Nădejdea învierii în Hristos

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este cea mai mare sărbătoare creştin-ortodoxă. Cel dintâi lucru cu care trebuie legitimată discuţia este cuvântul Apostolului Pavel: “Nu-mi este a mă lăuda decât în crucea Domnului. Dacă Hristos a înviat, şi noi vom învia. Dacă Hristos nu ar fi înviat, credinţa noastră ar fi fost zadarnică”. În primul rând, sărbătoarea învierii este sărbătoarea biruinţei asupra morţii. În noaptea de înviere se cântă imnul pascal, “Cu moartea pe moarte călcând”, astfel Hristos nu se abate cu nimic de la porunca lui Adam cel vechi, Adam cel dintâi în care toţi mor şi Hristos, Adam Cel de pe urmă în care toţi înviază.

Din ce cauză? Cum spune şi scrisoarea către Diognet în Scrierile Apostolilor, în primele scrieri creştine, Adam, prin căderea lui, a făcut loc răului în om şi în conştiinţa lui prin faptul că el a vrut să-L cunoască pe Dumnezeu prin mintea sa, nu prin mintea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu, în momentul în care l-a chemat pe Adam la sfat, a vrut să-l formeze ca pe un rege al creaţiei, întâi o formare duhovnicească desăvârşită, lucru pe care îl găsim întâlnit la înălţare, când Mântuitorul Iisus Hristos stă la fiecare treaptă îngerească la cele nouă cete şi le stabileşte definitiv în har. Ele nu vor mai cădea niciodată şi nu vor mai avea schimbabilitate.

Aşa trebuia să fie şi Adam, pentru că el a fost creat cu liber arbitru şi cu voie de sine stăpânitoare şi chiar aşa consemnează Sfânta Scriptură, “A fost lăsat omul în mâna sfatului său”. Nu l-a îngrădit, ci l-a pus cu voie de sine stăpânitoare, prin liberul arbitru. Atunci, în momentul în care Adam a ales căderea, gustarea din pom, un pom oarecare zice Inocenţiu de Odesa, a suferit şi consecinţele. Aici era vorba de porunca Apostolului pe care Sfântul Ioan Gură de Aur o confirmă: postul este de o vârstă cu Adam, iar roadele postului s-au cunoscut după înviere, când Hristos a biruit moartea flămânzind şi însetând, iar Adam a pierdut viaţa veşnică mâncând, gustând. În momentul când are loc învierea, se spală păcatul strămoşesc, cum auzim cântând în fiecare sâmbătă seara la vecernie, “lacrimile Evei întru bucurie le-ai întors şi pe Adam l-ai scos din stricăciune”. Stricăciunea de care vorbim în Adam este tocmai această cădere din harul dumnezeiesc, din ceresc în pământesc. Omul primordial nu s-a alterat total, ci o parte din el, s-a întunecat, s-a transformat în om cu dimensiuni, caractere şi însuşiri pământeşti. De acum cunoaşte moartea, cunoaşte durerea, păcatul, suferinţa, frigul, foamea, lucru pe care îl confirmă şi Sfântul Atanasie cel Mare: “Hristos chip de rob luând, S-a făcut rob ca să-l facă pe om dumnezeu sau împărat, să-l aducă la starea cea dintâi”.

Iar în “Jertfă şi răscumpărare”, cartea Părintelui Galeriu, teză de doctorat, spune aşa: învierea nu este rodul căderii adamice, ci este rodul dragostei dumnezeieşti, pentru că dacă Adam nu cădea, Hristos tot S-ar fi arătat în lume. El nu avea să ne lipsească de prezenţa Sa ca ipostas, ca înger de mare sfat nu avea să fie lipsit de la faţa oamenilor, dar găsea Dumnezeu o altă cale tainică necunoscută nouă. La fel spune, şi întruparea nu este rod al căderii adamice, chenoza nu este rod al căderii adamice, învierea nu este rod al căderii adamice, ci Dumnezeu putea să arate pe Fiul Său lumii într-un mod cu totul diferit, dar, în raport de starea duhovnicească a omului, putea să fie o stare în care omul să-L cunoască pe Dumnezeu fără să sufere, cum au fost Enoh şi Ilie, care nu au gustat moartea, ci au fost răpiţi la cer.

Cu viaţa lor sfântă şi înaltă, Dumnezeu i-a luat şi i-a proslăvit încă din viaţă, luându-i în împărăţia cerului, dar de acolo unde sunt ei răpiţi şi unde stau se vor întoarce şi vor gusta din moarte ca să se asemene lui Hristos, că nimeni nu e mai presus de Hristos. Dacă Hristos a gustat moartea şi noi trebuie să gustăm moartea. El nu a gustat-o că a meritat, ci a gustat-o ca s-o ucidă. Spune frumos în noaptea de înviere: “Unde este, moarte, boldul tău, unde este biruinţa ta? Unde este, iadule, boldul tău şi biruinţa ta?”. Şi spune la fel de frumos mai departe, “amărâtu-s-a că s-a surpat, amărâtu-s-a că s-a golit”. Din ce cauză? Pentru că în momentul în care lumina lui Hristos a pătruns în întunericul iadului, s-a ajuns la unul dintre cuvintele Scripturii, “lumina nu se amestecă cu întunericul”. Dar aici nu era o amestecare în lucrare, ci întunericul era păcatul morţii şi depărtarea de Dumnezeu, iar lumina venea să caute urmele celei pierdute, sufletele celor care nădăjduiau în înviere în străfundurile iadului, pentru că în laturile celor vii, în sânurile lui Avraam stăteau profeţii Vechiului Testament, drepţii Vechiului Testament şi cei care aşteptau mântuirea şi ştiau că va să vină Hristos, după cum spuneau prorociile mesianice. Trebuia să Se întrupeze Mesia şi ei aşteptau această nădejde. Aceasta era nădejdea lor de ridicare. Învierea a venit să ridice tocmai această aşteptare de mii de ani în pântecele iadului, despre care Mântuitorul le spune apostolilor foarte simplu: “Voi sunteţi fericiţi că aţi văzut, dar fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut, pentru că ei M-au aşteptat cu sutele sau cu miile de ani, dar voi M-aţi văzut de ieri până astăzi şi nu Mă cunoaşteţi”. Adică împreună am făcut minuni, împreună am mâncat, am înmulţit pâinile, am vindecat bolnavii, iar astăzi, în momentul în care Mă vedeţi înviat, nu Mă cunoaşteţi. Sunt şi cele două ipostaze, cele două momente evanghelice consemnate în Evanghelia lui Ioan: întâi vine Hristos dis-de-dimineaţă şi Se arată mironosiţelor în timp ce vin la mormânt, ele îi sărută picioarele, îl îmbrăţişează şi se bucură, iar la scurt timp aceeaşi Maria Magdalena care era cu Ioana, femeia lui Huza care era cu Salomeea, cu cealaltă Mărie, cu Magdalena, cu Maica Domnului, vine în grădină şi spune: “L-au furat pe Domnul şi nu ştiu unde L-au pus”.

Exact ceea ce spuneam, aici ne împărtăşim şi gustăm învierea, aici îl mâncăm pe Hristos şi mai încoace dăm acea replică nesănătoasă de la ţară pe care o ştie tot ţăranul: “Da’ vine cineva de dincolo să spună ce este?”. Da, a venit Hristos şi ne-a spus ce este dincolo – este scrâşnirea dinţilor, este tartarul, este gheena de foc, sunt flăcările iadului, este viermele neadormit. Deci este pregătit loc de osândă celor care au făcut rele, spune în Evanghelie. Şi atunci cei care au făcut bine vor învia spre odihna vieţii, iar cei care au făcut rele, spre învierea osândirii. Nu că învierea e o osândă, ci ei vor învia ca să se unească trupul cu sufletul, iese trupul din mormânt şi se duc împreună şi se chinuiesc. De ce? Pentru că sufletul îşi cere socoteală de la trupul care l-a purtat şi spune: “Dar eu de ce să mă osândesc, că sunt de natură duhovnicească? Să vină trupul care m-a împins la toate relele şi nu a vrut să mă asculte niciodată de câte ori i-am bătut ciocănelul conştiinţei”. Şi atunci stă trupul şi îl chinuiesc demonii. Spune Ioan Maximovici, fraza aceasta mi s-a părut întotdeauna interesantă, el face o afirmaţie excepţională, rar întâlnită în lumea patristică, zice de păcatele noastre pe care le poftim pe pământ şi nu le putem împlini dar murim cu dorul de ele. De exemplu, unul ar vrea să fie numai bogat, altul ar vrea să fie numai frumos, unul ar vrea să fie cel mai tare, altul ar vrea să aibă toate femeile din lume, altul să bea până nu mai poate, fiecare după viciul lui, dar el rămâne cu dorul de acel viciu şi moare cu acest dor, cu această neconcretizare. Pentru că el nu a pocăit acest viciu cât a trăit, în iad viciul se înmieşte ca poftă şi plăcere. În schimb este flacăra şi lipsa de putere de a-l îndeplini, el rămâne la nivel de intelect şi spune că dracii, cu cât văd la noi mai multă înverşunare, cu atât ne chinuiesc mai mult, pentru că şi ei la rândul lor sunt chinuiţi de Dumnezeu pentru că ne-a înşelat pe noi. Şi atunci ei, ca să se răzbune, ne chinuiesc şi mai amarnic sufletele, care sunt deja încărcate de poftă.

Zice că într-adevăr iadul este un calvar nesuferit în care prezenţa lui Dumnezeu nu se simte, dar se ştie că există. Pentru că spune: “De mă voi pogorî în iad, de faţă eşti”. De ce? Pentru că e sufletul, care e mărturia lui Dumnezeu. “De mă voi sui în cer în rai, acolo eşti. Şi la marginea mării dacă mă duc, dreapta Ta mă va povăţui, şi în pustie, oriunde ai fi, tot Dumnezeu te povăţuieşte”. Rămâne valabil ceea ce spune troparul învierii, rodul învierii este rodul biruinţei morţii celei veşnice şi o stăpânire între diavol şi om. Deci nu mai poate diavolul niciodată să-l atace pe om din punct de vedere spiritual, chiar dacă noi suntem atacaţi prin ispite pentru că acestea sunt pentru noi un fel de căliri, de doctorii, sunt un fel de medicamente ale slăbiciunii. Aşa cum iei un reactiv ca să faci o analiză a sângelui, să afli un factor din organism în linia metabolismului, aşa sunt ispitele pentru drac, să ne arate cât de slabi suntem. Când ai mâncat prea mult, eşti lacom, când ai furat, eşti hoţ, când ai desfrânat, când eşti tâlhar, toate calităţile.

Spune acolo: “Dacă s-ar ridica ispitele de la noi, atunci nu ne-am putea mântui”. Dar Dumnezeu nu numără ispitele sau încercările, ci numără cununile. Şi atunci, noi suntem obligaţi la judecată să ne prezentăm ori cu cununa biruinţei, a războiului pe care l-am dus, ori cu lacrimile şi cu sudoarea ostenelii pe care ai făcut-o ca să poţi să o biruieşti dar ai fost totuşi înfrânt. Adică nu mergi la judecată şi spui: “Doamne, eu am fost neputincios şi atâta am putut”, nu. Abia atunci vin sfinţii şi spun: “Am fost oameni ca voi, am mâncat ca voi, am dormit ca voi, am trăit ca voi şi iată, am înviat spre odihnă”, în sensul că au făcut voia şi poruncile lui Dumnezeu. Iar învierea are tainic în ea unele elemente principale: învierea este începutul zilei a opta, deci este pregustarea vieţii celei veşnice, pentru că de acum încolo oricum vom avea viaţă veşnică, indiferent dacă spre osândă sau spre bucurie, dar până atunci aveam doar osândă veşnică. Este începutul lumii celei nevăzute şi al împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că aşa spune: “împărăţia lui Dumnezeu e înăuntrul vostru”. De câte ori ne împărtăşim cu Hristos, Dumnezeu e în noi şi dacă Dumnezeu e în noi, toată împărăţia e în noi, că El e înconjurat de mii de heruvimi, de serafimi, de îngeri. El nu stă acolo în stomac peste mâncare şi sedimentele biologice ce se creează în momentul consumului de alimente, ci El, automat, în clipa în care l-am înghiţit, se dispersează în toate puterile sufleteşti. Deci el nu se duce acolo la rumegat cu acidul clorhidric din fiere, El pur şi simplu intră în toate mădularele – mâna noastră e mâna lui Hristos, ochiul nostru e ochiul lui Hristos. De ce? “S-a sfinţit trupul, v-aţi făcut mădulare sfinţite fiecare în parte”, spune Apostolul.

În momentul în care împărăţia e în noi, ce cântă Biserica? Această aleasă şi sfântă zi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă. Ea domină peste toate, e începutul unei zile pe care nu o mai poate opri nimeni. Este ziua cea veşnică a mântuirii. Aici se cântă frumos, Praznic al praznicelor şi Sărbătoarea sărbătorilor. Tot în Penticostar spune aşa: Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul, adică Hristos, stă pe scaun cu Tatăl dar şi pe pământ, că era în mormânt cu trupul, dar se face lumină de la mormânt până la cer şi până la cele de dedesubt, că El stă şi în iad cu sufletul. Şi spune: “Iar cei din iad se grăbeau cu paşi repezi spre lumina cea neapropiată”, adică, cu cât se duceau spre Hristos, lumina se extindea tot mai tare, dar nu era aproape de ei să o pipăie pentru că Hristos era Ziditorul. Ei vedeau lumina, făceau parte din lumină, alergau spre lumină, dar nu puteau încă să o îmbrăţişeze, că nu era El înălţat. “În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt, iar Eu Mă duc vouă să vă gătesc loc în împărăţia cea pregătită vouă mai înainte de întemeierea lumii.” Iată câtă grijă a avut Dumnezeu de om! A pregătit împărăţia cea veşnică mai înainte de întemeierea lumii. Când e mai înainte de întemeierea lumii? Prin care toate s-au făcut, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul e închinat şi slăvit. Deja când Fiul S-a născut din veci mai înainte de toţi vecii, în sânurile Tatălui dimpreună şi au lucrat, au şi pregătit împărăţia, deoarece ştia că Fiul va trebui să stea pe tron şi acolo va fi locul celor drepţi.

Lumea aceasta nu e făcută la întâmplare. Hazardul biologic?… Discovery, National Geographic vin şi spun că descoperă câte o celulă sau un fir de păr de la un mamut şi au impresia că au găsit viaţă din vremea Potopului. Sunt lucruri mult mai înalte din punct de vedere bisericesc şi dogmatic. Dar în clipa în care am gustat învierea, iarăşi vine Penticostarul şi spune tot în Canonul învierii: “Veniţi să bem băutură nouă”, deci nu mai bem apă făcută din piatră cu minuni, pentru că aceea era o minune pe care a făcut-o Dumnezeu să arate că există. Acum bem din izvorul milostivirii – Hristos, din care cine bea, în veac nu mai moare. Odată ce ai mâncat viaţă veşnică, eşti veşnic, acesta e singurul reper prin care Hristos a putut să identifice mântuirea noastră şi învierea noastră faţă de celelalte religii ale lumii. Ceilalţi discipoli au adus fericirea, eliberarea, meditaţia, contemplarea, dar Hristos nu e de acord cu aceasta. El spune aşa, are cuvântul Sfântului Vasile cel Mare: “Mortul nu mai face păcate, el doarme, dar aceasta nu înseamnă că e eliberat”. Aşa era şi în religia până la Hristos. Nouă nu ni se cere să stăm. “Am păcătuit.” “Nu mai păcătui.” Nu. Înlocuieşte păcatul cu fapta bună. Vino şi arată că ai trecut într-un plan superior din viaţă, or Hristos tocmai aceasta instaurează, viaţa cea veşnică bazată pe ce? Să fiu flămând şi să-Mi dai să mănânc, să fiu însetat, să-Mi dai să beau, să fiu bolnav, să Mă cercetezi, să fiu închis, să vii la Mine, care-s gol, să Mă îmbraci ş.a.m.d. Deci ne împinge spre filantropie.

Am spus într-o predică pe care am făcut-o după ideea unui grec, Vasile Gontikakis – cel care îmbracă pe cel gol, îmbracă sufletul lui cu rugăciunea, celui însetat îi dă slujbele Bisericii, cel care hrăneşte pe cel flămând este de fapt Hristos Cel flămând din noi, pe care noi îl hrănim, iar când a strigat pe cruce că îi e sete, voia sufletele noastre, iar când noi ne împărtăşim, Hristos îşi potoleşte setea. Dar ce fel de sete? Dorul după sufletele care sunt de la Tatăl din cer şi de care El are nevoie, că: “Am venit să nu pierd pe niciunul, ci pe toţi să-i mântuiesc, în afară de fiul pierzării, pentru că acela şi-a semnat singur sentinţa”. Nu i-a semnat-o Hristos. Putea să fie ca şi Petru: “Doamne, am greşit”, să plângă. Nu, s-a sinucis. În momentul în care noi înlocuim această filantropie, pe care la nivel material o vedem prin ajutorare, în Biserică ne autoajutorăm. Deci noi prin Biserică facem filantropie cu împărăţia dinăuntrul nostru – îmbrăcăm sufletul care e gol şi plin de patimi, îl adăpăm că e însetat de rugăciune, îl hrănim că e flămând, îl cercetăm că e bolnav, prin spovedanie, deci toate au o legătură. Când stă în temniţă înseamnă că e în patimi grele şi trebuie să-l cerceteze duhovnicul, cu iscusinţă să-l dezlege din robie şi să-l scoată din celula patimii de acolo din închisoare. Psalmul de la vecernie, “scoate din temniţă sufletul meu, să se mărturisească numelui Tău, Doamne”. Am explicat într-o predică de ce noi, în momentul de faţă, suntem eliberaţi. Dintr-un singur motiv: pentru că Hristos, imediat după înviere, S-a dus la Tatăl, a ajuns pe scaun cu El şi pe lângă faptul că toate împreună le-au lucrat pentru mântuirea noastră şi El S-a descoperit lumii, S-a arătat lumii, S-a jertfit lumii: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că pe unicul Său Fiu L-a dat la moarte”. Şi ce fel de moarte? Pe cruce. Dar ce a strecurat de fapt Hristos Tatălui? “Tată, aceasta e firea muritorilor de pe pământ. Vezi, Eu am purtat-o, ştiu cum este. Te rog, mântuieşte-i şi ridică-i la Tine”. Şi Tatăl spune: “Iertate îţi sunt păcatele, să nu mai greşeşti”, o întâlnim în parabola fiului risipitor. Chiar Mântuitorul spunea de fiecare dată, iertate îţi sunt păcatele, să nu mai greşeşti sau fie după cuvântul tău sau mare este credinţa ta. Ne arată că există această şansă. Dar de ce există? Pentru că în clipa în care Fiul a luat acceptul Tatălui de mântuire a lumii, primul lucru pe care l-a făcut Hristos a fost să-i spună: “Tată, este nevoie de un semn ca lumea să Mă cunoască şi să ştie că e împărăţia Ta” – crucea. Aşa cum pomul vieţii stătea în mijlocul raiului, cum ar fi ca un catarg pentru vapor, vela când bate vântul să o ducă pe drumul care trebuie, la fel stătea şi pomul vieţii în mijlocul raiului ca şi crucea, cum ar sta în mijlocul pământului, pentru ca toată lumea care vede să nu moară, ci în veac să trăiască.

Dar de data aceasta nu mai era vorba de crucea pe care o punem noi la cap, prin aceasta ne identificăm cu îngerul care va însemna pe cei vii şi aleşi când va fi sfârşitul, să se ştie care au fost creştini, să se ştie că pe acolo sufletul urcă la Dumnezeu în împărăţie. Prin braţele crucii e iubirea şi e libertatea, iar prin înălţime verticalitatea, urcarea în sus prin virtute. În loc de heruvimul cu sabie de văpaie ce stătea la uşa raiului, acum stă crucea. Nici nu se poate apropia diavolul de uşa raiului! De ce? Pentru că se spune: “Doamne, armă asupra diavolului, crucea Ta ai dat-o nouă” – aceasta e cântarea de la Maslu. Deci Biserica e împărăţia lui Dumnezeu, iar crucea de la uşă nu este altceva decât semnul de care diavolul fuge, nici nu se apropie. Nu mai trebuie să stea heruvimul să păzească, când o vede, se arde de puterea ei.

Şi atunci Hristos tocmai aceasta a făcut, a dat sens şi putere crucii, a dat sens învierii, adică adevărata înviere, pentru că Adam a dat sens şi putere morţii. Şi atunci, când Hristos a adus la echilibru neamul omenesc, să fie în concordanţă cu El, El fiind rob, dar izbăvit, spune: “Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat”. Era să spun fără de păcat, pentru că era născut fără de plăcere, totul era din lucrarea Duhului Sfânt. Spune în praznicul Crăciunului: “Nu te teme, Iosife, a lua la tine pe Maria pentru că ceea ce este într-însa este de la Duhul Sfânt”. Deci se confirmă prin cuvântul îngerului, nu se confirmă prin cuvântul omului. Şi atunci, în momentul în care noi avem confirmarea că Acela e Fiul lui Dumnezeu, avem confirmarea că învierea e autentică.

De ce este autentică? Pentru că nu se desparte Hristos de cruce. Aici îmi place să fac această afirmaţie şi chiar ţin la ea cu mare drag. Toţi hristoşii au înviat la toate religiile, dar nu toţi au înviat lângă cruce şi lângă Maica Domnului. Când El S-a suit pe cruce, Maica Domnului era lângă cruce, iar când S-a suit la cer, crucea era lângă Mântuitorul, o ducea tâlharul în spate, n-o mai ducea Simon din Cirene. Hristos S-a eliberat de ea, i-a dat sens spiritual. Dar tâlharul încă nu-i înţelegea sensul spiritual, trebuia să o care în spate la uşa raiului, că aşa intră – Hristos, tâlharul cu crucea ca să vadă că acela e semnul de intrare în rai şi apoi intră drepţii Vechiului Testament care au stat şi au pătimit, că de acum cunosc creştinescul semn despre care le spusese Moise în pustie: “Proroc ca şi Mine se va înălţa şi îl veţi avea ca semn”. Este vorba despre prorocia făcută prin înălţarea şarpelui în pustie de către Moise, când înalţă şarpele în pustie, când îi muşcau şi dacă se uitau la şarpe se vindecau. Arată categoric că Hristos nu este “un hristos” vagabond. Dacă nu are cruce şi nu are maică, el nu este identificat cu Hristosul care păzeşte legea Vechiului Testament, care arată că trebuie să vină din Fecioară: “Fecioara va lua în pântece”, aşa ne spune profetul Isaia, şi arată că pe cruce va fi răstignit, pentru că spune şi ce fel de moarte, moarte pe cruce, deci nu orice fel de moarte.

Hristos înviind S-a dus în împărăţia cerului, pe scaun cu Tatăl, a urmat tâlharul şi apoi cei din Vechiul Testament, prorocii şi drepţii care s-au eliberat prin ruperea peceţilor uşilor iadului. Aceştia au mers în raiul pământesc care a fost înălţat la cer înainte de Potop, deci în raiul înduhovnicit, are mai multe denumiri. Denumirea reală a descrierii frumuseţilor raiului o găsim în Proloage, la pilda Sfântului Cosma de la apa Sangarului. Este vorba de un stareţ sporit care a murit, a fost răpit în rai şi a văzut frumuseţile raiului, palatul noului Sion, corturile drepţilor, turnul Constantinopolului, raiul desfătării, sânul lui Avraam, toate le-a văzut. Deoarece sânul lui Avraam a rămas pentru bunătatea lui de patriarh şi ascultător desăvârşit faţă de Dumnezeu. În rai, Avraam, în momentul când s-a suit, a primit aceeaşi stare, sânul lui Avraam, deci bunătatea lui este răsplătită celor care au fost buni şi au avut bunătatea patriarhului Avraam, milostivi, lepădaţi de sine.

Ştim din viaţa patriarhului Avraam, când a primit poruncă să iasă din pământul de unde era, a lăsat tot şi dus a fost. Nu s-a mai gândit ce ia, ce rămâne, ce câştigă. Când i s-a spus: “Ia fiul şi du-l”, l-a pus pe asin, a pus lemne şi hai la jertfă. Este primul model absolut de desăvârşire a Vechiului Testament care arată categoric că omul poate urma porunca lui Dumnezeu. Şi atunci Avraam este închipuit ca fiind primul drept al Vechiului Testament care a reuşit să cucerească bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu, pentru că Avraam înseamnă al înălţimilor, iar în momentul în care el pleacă din casa tatălui său, pleacă pentru că este singurul şi primul din speţa lui care nu mai suporta închinarea la idoli. Chiar arată că a intrat în atelierul tatălui său şi i-a sfărâmat pe toţi cu ciocanul, i-a distrus. Şi-a dat el seama că pietrele, fierul şi aurul nu pot îndeplini nimic. El căuta un Dumnezeu spiritual cu care să comunice şi L-a găsit.

Raiul de care vorbeam mai sus, în care sunt rânduiţi la judecata particulară credincioşii cei îmbunătăţiţi, este raiul duhovnicesc răpit la cer, care a fost între Tibru şi Eufrat, în Mesopotamia de astăzi, în zona arabă. La judecata cea de obşte, acest rai îşi pierde valoarea, este locul drepţilor de acum. După aceea va fi cer nou şi pământ nou, slava şi împărăţia lui Dumnezeu cea veşnică. Şi aici îmi plăcea cum Părintele Cleopa făcea întotdeauna o afirmaţie: “Aşa cum stau butonii pe o haină, aşa vor sta drepţii în slava lui Dumnezeu pe nemărginita lui haină de iubire”.

Cât despre împărăţia diavolului cea veşnică, aceasta rămâne, iadul nu se desfiinţează şi iad se va chema în vecii vecilor. Apocatastaza aceasta, adică iertarea şi a ticăloşilor, cum se spune, şi a nedrepţilor, şi a necredincioşilor, este doar o îmbrăţişare falsă şi mincinoasă din care a gustat puţin şi Origen, şi Tertulian a simpatizat puţin, şi Grigore de Nyssa. Au simpatizat şi teologii moderni Bulgakov şi Berdiaev. Mai mulţi sunt cei care au încercat să vorbească despre un Dumnezeu milostiv care la o vreme îi va mântui pe toţi. De la rădăcina acestei apocatastaze s-a creat şi purgatoriul catolic, spunând că vom sta o vreme în purgatoriu şi apoi vom merge la bine. Noi, dacă am sta să explicăm purgatoriul din punct de vedere ortodox, i-am găsi o explicaţie, dar sub ce formă? Cei care nu au murit suficient de pregătiţi şi vremelnic stau în muncile iadului, iar noi le facem parastase, psaltiri, slujbe, liturghii, pomeniri, panacide, praznice şi îi putem uşura confirmă că unele suflete pot fi izbăvite şi duse la lumină. Dar nu putem folosi termenul de purgatoriu, ci putem vorbi de iad vremelnic, pentru că de fapt nu ei se curăţesc. Ei nu mai au puterea să se cureţe. Pe ei îi curăţă doar mila lui Dumnezeu şi faptele repauzaţilor celor care au rămas de după ei. Pentru ei uşa milostivirii s-a închis. În momentul în care au ajuns în iad a încetat pocăinţa, acolo nu mai există pocăinţă. De ce nu există pocăinţă? Pentru că se calcă cuvântul Scripturii: “în ce te voi găsi în aceea te voi judeca”. Nu se schimbă termenul scripturistic. De aceea nu are fundament purgatorial. Avem în Vieţile sfinţilor, în Mântuirea păcătoşilor, avem în Patericul Lavrei Pecerska, în Patericul Peşterilor, în Patericul Sinaitic, avem foarte multe pilde. Chiar un tânăr care avea mama desfrânată s-a dus şi s-a rugat la Dumnezeu să i-o izbăvească, iar Dumnezeu i-a spus:

– Eu îţi voi arăta râul de foc, tu fă cum crezi.

Îngerul l-a dus la râul de foc, a cunoscut pe mama sa, a băgat mâna în foc, a tras-o afară, dar mâna i-a rămas cu mirosul acela de iad. Când a venit în mănăstire, toată lumea a căzut într-un fel de leşin, de adormire din cauza acelui miros urât de iad. Atunci îngerul i-a dat un fel de pânză albă dumnezeiască, nimeni nu ştie ce era cu ea, şi cât ţinea mâna învelită nu mirosea, iar când oleacă scădea râvna în mănăstire sau oamenii erau necredincioşi, el iar îşi dezvelea mâna, iar umplea tot acel ţinut de duhoarea de iad şi lumea îşi aducea aminte din nou de munca iadului.

Dacă vedeţi, Mântuitorul, după înviere, a mâncat fagure de miere. Iadul este foarte amar, munca iadului este foarte amară, spun Sfinţii Părinţi. Şi atunci, de aceea Hristos a mâncat miere, ca să îndulcească simţul acela care a suportat cruzimea iadului. Dar S-a pregătit de iad, în momentul când era pe cruce I-au dat fiere, care este tot amară. El din viaţa aceasta a arătat că e în stare să guste şi să preguste munca iadului. Deci Hristos a fost pregătit când a spus: “Tată, treacă de la Mine paharul acesta”, nu că I-a fost frică de moarte, că sunt fel de fel de exegeze şi de explicaţii, că a vrut să treacă peste, sau ceva de genul acesta. Nu e adevărat, nu ştia dacă această jertfă nu este cumva inutilă. De ce spun aceasta? Pentru că şi astăzi Biserica are o îngrijorare, nu ştim dacă miile de locaşuri de cult, miile de slujitori, miile de liturghii, miile de slujbe vor folosi cu ceva poporului, dacă el merge pe cărarea cea rea, pe calea pierzării, adică degeaba unul zideşte şi unul dărâmă. La aceasta se referea şi Hristos când spunea “treacă paharul acesta”. Ştia că va fi grea încercarea, nu grea pentru El, ci pentru lume, şi ştia că va fi piatră de poticnire, dar se temea pentru cei care nu vor înţelege jertfa aceasta.

Cum vor scăpa din iad? Şi iată că nu toţi au scăpat de iad. Unii L-au cunoscut. “Unii M-au cunoscut, dar alţii nu M-au cunoscut.” De ce? Pentru că dacă ai fi din lume, lumea Te-ar iubi, dar lumea Te urăşte pentru că nu eşti din lume. “Lumea ştie că nu sunteţi ai ei şi de aceea vă urăşte” şi atunci s-au format cele două elemente – binele şi răul. Dar Hristos, care era prezentul, trecutul şi viitorul, că era cuvântul Tatălui din veac, ştia şi pentru veşnicie tot ce se întâmplă, dar era prea mare jertfa durerii, era prea mare suferinţa iubirii dumnezeieşti pentru răstignirea Fiului din dragoste, ca lumea să întoarcă spatele acestei dragoste: “Ei şi ce dacă e înviere, şi ce dacă e Liturghie, şi ce dacă este slujbă, şi ce dacă sunt Taine?”. Ei spun: “Eu nu le am cu Biserica, eu nu le am cu preoţii, nu mă interesează”. Nici pe noi nu ne interesează că nu le au, dar ne interesează că este păcat de atâtea mii de suflete care se pierd fără să-şi dea seama cât de uşoară e mântuirea, nu că Biserica pierde. Biserica oricum va face Liturghia şi dacă este un credincios, şi dacă nu este un credincios, e datoria sacră a Bisericii de a înălţa permanent slavă lui Dumnezeu.

Dar este datoria credinciosului să guste împărăţia care vine. De ce îi spune Sfintele Sfinţilor când se termină Sfânta Liturghie? Ca să înţelegem noi că este o împărăţie fără de stricăciune şi fără de sfârşit. Aici Hristos îi spune Apostolului: “Paharul pe care îl beau Eu şi botezul cu care Mă botez Eu, voi nu-l puteţi lua”. Ei spun: “Nu, Doamne, paharul pe care îl bei Tu îl bem şi noi”. Şi într-adevăr au băut paharul muceniciei, pentru că moartea lui Hristos a fost pur şi simplu o jertfă, o mucenicie. Dar spre deosebire de moartea martirilor, care prin sânge şi-au spălat păcatele lor şi au strălucit în bolta Bisericii, Hristos, prin sângele Lui, a spălat păcatele întregii lumi. Pentru că sângele Lui de la Cruce a avut un mare rol – să cadă pe pământul spurcat de Adam şi pe căpăţâna lui Adam care era sub cruce, de aceea se cheamă Golgota, Dealul Căpăţânii. Acolo era chiar capul lui Adam, muntele s-a despicat ca picăturile să ajungă la căpăţâna lui şi să ierte, să facă legătura între primul părinte, Adam cel vechi, şi Adam cel Nou – Hristos – care stătea pe cruce, biruitor. De ce? “Cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.” E ceva depăşit de matematică. Două morţi se bat şi ajung să se înfrunte, să răsară din ele tocmai viaţă şi înviere. Este contrar oricărei premise, dincolo de moarte, tu să descoperi viaţa.

Credincioşii cu adevărat trăitori privesc moartea fizică, moartea trupească cu bucurie, întrucât ei văd în aceasta nădejdea învierii în Hristos, cum spune la I Corinteni 15, 22. “Moartea este somn şi întâlnire cu Hristos”, ne spune Apostolul Pavel. Psalmistul David are câteva mărturii despre moarte: “Cumplită este moartea păcătosului”. Şi tot în Psaltire: “S-a stins viaţa mea întru dureri şi anii mei în suspinuri”. Deci în momentul în care ai greşit, trebuie să şi plăteşti. Există reguli care nu sunt de natură umană, ci divină, în care Dumnezeu vrea să te mântuiască încă din lumea aceasta, şi atunci îţi dă încercări ca să te aducă cu picioarele pe pământ. Dar ce este interesant aici la moarte nu este faptul că toţi murim. Chiar într-o emisiune pe care am avut-o cineva a spus că e un genocid naţional să decuplezi mortul de la aparate, să eutanasiezi, să intervii în viaţa omului, pe bază de semnături să-i scurtezi zilele. Atunci eu i-am dat un răspuns simplu:

– E treaba noastră că am complicat treaba lui Dumnezeu, nu e treaba lui Dumnezeu. Dumnezeu a lăsat un ghem, un mosor. Aţa din care e făcut ghemul vieţii noastre poate fi făcută dintr-o aţă tare care, când o întinzi, se rupe. Aţi văzut, mor la o anestezie pe un scaun scoţând o măsea, dar poate fi şi elastică, când noi mai putem lungi ghemul vieţii cu ceasuri, cu zile, cu săptămâni, uneori chiar cu ani, dar de ce? Spune acolo Dumnezeu: “De M-ar fi ascultat Israel pe Mine, întru nimic aş fi smerit pe vrăjmaşii lor”, dar i-a lăsat după mintea lor. Aţi inventat voi terapia intensivă, aţi inventat aparatele de ventilare şi de vieţuire artificială? Foarte bine, pe Mine nu Mă deranjează, dar dacă vreţi să Mă depăşiţi pe Mine ca Dumnezeu, depăşiţi-vă conştiinţa voastră. Eu am vrut să-i iau zilele şi să-l mântuiesc. Voi l-aţi mai ţinut în viaţă că vreţi să-l vindecaţi – mă refer la bolile incurabile, cronice. Ştiţi ce le spune Dumnezeu? “Hotărâţi voi când îl luaţi sau când îl lăsaţi.” Şi atunci l-a pus pe om în cea mai mare dilemă. Că dacă tu îi lungeşti viaţa, ai făcut un bine, nu e nimic rău în aceasta, dar dacă tu hotărăşti când trebuie să-i iei viaţa, deja eşti criminal, pentru că tu vei rămâne cu conştiinţa încărcată: că dacă nu-l decuplam de la aparat, că dacă îi mai puneam perfuzia aceea, că dacă îi mai făceam tratamentul cutare. Deci tu ai fost cumva cu un pas deasupra lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu a vegheat, pentru că la Dumnezeu tot acela e standardul, tot acela e ceasul şi clipa, că aşa spune Ioan Gură de Aur: “Doctor e un cleşte în mâna lui Dumnezeu”. Dar când tu vrei să înlături moartea… Ioan Iacob era mai simplu, ţăran din Botoşani, dar cu concepţie sănătoasă:

Oricât unelteşti, atee,

Viaţă nu vei fabrica

Însă de osânda morţii

Negreşit nu vei scăpa…

De n-ai cunoscut în viaţă

Pe Binefăcătorul tău

Ai să vezi doar după moarte

Şi puterea „celui rău”.

În sensul că Dumnezeu se retrage, îl lasă pe om şi-i spune: “Tu ştii multe, ai raţiune, ai inteligenţă, eşti deştept, ai fost cândva cu Mine în rai, am stat de vorbă, se pare că nu mai ai nevoie de sfatul Meu, rămâi în mâna sfatului tău!”. Cu toţii am văzut cazuri când au stat zeci şi zeci de ani cuplaţi la aparate. Dar se pare că şi noi vom da socoteală de durerea fizică pe care i-am provocat-o, de cheltuielile inutile din care puteau alţii să trăiască sau puteau alţii să se nască şi banii s-au investit într-un mod absurd, veghind o „legumă” care putea să fie un suflet în împărăţia lui Dumnezeu. Acum bioetica a pus puţin piciorul în prag cu problema transplantului de organe. Noi trebuie să dăm o semnătură din viaţă dacă să ia organe din noi sau nu. Răspunsul corect în faţa conştiinţei este acesta: dacă vreun organ este sănătos şi eu am murit de moarte naturală, ia-l. Dar tu, ca să iei organul, trebuie să mă omori de viu să-l poţi extrage, şi atunci iar intervii peste Dumnezeu şi iarăşi poţi deveni propriul tău criminal, că tu eşti obligat să faci anumite operaţiuni chirurgicale care ţin de viaţa omului, pentru că nu toate organele rezistă în starea muribundă, ele trebuie să fie în starea activă până le ia şi le congelează.

Ştiinţa a progresat în aşa măsură, încât Dumnezeu i-a spus omului: “Urcă-te până unde vrei, dar la Tronul Meu nu poţi să ajungi, că nu ştii unde l-am aşezat”. Este interesant că Dumnezeu a lăsat şi altfel de morţi, pe care noi le avem consemnate în religia creştină şi în împărăţia lui Dumnezeu şi în Slava lui Dumnezeu şi în tot ceea ce facem noi de obicei şi citim şi vedem. Avem morţile sfinţilor, erau oameni care doreau să se întâlnească cu Hristos, vedeau cum vin îngerii şi iau sufletul, vedeau cum vin sfinţii să însoţească sufletul în lumea cealaltă, veneau sfinţii să vadă cum se face despărţirea sufletului de trup, să nu se înspăimânte de demoni, priveau moartea cu bucurie. Aici, episodul cel mai frumos este cu Sfântul Sisoe. Zice că în momentul în care el era pe patul de moarte, au venit ucenicii să-l vadă, iar bătrânul a zâmbit. Au venit şi a doua oară ucenicii şi au cerut cuvânt de folos, el iar le-a zâmbit. Au venit şi a treia oară şi bătrânul iar le-a zâmbit. Atunci unul, foarte indignat, a spus:

– Tu, pe patul de moarte, fiind la sfârşitul vieţii, râzi în loc să ne dai cuvânt de folos?

– Da. Am râs pentru că nu sunteţi pregătiţi de moarte, am râs că vă temeţi de moarte şi am râs că nu ştiţi ce este moartea.

Iată ce frumos! Aştepţi să te întâlneşti mai repede cu Hristos. Au fost cazuri de sfinţi şi de oameni care au ştiut exact ceasul şi clipa morţii şi şi-au vestit moartea. Chiar în Mănăstirea Sihăstria, la Neamţ, unde am fost mai la tinereţe, au fost părinţi care au ştiut ceasul şi clipa morţii lor prin faptul că Dumnezeu le-a descoperit, datorită trăirii lor curate şi autenticităţii vieţii lor. Pur şi simplu au înştiinţat: “Vom pleca, ne vom duce”. Au fost părintele Veniamin Barbacaru, părintele Nazarie. Oricine îl întreba, spunea:

– Mie îmi spune Preasfânta Făcătoarea de Minuni când trebuie să plec.

Şi seara i-a spus stareţului că îi este poftă de o bucăţică de peşte şi de un pahar de bere, iar stareţul i-a răspuns:

– Părinte Nazarie, matale trebuie să prinzi suta.

– Nu, nu, mâine dimineaţă eu mă duc. Aşa a spus Preasfânta din icoană.

Şi dimineaţa la 6 a murit. Acestea sunt morţile creştinilor. Acestea sunt morţile despre care Pavel spune: “Ce vă jeliţi morţii păgâneşte? Ce vă temeţi de moarte parcă aţi fi păgâni? Moartea este somn, este întâlnirea cu Hristos, când ai închis ochii în lumea aceasta, deja i-ai deschis dincolo în faţa Lui”. Deci Cine te aşteaptă? Cel care te-a creat. Cum frumos încheie Apocalipsa: “Pace vouă, Eu, iată, vin. Harul Domnului Iisus Hristos cu voi cu toţii. Amin”.

Despre Familia Ortodoxă – Interviuri cu Părintele Calistrat, Grația Lungu Constantineanu