„Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit!”(In 11,21)
„Ştiu că oricate vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Iţi va da!”(In 11,22)
„Pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna!”(In 12,8)
„Milă voiesc, iar nu jertfă!”(Mt 9,3)
„Intrucat aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici – Mie Mi-aţi făcut!”(Mt 25,40)
„Milostenia va curăţi păcatele!”(Sir 3,29)
„Cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici fie şi numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic – adevărat grăiesc vouă: nu îşi va pierde plata sa!”(Mt 10,42)
„Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte – acela este care Mă iubeşte!”(In 14,21)
„Veniţi, binecuvantaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!”(Mt 25,34)
„Osana Fiului lui David: binecuvantat este Cel Ce vine întru Numele Domnului!”(Mt 21,9)
„Marta I-a zis: eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume!”(In 11,27)
„Cuvantul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decat orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde pană la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii!”(Evr 4,12), scria evreilor Sfantul Apostol Pavel, sfătuindu-i să nu uite nici de lucrarea rugăciunii, nici de împlinirea milosteniei faţă de cei săraci: „şi pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi!”(Mt 23,23); „iar cand veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: suntem slugi netrebnice, pentru că nu am făcut decat ceea ce eram datori să facem!”(Lc 17,10).
Invăţătura Sfintei Evanghelii cu privire la mantuirea omului prin harul dreptei-credinţe şi lucrarea faptelor bune implică îndemnul la urmarea în viaţă a acelei căi pe care sufletul poate dobandi atat eliberarea din lanţurile patimilor şi din cătuşele păcatelor, cat şi întalnirea cu Dumnezeul Cel Viu al Adevărului. Căci „nici un desfranat sau necurat sau lacom de avere (care este un închinător la idoli) nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu!”(Ef 5,5). Şi de aceea Mantuitorul Hristos ne îndeamnă: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv!”(Lc 6,36), căci „Fericiţi cei milostivi – că aceia se vor milui!”(Mt 5,7); şi iarăşi: „Fiţi, dar, voi desăvarşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvarşit este!”(Mt 5,48), desăvarşirea fiind posibilă tocmai prin lucrarea stăruitoare a rugăciunii neîncetate: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decat zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină”(1Cor 14,19).
Rugăciunea însă nu se face oricum, ci cu trezvie, prin luare-aminte la sine: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!”(Mt 26,41). „Fiţi treji!”(1Pt 5,8), „fiţi tari!”(1Cor 15,58), „să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse!”(Lc 12,35) – aceste făclii simbolizand lumina faptelor bune. Nu degeaba Sfantul Apostol Iacov atrăgea atenţia asupra faptului că „credinţa fără de fapte moartă este!”(Iac 2,26), după cum şi faptele fără credinţă moarte sunt…
De-a lungul timpului s-a constatat că în practica vieţii bisericeşti unii creştini pun accentul pe împlinirea pravilei de rugăciune, urmand consecvent şi preponderent dobandirea anumitor stări de trăire duhovnicească interioară, în vreme ce alţii se preocupă mai mult cu săvarşirea faptelor de filantropie creştină, prin acte de milostenie şi de ajutorare , prin tot felul de binefaceri şi gesturi de caritate, străduindu-se astfel să împlinească porunca divină: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”(Mt 19,19), după cum şi îndemnul: „Să nu fie mana ta întinsă la luat şi stransă la dat!”(Sir 4,33), căci „Mai fericit este a da decat a lua!”(FA 20,35), aducandu-şi aminte de asemenea şi de zicala din bătrani: „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu Il împrumută!”. Cu atat mai mult cu cat pană şi sfinţi care au strălucit cu osardie în viaţa pustnicească (precum Sfantul Isaac Sirul) ne învaţă pe fiecare că „folosul aproapelui este roada ta!”. Aceasta pentru ca nu cumva să se împlinească blestemul profetic al Psalmistului: „rugăciunea lui să se prefacă în păcat!”(Ps 108,6), în condiţiile în care petreci cu orbire din pricina părerii-de-sine, crezand că ar fi un lucru cu adevărat bine-plăcut Domnului ca tu (îndestulat fiind cu de toate) să te încui în cămara ta pentru a înălţa rugăciuni la Cer, în vreme ce aproapele tău îţi bate zadarnic la uşă, cerandu-ţi ajutorul pentru a nu pieri de foame: „un sărac (anume Lazăr) zăcea înaintea porţii bogatului, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa lui; şi pană şi cainii venind, lingeau bubele lui!”(Lc 6,20-21). După cum hulea şi celălalt bogat pomenit în Sfanta Evanghelie, cel care şi-a mărit hambarele pentru a încăpea în ele mulţimea bogăţiilor adunate şi a-şi asigura astfel belşugul din anii următori: „Suflete, ai multe bunătăţi stranse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănancă, bea, veseleşte-te!”(Lc 12,19).
Prin astfel de exemple, de fapt, Mantuitorul Iisus Hristos ne atrage atenţia asupra faptului că între ravna de bună-sporire spirituală şi pofta de agonisire materială se arată a fi „prăpastie mare” (Lc 16,26). Celui care doreşte să moştenească viaţa veşnică, Hristos îi spune: „Vinde toate cate ai, împarte-le săracilor – şi vei avea comoară în ceruri! Iar tu vino de urmează Mie!”(Lc 18,22). Sfantul Apostol Matei ne descoperă faptul că „auzind cuvantul acesta, tanărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii”(Mt 19,22). O astfel de întamplare ne vorbeşte despre ipocrizia sau falsitatea celor „cărora le place să se plimbe în haine lungi, care iubesc plecăciunile în pieţe şi scaunele cele dintai în sinagogi şi locurile cele dintai la ospeţe, mancand casele văduvelor şi de ochii lumii rugandu-se îndelung!”(Lc 20,46-47); şi de aceea, „cand faci milostenie, nu trambiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor!”(Mt 6,2), căci „toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni…”(Mt 23,5), neluand seama la îndemnul Mantuitorului care ne învaţă ca atunci cand postim şi ne rugăm, să nu o facem spre slava deşartă cea de la oameni, ci în chip tainic, smerit, ferit de ochii lumii: „ Cand postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor! Tu însă, cand posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns; iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie!”(Mt 6,16-18). Aceasta deoarece nu puţini sunt cei care, lipsiţi de discernămant, confundă aparenţele înşelătoare ale evlaviei făţarnice cu adevăratele virtuţi duhovniceşti, şi astfel pronunţă tot felul de sentinţe asupra unora şi a altora, uitand cu desăvarşire faptul că doar Dumnezeu e Singurul şi Dreptul Judecător Care are puterea de a-I judeca pe cei zidiţi de El Insuşi după chipul şi asemănarea Sa. Să nu uităm nici faptul că „preocuparea pentru imagine” (adică pentru felul în care ne privesc şi ne consideră ceilalţi) este o simplă meteahnă politicianistă, care nu ajută pe nimeni cu nimic la mantuire, căci „cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?!”(Lc 12,25). Ba chiar, mai mult, Sfinţii Părinţi ne atrag atenţia categoric asupra faptului că atunci cand suntem lăudaţi, de fapt nu ni se face un bine, ci mai degrabă ni se face un rău, întrucat este hrănită şi creşte în lăuntrul nostru patima mandriei prin această deşartă-slăvire şi strecurare de greşită părere-de-sine şi arogantă înălţare-de-sine în inima şi aşa bolnavă de egoism şi de individualism şi de autosuficienţă, făcand-o ca astfel să devină „cu totul sălaş dracilor” (Sfantul Simeon Metafrastul). Şi, deşi patimile colcăie în noi, totuşi avem permanent la îndemană justificări şi îndreptăţiri şi scuze pentru toate neputinţele şi slăbiciunile pe care noi înşine ni le tolerăm sau chiar ni le cultivăm în suflet: „A, nu, nu suntem leneşi la rugăciune, ci suntem doar foarte ocupaţi, prea ocupaţi, nu avem timp din pricina prea multelor probleme care sunt de rezolvat!”, uitand însă că „pentru orice cuvant deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii!”(Mt 2,36). Şi iarăşi: „A, nu, nu suntem zgarciţi, avari, răutăcioşi, lacomi şi invidioşi – noi doar ne asigurăm ziua de maine, mai bine ca alţii, care nu ştiu să o facă!” – (doar, vorba ceea: „mai bine arunci decat să nu-ţi ajungă; în fond fiecare cu treaba lui!”) – iarăşi, uitand, că Fiul lui Dumnezeu ne îndeamnă: „Adunaţi-vă comori în Cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură!”(Mt 6,20); aceasta pentru că oricum „cine nu adună cu Mine – risipeşte!”(Mt 12,30).
Adunaţi-vă comori în Cer, adică „îmbogăţiţi-vă în Dumnezeu”, aceasta fiind spre înveşnicirea sufletului, iar nu spre deşarta slăvire şi trufire a trupului. Căci tot aşa devenim falşi şi ridicoli înaintea Sfantului Dumnezeu, făcandu-ne de rasul şi batjocura dracilor, atunci cand – în loc să sporim nevoinţele, să înmulţim metaniile, catismele, acatistele, rugăciunile, să sporim strădaniile întru luarea-aminte la sine şi privegherea neîncetată asupra mişcărilor pătimaşe din suflet, noi mărim frecvenţa împărtăşirii noastre cu Sfintele Taine, anume pentru ca să vadă părintele duhovnic, colegii, prietenii, vecinii şi toţi cei din jur de cată evlavie, de cată trăire, de cată aură duhovnicească suntem plini!… Intr-adevăr, înaltă-foarte trebuie să fie o astfel de măsură a sporirii în care noi, cei plini de pofta păcatului, desfranaţi şi pătimaşi, ghiftuiţi cu tot felul de mancăruri, îmbuibaţi cu tot soiul de băuturi, sătui de somn şi duhnind de trandăvie, înghesuim în noi şi Trupul lui Hristos, socotind că va trece El cumva din stomac în inimă … De fapt, facem întocmai ca Pontius Pilat, eliberandu-l pe Baraba şi răstignindu-L pe Hristos: „Pe cine din cei doi voiţi să vă eliberez? Iar ei au răspuns: Pe Baraba! Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răstignit”(Mt 27, 21-26).
Aşa se face că, avand la îndemană din belşug mulţime de scrieri sfinte, nenumărate opere de literatură duhovnicească, puzderie de cărţi scrise de tot ataţia sfinţi asceţi, nevoitori de-a lungul unei vieţi întregi de priveghere şi de osteneli, noi (deşi departe de evlavia şi de înfranarea şi de nevoinţele acelora) luăm din ele (după capul nostru) ce şi cat ne place, după cum ne convine nouă. Doar nu degeaba scria Apostolul: „s-au rătăcit în gandurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat; zicand că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni; şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios; de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor!”(Rm 1,22-24). Căci au ajuns creştinii să facă precum făcut-au odinioară şi evreii: „au schimbat slava Lui întru asemănare de viţel care mănancă iarbă!…”(Ps 105,20). Aşa şi creştinul: ia „Fişa postului” de la biserică – şi trage concluziile care îi plac: „Sunt botezat. Cred în Hristos. Am duhovnic. Fac rugăciuni. N-am grija nimănui. Nu fac păcate. Postesc miercurea şi vinerea. Duminica merg la biserică. Aşadar – pot să mă împărtăşesc ori de cate ori poftesc, după cum doresc, şi oricand vreau eu: oricat de des!”. Şi sunt destui cei care argumentează: „Fii pe pace, că oricum nu te poţi numi vrednic, pentru că nimeni nu-i vrednic; oricum nu te poţi considera pregătit, pentru că nimeni nu se poate socoti pregătit; şi de aceea rămane doar la mila Domnului să aprecieze El cand facem bine că ne împărtăşim şi cand nu; totuşi, noi să îndrăznim la mila Lui cea mare!”…
Numai că lucrurile nu stau deloc aşa simplu precum ni se pare. Iată, de pildă, ce mărturiseşte conştiinţa canonică a Bisericii în expresia liturgică a Rugăciunii Imnului Heruvimic cu privire la cei stăpaniţi de pofte pătimaşe: „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ţie, Impărate al Slavei!”; iar pentru cei preocupaţi exclusiv de probleme pămanteşti, adaugă: „Toată grija cea lumească acum să o lepădăm!”. Un astfel de îndemn nu ni se adresează ca şi cum, de fapt, noi ne-am duce la biserică pentru ca să ne apucăm de tot felul de treburi, ci dimpotrivă, tocmai pentru ca să mai lăsăm din treburi şi să venim şi la biserică. Pentru că, iată, deşi suntem creştini de două mii de ani, totuşi, aproape încă în fiecare zi de duminică, mai pline decat bisericile sunt targurile, iarmarocurile, bazarurile, pieţele şi mall-urile, cu oameni preocupaţi de orice altă grijă – numai de grija sufletului, nu! Iar dacă-l veţi întreba pe oricare dintre aceştia, îţi va răspunde senin că bineînţeles că e creştin, că merge la biserică, îşi spovedeşte păcatele la duhovnic şi se împărtăşeşte în toată randuiala!
Din astfel de lucruri se vede limpede că ne-am deprins să tratăm cele ce ţin de sfinţirea vieţii noastre (adică mantuirea însăşi) în treacăt, din fugă, superficial, după placul şi cheful fiecăruia, la capitolul „Diverse”. Aşa şi cu dumnezeiasca împărtăşire: „Părinte, am venit pentru că vreau să mă împărtăşesc! E adevărat că nu prea dau pe la biserică – ce să fac, sunt foarte ocupat, am o mulţime de probleme de rezolvat; dar să ştiţi că eu sunt foarte credincios, nu fac nici un păcat, nu fac nici un rău nimănui, ba chiar fac numai fapte bune; aşa că am venit să mă împărtăşesc!”. Aşa se face că, deplin convins de toată această „desăvarşire” abstractă, ca şi de totala sa îndreptăţire de a primi Trupul şi Sangele lui Hristos Cel Inviat, omul se prezintă impasibil la Sfantul Altar (de multe ori sosind chiar la sfarşitul Slujbei – pentru „a evita aglomeraţia şi foiala aceea nesuferită” – după cum pretextează cei mai mulţi) şi pleacă apoi, gata împărtăşit în văzul tuturor, fiind socotit de acum ca un adevărat credincios al Domnului, model demn de urmat şi de către alţii! … Aşa se face că, în loc să se înmulţească pildele de sfinţenie şi de evlavie în obştea creştinească, se înmulţesc mai degrabă pricinile de sminteală pentru cei care s-ar fi arătat cumva dornici să se integreze şi ei în corpul eclesial al Ortodoxiei. Doar nu odată s-au auzit replici precum: „A, păi dacă aşa fac preoţii şi creştinii voştri, atunci nu-mi mai trebuie binecuvantarea voastră; mai bine răman aşa cum sunt!”. Nu degeaba avertiza marele Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine – şi aşa să mănance din Paine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănancă şi bea cu nevrednicie, osandă îşi mănancă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit!”(1Cor 11,28-30). Aici se ajunge cand cele dumnezeieşti ale creştinătăţii nu mai sunt săvarşite după cuvenita randuială, ci după părerea şi placul fiecăruia, după cum „îl taie capul” – deşi „Dumnezeu nu este al neoranduielii, ci al păcii”(1Cor 14,3), după cum scrie Apostolul; şi adaugă: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea care sunt în Hristos Iisus!”(2Tim 1,13).
O vorbă din bătrani ne învaţă că „Unde-i lege, nu-i tocmeală!”. Iar David, Regele-Psalmist, confirmă: „Lege le-a pus – şi nu o vor trece!”(Ps 148,6). Aşadar toate cele ale firii îşi păzesc hotarele lor prin raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, randuite de Insuşi Creatorul lor. Cu atat mai mult omul, ca „împărat al făpturii”, ar trebui să fie model pentru toate. Să cercetăm, de pildă, caţi săraci a lăsat Dumnezeu pentru noi spre mantuirea noastră, pentru a dobandi plată în Cer, şi caţi săraci s-au făcut „săraci” pe ei înşişi?! Fuga de muncă, de obligaţii şi de atribuţii sociale este tot un păcat. Nu intră în responsabilitatea Bisericii să rezolve problemele haosului social ivit ca urmare a proastei întocmiri şi aplicări a legilor pămanteşti. Biserica nu este jandarm peste lume. Ea este Cerul lui Dumnezeu pe pămant: „In Biserica Slavei Tale stand, în Cer ni se pare a sta!” (Ceaslovul). Ea este anticamera învierii sufleteşti a omului şi poarta sufletelor către împărăţia cerurilor. Prin Biserică se intră în Rai, în „sanul lui Avraam” (Lc 16,22) şi în „latura celor vii”(Panihida). Şi de aceea, cele ale Bisericii trebuie respectate şi împlinite ţinand seama de hotarul pe care îl stabileşte voia lui Dumnezeu, iar nu cheful omului. Poate că în societate faci ce vrei, cat vrei şi cum vrei, dar în Biserică faci numai ce trebuie, cum trebuie şi cat trebuie – pentru ca să te mantuieşti: „cand se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului!”(2Tim 2,5). Ca să fim cu adevărat mlădiţe vii ale Bisericii, chemate să aducă roade prin altoirea la Viţa-Hristos, trebuie ca mai întai să fim curăţiţi de zgura păcatelor şi de cenuşa patimilor, căci „tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc!”(Mt 3,10). Puterea lui Dumnezeu lucrează prin Sfintele Taine ale Bisericii nu pentru a cantări sufletului omului, nici pentru a-l tăgădui – ci pentru a-l sfinţi şi a-l îndumnezei: „cel ce va crede şi se va boteza se va mantui!”(Mc 16,16) şi astfel „dreptul din credinţă va fi viu!”(Evr 10,38). Rugăciunile creştinilor, postirile lor, îngenuncherile lor, milosteniile lor, credinţa lor, evlavia lor, viaţa lor dusă în curăţie şi dreptate – toate acestea formează bogăţia vie a Bisericii luptătoare de pe pămant, partea vizibilă a zestrei ei spirituale, – cea nevăzută fiind belşugul harului dumnezeiesc din ea. Adevăratul creştin simte faţă de propriile sale fapte o responsabilitate la fel de mare ca cea a sacerdotului faţă de săvarşirea Sfintelor Taine, căci „voi sunteţi Trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte”(1Cor 12,27), doar aşa fiind cu putinţă ca „Dumnezeu să fie totul întru toate!”(1Cor 15,28). Numai dacă postul, rugăciunea, trezvia, nevoinţa, evlavia, credinţa sunt săvarşite întocmai după dreptarul şi învăţătura Bisericii, abia atunci prin ele sufletele creştine primesc de la Dumnezeu harul curăţitor, luminător, sfinţitor şi mantuitor al Duhului Său Cel Sfant. De aceea scria Sfantul Apostol Pavel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal 2,20). Pentru că Insuşi Hristos ne-a spus: „nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis!”(In 5,30). Şi de aceea trăirea tainei îndumnezeirii firii în Biserică se face în lăuntrul hotarelor pe care le-au statornicit Bisericii aceste două cuvinte apostolice: cel al Sfantului Apostol Petru – „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decat pe oameni!”(FA 5,29), şi cel al Sfantului Apostol Pavel (încă şi mai drastic decat primul): „chiar dacă noi înşine sau un înger din Cer v-ar vesti altă Evanghelie decat aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!”(Gal 1,8).
Prin urmare, atunci cand mersul societăţii rătăceşte calea randuielilor dumnezeieşti, se cuvine ca Biserica (prin slujitorii ei) să tragă semnalul de alarmă, atrăgand atenţia asupra faptului că lumea nu se află pe calea mantuirii. „Gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre şi căile Mele ca ale voastre – zice Domnul. Şi cat de departe sunt cerurile de la pămant, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre!”(Is 55,8-9), vestea candva proorocul. Un lucru e limpede: nu schimbă Dumnezeu cuprinsul Revelaţiei Adevărului după voile şi mofturile şi impresiile noastre: „ cerul şi pămantul vor trece – dar cuvintele Mele nu vor trece!”(Mt 24,35); „înainte de a trece cerul şi pămantul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, pană ce se vor face toate!”(Mt 5,18). Şi de aceea, practic, noi înşine hotăram în propria noastră viaţă dacă dorim sau nu să simţim bucuria întalnirii cu Fiul lui Dumnezeu Cel Inviat.
Invaţă Apostolul: „şi dacă trăim, şi dacă murim – ai Domnului suntem!”(Rm 14,8). Să nu uităm că „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc! De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte”(Mt 7,17-20). „E bine să ravniţi totdeauna binele – nu doar atunci cand sunt eu de faţă la voi!”(Gal 4,18), „adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor!”(Mt 6,16). Bine este „cand faci milostenie, să nu ştie stanga ta ce face dreapta ta!”(Mt 6,3). Se cade, aşadar, ca orice faptă bună să fie săvarşită în ascuns, în taină, cu discreţie, doar la lumina Feţei lui Dumnezeu: „întrucat aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici – Mie Mi-aţi făcut!”(Mt 25,40), totodată neuitand nici îndemnul Sfantului Ioan Gură de Aur: „Să asude milostenia în mana ta!”. Căci nu degeaba hotărăşte Sfantul Apostol Pavel: „dacă cineva nu vrea să lucreze – acela nici să nu mănance!”(2Tes 3,10). Pentru că lenea este păcat de moarte. Iar binecuvantat este cel ce face milostenie, nu cel ce neguţătoreşte, aşteptand plată în schimb: „Cand faci pranz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la randul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, cand faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi. Şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească: căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor!”(Lc 14,12-14). Vesteşte Psalmistul: „Imprumută păcătosul şi nu dă înapoi, dar dreptul se îndură şi dă!”(Ps 36,21), „toată ziua dreptul miluieşte şi împrumută iar seminţia lui binecuvantată va fi!”(Ps 36,26); „tanăr am fost – şi am îmbătranit; dar n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerşind paine!”(Ps 36,25). Milostenia străbate cerurile şi ajunge pană la Tronul lui Dumnezeu: „Milostenia va curăţi păcatele!”(Sir 3,29), după cum şi „dragostea acoperă mulţime de păcate!”(1Pt 4,8). Dar numai atunci milostenia este curată şi binecuvantată – cand este săvarşită în duh de rugăciune, cu smerenie, cu dragoste şi cu inimă bună.
Valoarea inestimabilă a milosteniei pentru mantuire este dovedită şi descrisă în aproape toate scrierile patristice, care sunt dreptarele de credinţă şi de viaţă ale creştinilor. O precizare, însă, se impune: e foarte adevărat că Mantuitorul Hristos Insuşi vine la noi sub chipul săracului care ne cere ajutorul după puterea noastră; la fel de adevărat, însă, este şi faptul că Mantuitorul Hristos nu a venit, nu vine şi nu va veni vreodată sub chipul omului destrăbălat, vicios, drogat, beţivan, fumător şi leneş – adică impostor. Biserica nu este chemată să întreţină reţelele de cerşetori ale celor certaţi atat cu legea morală, cat şi cu cea socială: ,,Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei oranduiri omeneşti!”(1Pt 2,13); „tot sufletul să se supună înaltelor stăpaniri, căci nu este stăpanire decat de la Dumnezeu; iar cele ce sunt – de Dumnezeu sunt randuite!”(Rm 13,1), căci „dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea”(Rm 13,3), precizează Apostolul neamurilor. Biserica are săracii şi filantropii ei. Filantropii (oamenii milosteniei creştine) sunt şi rugători credincioşi, cu adevărat evlavioşi, mădulare vii ale Trupului Tainic al lui Hristos; iar săracii sunt bătranii singuri şi neajutoraţi, infirmii şi bolnavii (cronic sau incurabil), familiile cu mulţi copii, oamenii nevoiaşi care muncesc mult pe bani puţini, copiii cu afecţiuni trupeşti şi sufleteşti – şi multe alte „categorii sociale defavorizate” recunoscute public ca atare, toţi acei pe care fiecare preot de parohie îi cunoaşte din staulul turmei sale cuvantătoare pe care este chemat a o păstori cu vrednicie: „Datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi, iar nu să căutăm plăcerea noastră”(Rm 15,1); „purtaţi-vă sarcinile unii altora – şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos!”(Gal 6,2 ). „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blandeţea, înfranarea, curăţia: Legea nu este împotriva unora ca acestea!”(Gal 5, 22-23).
„Cand ai mult, dă mai mult; dacă ai puţin, dă mai puţin – dar nu pregeta să faci milostenie!”(Tob 4,8), căci „în faţa Celui Preaînalt milostenia este dar bogat pentru toţi cei ce o fac!”(Tob 4,11). „Mai bine este să faci milostenie, decat să aduni aur”(Tob 12,8) căci „milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat. Cei ce fac milostenie şi dreptate vor trăi mult!”(Tob 12,9); „cel care face milostenie împrumută pe aproapele său; iar cel care dă din punga sa, ţine poruncile!”(Sir 29,1); „cel care face milostenie este ca şi cel care jertfeşte jertfă de laudă!”(Sir 35,3) căci „milostenia rămane în veac!”(Sir 40,19), dar „milostenia ta să fie într-ascuns – iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie!”(Mt 6,4). „Daţi mai întai milostenie cele ce sunt în lăuntrul vostru – şi, iată, toate vă vor fi curate!”(Lc 11,41).
Parintele Calistrat
Manastirea Vladiceni, Iasi
(Dinu Constantin Photography)