne, împlineşte cererile celor care mi-au poruncit să mă rog pentru dânşii”, mai pun o părticică, “Doamne, ai grijă de cei care au pagubă, Doamne, ai grijă de cei care nu au serviciu, Doamne, ai grijă de cei care au procese”. Nu stau să spun rugăciuni din astea: “Te rog eu, Doamne, ajută pe robul lui Dumnezeu Ilie, că aşa vreau eu”. Tot mă rog şi pun acolo părticele, că acela are şcoala de şoferi, că acela are examen, că acela are bacalaureat, până se umple discul. La un moment dat, când socotesc eu că am terminat în minte tot ce am avut, ce am vorbit duminica, peste săptămână şi am terminat de pus părticelele, mai pun acolo câteva şi spun: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale mele ca duhovnic, împlineşte tot ce crezi că este de folos!”. Şi cu asta am terminat, poate să nu se împlinească niciuna, El ştie şi de ce, şi pentru ce.
Aşa este şi cu blestemul, tu arunci un bluestem, dar el te ajunge când nu te aştepţi. Pentru ce? Că tu îl arunci la supărare, dar nu ţii cont, în contextul respectiv, de circumstanţa atenuantă pe care merge Dumnezeu. Dumnezeu s-ar putea, pentru că tu ştii mai mult, să-ţi ceară mai mult. Dumnezeu s-ar putea, pentru că acela e necredincios, să-i ceară mai puţin. Spune: “Dacă cel ce m-ar fi mâhnit şi m-ar fi întristat ar fi fost străin, vrăjmaşul meu, nu m-aş fi mâniat pe el, dar m-am mâniat pe cel ce a mâncat cu mine împreună pâine în casa lui Dumnezeu”. Deci mai periculos e blestemul între creştini. De ce? Pentru că amândoi cunosc legea iubirii şi a lui Dumnezeu. Şi atunci Dumnezeu ce face? Aţi auzit în tribunal de dosare casate? Aşa se întâmplă şi în rai. Dumnezeu stă pe tronul vremii, îngerii aduc cererile, că spune: “Nu defăimaţi pe cei mai mici ai mei, că îngerii lor văd faţa lui Dumnezeu în cer”. Îngerul vine şi spune:
– Irina a blestemat-o pe Domnica pentru că i-a lăsat gâştele în porumb.
Vine îngerul Domnicăi şi spune:
– Doamne, Domnica plânge că a lăsat gâştele la Irina şi îi pare rău. O poţi ierta?
Acuma, Dumnezeu ar ierta-o, dar nu poate, că Irina I-a cerut să-i moară gâştele, să i se întâmple nu ştiu ce. Dumnezeu ce spune? “Ia să-mi iau Eu harul de la amândouă şi lasă să se judece între ele.” Şi când se ridică harul, cine intervine? Satana. Satana cum lucrează? Altfel. Se duce şi îi mai spune Domnicăi la ureche o vorbă pe care a spus-o Irina şi invers. Şi după ce iese vrajbă şi nenorocire, aleargă fiecare la preot şi spune:
– Părinte, dacă aţi şti cât de mult am greşit, ce facem, cum reparăm?
– Citiţi Psaltirea amândouă, să vedem cine e vinovat.
Şi cine e vinovat? Dracul care le-a întărâtat. Chiar le-am spus duminică la predică:
– Luaţi cartea lui Nifon Episcopul Constanţianei, episcop ascet, citiţi şi o să vedeţi cum chinuie diavolul pe om.
Deci blestemul are rădăcină în diavolul, nu în Dumnezeu. Blestemul nu e de sorginte divină. Dumnezeu când s-a supărat pe om a spus aşa, scrie în Scriptură: “Voi pierde făptura aceasta de pe pământ. Deodată S-a căit după mulţimea milei Sale şi a spus: Nu voi pierde, îl voi mântui”, că aşa spune: “Că vine să judece pământul,” o dată vine să ne iubească, o dată vine să ne pedepsească, să judece, adică să cerceteze lumea cu dreptate şi popoarele cu îndreptare. Întâi ne trimite dreptatea să vedem cât e de dură, că nu o putem răbda, apoi ne trimite îndreptarea prin mila Lui. Deci mila şi dreptatea merg împreună. Aşa spune în Psalmi, mila şi dreptatea s-au sărutat, Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit.
Blestemul e ca un bumerang asupra celui care îl aruncă, dar poate acţiona şi asupra celui căruia se aruncă blestemul şi asupra familiei lui. În general blestemul umblă ca un urlet de şarpe, el propriu-zis de diavolul este purtat, că este ca o săgeată rânitoare. Când găseşte inimă înfrântă şi smerită se întoarce. Aţi văzut că a blestemat şi i-a păţit ceva soţul, calul, vaca ş.a.m.d. Am o întâmplare trăită de mine personal, banală la prima vedere. În Bârnova era o femeie necredincioasă în primii ani când am venit noi. CeI de acolo nu ştiau ce sunt aceia călugări, credeau că suntem o sectă, şi a spus:
– Cine dracu’ v-a mai adus şi pe voi aici, în mănăstirea aceasta, să tulburaţi liniştea satului cu clopotele astea toată ziua şi toată noaptea?
Noi trăgeam la vecernie, la liturghie, la parastas, la utrenie, la priveghere, dar ei s-au învăţat cu aceste rânduieli, nu le mai ştiau după 50 de ani de comunism, şi ea mi-a spus:
– Dacă crezi că nu am dreptate, blesteamă-mă!
– Nu vă blestem deloc, eu vă spun un singur lucru: are grijă Dumnezeu. Pocăiţi-vă până nu e prea târziu.
A doua zi vine un bărbat speriat la mănăstire:
– Părinte, opriţi blestemul, Părinte.
– Ce s-a întâmplat cu tine, ce blestem?
– Soţia mea a supărat ieri un călugăr de aici. Mi-a căzut calul în fântână, mi-a crăpat vaca în lucernă. Mata îţi dai seama că eu sunt un om nenorocit?
– Gata, să se oprească. Stai liniştit că nu e nimica.
Mi-am dat seama cât de repede a lucrat Dumnezeu, pentru că ea, de fapt, nu avea nimic cu mine, ea nu suporta că este rugăciune. A intervenit Dumnezeu ca să bage spaima în toţi necredincioşii. A fost ceva banal, eu nici nu m-am gândit că o să-i facă treaba asta. Ea ţipa acolo şi făcea urât, eu mi-am văzut de treabă, nu am stat la discuţie. Dar cum a lucrat Dumnezeu de rapid! Sunt fapte care atrag blestemul.
Aveam, tot aşa, o femeie necăjită acolo care venea şi cerşea tot timpul, dar pentru că era femeie, mie mi se muia inima gândind că poate e şi ea mamă, poate a fost mamă, pe ideea aceasta mergeam, cum să o laşi să meargă cu mâna goală? Acesta e modul meu de a gândi: dacă aş fi eu în locul lui, ce aş vrea să se întâmple? Şi atunci îmi vine foarte uşor să judec, dacă îmi este milă de mine, îmi este milă şi de celălalt, nu e greu să iau decizia. Şi i-am spus:
– Uite, ai fasole, ai făină, ai ulei, dar, te rog, nu le mai da pe băutură, că o să te pedepsească Dumnezeu şi o să arzi de vie.
Eu am spus această vorbă fără s-o premeditez. Ea s-a dus şi a dat pe băutură tot ce a luat de pomană, a băut, a uitat sticla de băutură lângă sobă, a curs jăratic, a explodat, s-a aprins alcoolul acela sanitar şi până dimineaţă a ars casa şi ea a ars în casă. Şi am zis, “Uite mânia lui Dumnezeu!”. De ce am scos această vorbă din gură? Deci, sunt cazuri când blestemul trage singur, nu trebuie să-l aduci.
V-am spus, jignirea părinţilor, lovirea mamei, neascultarea faţă de părinţi, lovirea lor, calomnierea lor, dispreţuirea lor, vorbele de insultă atrag nenorociri. Nu e voie. Poate să te supere un părinte oricât de mult, rabzi, închizi gura, taci şi spui “Doamne miluieşte!”. Pentru că acolo este toată mânia lui Dumnezeu, toată dreptatea Lui stă acolo. Numai El ştie fiecare somn şi geană nedormită până ai ajuns mare şi nu e permisibil. Dacă spune să cinsteşti pe părinţii tăi ca să-ţi fie ţie bine ani mulţi pe pământ, înseamnă că oglinda părinţilor e şi după viaţă, nu numai în viaţă. Există părinţi cărora le e ruşine cu copiii lor sau sunt părinţi care sunt mândri de copiii lor sau este acel egoism – orice părinte, oricât de rău copil ar avea, tot are inima aceea să vadă ceva bun sau să caute ceva bun la el. Mai vin oamenii la mine şi spun:
– Părinte, bea, înjură, nu-i credincios, dar e bun la inimă.
– Da, da. Fă mata rugăciuni pentru el ca să-l facem şi mai bun, că el e bun, dar e bun de iad, e marfă solvabilă pentru diavol, abia aşteaptă să-l chinuie în focul veşnic.
Dar vin bieţii părinţi din dragoste absurdă, vor să-i vadă bine. Noi însă nu dăm acest bine, tot Dumnezeu îl dă. Bătrânii mei au avut altă mentalitate, eu am crescut printre ei, oamenii bătrâni nu gândesc precum cei mai tineri. Îmi ziceau:
– Da’ de ce nu spui sărut mâna pentru masă? Ce, vrei să-ţi sece gura?
– Am spus sărut mâna pentru masă.
– Să aud şi eu.
Deci nişte reguli foarte fireşti şi chiar vă spun că până şi cei mai mari boieri la fel procedau:
– Săru’ mâna, mamă, gata, plec.
– Lasă, nu mai pupa mâna, du-te sănătos!
Adică cerea acest respect, faptul că îţi punea în farfurie, aceasta era şi vorba: “Atâta timp cât eu îţi umplu farfuria, tu eşti obligat să mă respecţi”. Era o vorbă de la ţară pe care am prins-o în plin.
Mai putem identifica şi un alt aspect: există blesteme uşoare şi blesteme grele. Blestemele uşoare sunt blestemele de îndreptare, pe care le trimite Dumnezeu, blesteme care cad din faptele noastre, din nebăgare de seamă. De exemplu, ori pe vreun om am amărât, ori legătură nedezlegată am luat, ori din pizma şi lucrarea diavolului am alunecat sau fără de băgare de seamă am vorbit sau altceva nechibzuit am vorbit. Din acestea putem scăpa. Cel mai des blestem pe care îl auzim noi la ţară este: „Lua-te-ar dracul”. Este cel mai frecvent blestem, pe care cu atâta uşurinţă îl rostim, încât nu ne dăm seama de gravitatea lui. Să ştiţi că blestemul rostit trebuie spovedit, pentru că tot ce avem noi în casă, că este pasăre, că este animal, că este copil, poate fi afectat. Sau: “Mânca-te-ar boala” sau “Lua-te-ar naiba” sau “Trăsni-te-ar”, sunt vorbe care nouă ni se par inoffensive, că nu am înjurat de lucruri sfinte, dar sunt mai periculoase ca lucrurile sfinte. Pe cât de uşoare sunt, pe atât sunt de periculoase.
De ce spun că sunt blesteme uşoare? O mamă, o bătrână simpatică, a venit la mănăstire şi am spovedit-o cu ani în urmă. În 1991, când am venit la Bârnova, Mănăstirea Bârnova era singura din împrejurimi până la bisericile şi mănăstirile din Iaşi. Atunci era doar Cetăţuia, cu Părintele Teofan, mai târziu s-au deschis Trei Ierarhi şi Golia. Pe perimetrul Mănăstirii Bârnova, toate satele acelea nu aveau preot, era după revoluţie, în regimul Ceauşescu exista un preot la patru sate, era foarte greu. În Poieni se afla un preot care slujea şi în Păun, în Pietrărie era un preot care slujea şi în Bârnova jos, era la noi la mănăstire şi apoi l-a dat la paraclisul din sat, până în Ciurea. Era Părintele Bostan, avea vreo 90 de ani şi nu se putea deplasa, erau Curăturile, era Dumbrava, Şanta, Lunca Cetăţuii, toate care erau fără preot, Vişani, Bucium era până la Părintele Carp. Eu eram în acele sate, cum se spune, singurul duhovnic al lor, care le ascultam păsurile la orice oră. Stăteam din două motive, una, că era mănăstirea săracă, să avem din ce trăi, şi doi, eram dornic de afirmare, că eram tânăr şi doream şi eu să spovedesc, să am ucenici, să fiu căutat, să fiu cineva. De ce? Fiecare trăieşte acest sentiment. Eram bucuros că stau cinci-şase la coadă sau zece, sunt oameni la poartă, înseamnă că valorez şi eu ceva. Uşor-uşor am spovedit toate acele sate. Cunosc totul din Tufeştii Scânteii până în Poieni spre Vaslui şi până în Holboca şi în capătul Leţcanilor, toată Valea Lupului, ştiu totul, am spovedit toate acele sate, pentru că erau puţini preoţi şi nu faceau faţă. Ei, când au auzit că s-a deschis o mănăstire nouă, rapid au năvălit. Părintele Teofan era şi el în putere, dar în vârstă, şi era mai mult cu molitfele, dezlegările. Atunci, am urmat după Părintele Cleopa tot cu spovedania şi spovedeam de dimineaţa până seara. Într-o zi vine o băbuţă şi îmi spune aşa:
– Părinte, am un păcat pe care nu l-am spus nimănui.
– Da, bunică.
– Părinte, am scos odată o vorbă nechibzuită şi mi-am nenorocit familia.
– Cum, bunică?
– A venit băiatul beat. Eu veneam de la muls vaca şi când l-am văzut în faţa ochilor tot cum se clatină, tot murdar de glod, am zis: “Mai bine te vedeam între scânduri decât în halul acesta”. M-am dus în casă, l-am spălat, s-a culcat, am uitat. A trecut vremea şi la o săptămână sau două s-a dus din nou la băut, a dormit pe linie şi mi l-a tăiat trenul. Mi l-au adus chiar în scânduri de la morgă. Îmi pare rău, că au rămas copiii în urmă, cu soţia. Dar, uite, vorba asta nechibzuită am spus-o şi mă căiesc toată viaţa mea. De ce nu am putut eu să cer altceva atunci? Că mi-a ascultat Dumnezeu rugăciunea şi aşa mi l-a adus.
Vedeţi? Acestea sunt blesteme uşoare. El e uşor la prima vedere. Of, când spunem acest cuvânt, “of”, pe Dumnezeu îl mâniem. De ce? Noi spunem “of” pentru că s-a spart un geam, pentru că a intrat cineva cu glod în casă, că a uitat frigiderul deschis, că a dat drumul la apă în baie şi a fost neglijent, că a lăsat patul desfăcut. Dar Dumnezeu, că tolerează păcatele a 6 miliarde de oameni pe glob, şi păgâni, şi nepăgâni, şi atei, şi neatei? El cum iartă în fiecare secundă? Le iartă pentru că a existat jertfa crucii lui Hristos şi răstignirea Mielului şi deşertarea Fiului din Treime în Fecioara ca să ne mântuiască cu micile mărunţişuri pe care le păţim noi. Noi spunem: “Vai, ce greutăţi!”. Avea Părintele Cleopa o istorioară frumoasă, era foarte semnificativă. El dorea să curme plângerea din tine, adică autovăitarea noastră. Spunea aşa:
– Mamă, astea sunt greutăţi care le aveţi voi, nu aveţi bani în portofel şi lux cum vreţi voi? Staţi să vă spun eu ce e greul. Stătea un om la pat şi era tot răni şi cârtea tot timpul şi a zis: „Doamne, lasă-mă mai bine să stau trei ceasuri în iad, numai ia-mă de pe pământ, că nu mai pot”. A venit îngerul şi l-a întrebat: „Eşti hotărât?” „Sunt hotărât.” I-a luat sufletul, l-a dus în iad, l-a lăsat acolo şi dus a fost îngerul. Şi se văita bietul suflet: „Doamne, du-mă pe pământ să rabd până la a doua venire, numai să nu mai spun niciodată că e greu pe pământ. Doamne, du-mă pe pământ şi ţine-mă cât vrei Tu, numai nu mă pedepsi, pentru că aici mi-i sfârşitul, dacă eu de aici nu mai ies”. La un moment dat, a început să spună: „Doamne, nu Te gândeşti la mine? Ai spus că mă laşi aici trei ceasuri şi eu stau de sute de ani şi nu mai vii să mă iei?!”. Deodată apare îngerul şi întreabă: „Cârteşti? Vezi? Abia ai stat trei minute”. „Du-mă pe pământ să mai rabd încă două vieţi, numai scoate-mă de aici. Să fiu tot trupul numai răni şi suferinţe şi foame şi sete, numai aici să nu stau.” Deci atât de necomparabilă este mânia dreptăţii lui Dumnezeu pentru cei care nu cred şi Îl batjocoresc pe Dânsul, faţă de cât de mici încercări ne dă El nouă pe pământ. Pentru că noi nici nu ne-am învăţat cu jertfa. Ia să ne mai bată şi cuie, ia să ne mai biciuiască, ia să ne mai tragă la palme, ia să ne pună pe cruce, ia să ne pună cunună de spini, ia să mai stăm flămânzi, ia să mai stăm în temniţă, ia să mai stăm cu picioarele pe butuc, ia să mai stăm scuipaţi şi batjocoriţi! Am scrie la CEDO. Dar Hristos le-a răbdat pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire.
Blestem, afurisanie, anatema
În ceea ce priveşte legătura dintre blestem, afurisanie şi anatema, trebuie să facem o distincţie. Blestemul atrage după sine anumite fapte, indiferent dacă este pus sau nu, pentru că zice, de exemplu: „Blestematule”, fără să spună cineva ceva din gură, după faptele săvârşite. Aceste blesteme sunt cuvinte grele aruncate, rostite sau trăite prin propriile fapte ca pedeapsă slobozită de Dumnezeu sau de mânia semenilor. Aici spune aşa Sfânta Scriptură: în momentul în care cineva ţi-a greşit, ceartă-l între el şi tine. Dacă s-a îndreptat, iartă-l. Dacă nu s-a îndreptat, mai cheamă doi-trei, din nou ceartă-l. Dacă s-a îndreptat, ai câştigat pe aproapele tău. Dacă nu s-a îndreptat, spune-l Bisericii, adică soborului. Apoi Biserica ia decizia şi în momentul în care l-a certat şi nu s-a îndreptat, îl afuriseşti, adică îl îndepărtează de Trupul lui Hristos. Îl opreşte de la Sfânta Împărtăşanie, de la accesul la cele şapte Taine. Deocamdată este pus în starea de pocăinţă, în starea de pridvor, în starea de penitenţă în spatele bisericii sau la uşa bisericii, cum arată Proloagele şi Vieţile Sfinţilor. Dar în clipa când nici aşa nu ascultă sau leapădă învăţătura cea dreaptă sau vine şi aduce o învăţătură nouă sau schimbă o iotă sau o cirtă din lege, este deja o abatere foarte gravă. Spune Apostolul Pavel: “Înger din cer dacă ar veni să vă aducă altă Evanghelie decât mi-a vestit mie Hristos şi v-am vestit eu vouă, anatema să fie”. Ce înseamnă anatema? Despărţirea de viu de Biserica şi Trupul tainic al lui Hristos şi mergerea de viu în iad cu dracii, adică tu eşti deja jertfa lor încă de pe pământ, deci eşti lepădat, eşti apostat, sau chiar mai mult decât apostat, nu mai faci parte din Trupul tainic al lui Hristos, ai fost tăiat, cum au fost Origen şi mulţi alţii care au fost anatematizaţi şi au fost excluse din Biserică scrierile lor, părerea lor, mentalitatea lor. În timp s-au revizuit, s-au corectat şi ceea ce a corespuns cu interpretarea dogmei ortodoxe s-a păstrat, s-au numit scrieri alese sau texte veridice, restul au rămas ca nişte minciuni, cunoscute ca scrieri gnostice. Tot ce este fals în Biserică este anatema. Primul care este dat anatema de Biserică este diavolul. Aşa spune Apostolul Pavel: “Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema”. Scrie acolo frumos, în Epistole. Anatema este cel mai greu blestem şi pe acesta nu-l poate ridica decât episcopul sau sinodul şi tot ei îl pun asupra celui în cauză, care iese din rânduiala cea dreaptă a credinţei.
(Sorin Onișor Photography)
Despre Familia Ortodoxă – Interviuri cu Părintele Calistrat, Grația Lungu Constantineanu