Satul românesc este perla culturală a minții țăranului român, care are ca monedă de schimb credința și dorul, tradiția și folclorul, izvorâte din inima omului blând, smerit, temător de Dumnezeu și cinstit.
Au trecut peste aceste pământuri românești multe neamuri, în căutare de belșug și bunăstare, dar indiferent de cultură și neam, de putere și măreție, nici unii nu au înțeles mai bine ca țăranul nostru că bogăția vine direct din inima pământului și nu pică din cer la întâmplare, și nici nu poate fi agonisită prin jaf și cotropire.
De aceea, temelia existenței sufletești a țăranului român pe aceste pământuri, a fost numai munca trudnică și credința în Dumnezeu.
În pământ a găsit țaranul nostru rostul tuturor lucrurilor, pereții casei din ceamur, furci, sau chirpici, complex amestec de paie cu argilă – lung drumul la tehnica și descoperirea materialelor moderne de constructie din ziua de astăzi.
Piatra, varul, nisipul, lemnul, au fost baza istoriei românești împletite în pereții sfintelor ctitorii domnești și voivodale, unde Hristos a fost permanent jertfit în sfintele altare ortodoxe.
Este imprimată umbra sfântului Andrei Apostolul întâi chemat, care ne-a adus Evanghelia lui Hristos în aceste meleaguri deoparte și de alta a munților Carpați, si este prezentă în toate altarele și în numele Andrei purtat de români cu demnitate și credință.
Din pământ românul și-a scos hrana și pâinea, fruptul și carnea de la dobitoacele din bătătură, crescute cu dragoste si cu trudă personal de țăran.
Din pământ, românul a scos apa izvoarelor, a adăpat turmele, casa și gradinile, dar nu a uitat niciodată să-și sfințească fântâna, casa și bătătura ograzii plină de orătănii de trebuință casei.
Totul este în mâna lui Dumnezeu! Astfel țăranul stă liniștit, știind că Duhul Sfânt le are în pază și le ferește pe toate, de primejdii neașteptate ale stihiilor și a oamenilor răi.
Fie orice anotimp, satul are pacea și liniștea lui. Odată cu seara, opaițele fie cu untură, fie lumânarea de ceară, ori candela cu untdelemn, umplu cu lumina lor caldă și palidă odaia de zi, unde se împlinesc toate ale vieții zilnice.
La plita cu prichici sau cu horn, deseori cu cuptor, trosnesc lemnele ușoare pregătite din timp primăvara, pentru făcut mâncare. Ele provinind de la curățatul pomilor, folosite anume la cuhne și la soba bucătariei.
Casa se umple de mirosul simplu de mâncăruri țărănești, aburul de mămăligă caldă și rară, tăiată cu ața grunzuroasă de cânepă, mirosul de brânză uite de la oi frământată cu sare grunjuroasă din munții Bucovinei, ori de laptele vitelor și oilor, fiert în ceaunul de tuci peste coaja de la mămăliga deja răsturnată pe un un căuș întins din lemn; care sunt delicatețuri ale mâncării de seara înainte de culcare.
În jurul mesei se aude doar sorbitul, mestecatul, zgomotul lingurilor de lemn în străchinile de lut și aburul care iese din mâncarea caldă pregătită proaspătă inainte de fiecare masă, zilnic, de țăranca gospodină a casei.
În zilele de post, toate mâncărurile sunt modeste și gustoase, provenind din legumele gradinii din fața casei, cartoful fiert sau copt cu mujdei, borșurile acre, dulci, iuți, după gustul dorit, din cartofi, fasole sau legume.
Poamele fierte sau uscate, sunt acele mâncăruri simple care au dat anii patriarhali țăranului rămân, istovit de muncile agricole ale pământului, fără de care nu există altă modalitate de a trăi în lumea simplă dar aspră a satului.
În zilele de sărbători mari, masa este îndestulată cu mâncăruri de mare calitate, zeama de carne, friptura de orice fel și sarmalele cu slănină, sunt un deliciu fără egal, în raport cu mâncarea procesată de azi – rezultatul fiind afecțiunile de tot felul ce invadează societatea.
Rugăciunea țăranului este smerită și curată, cu ea începe ziua și tot cu ea o sfârșeste, masa începe și se sfârșește tot cu rugăciune, odată cu stinsul opaițului sau a lumânării, doar mugurul blând al candelei mai umple camera de odihnă, sau la plita incinsă. Prima rotița ridicată, mai împraștie limbi ușoare de flacără pe tavanul casei, făcând un joc frumos și tremurat ca o aripă de înger ce adie lin.
Totul se cufundă în liniștea sfântă a nopții, doar cerul înstelat, sau luna călătoare mai veghează ulițele pietruite, sau desfundate, ori înțelenite de iarba măruntă, răcorite de roua nopții.
După miezul nopții, doar cocoșii răzleți mai cântă, câinii ogrăzilor mai latră în câte o parte a satului, sau se mai aude câte o cucuvea pe cumpăna fântânilor vechi ale satului, unde la răscrucile uliților se adapă cirezile vitelor seara sau dimineața, ori trecătorii spre diferitele cătune ale satului.
Dis de dimineață, tot satul clocotește viața, începe o nouă zi de muncă, după sezon, prășit, cosit, fân, stână sau gospodărie. Vatalele bat ritmat la țesut covoarele înflorate din lână, ori pânză, ori țoale de cordele, cuverturi înflorate, ștergare de sărbătoare, catrințe, postav, pleduri de învelit, toate ies din mâna româncei gospodine.
Cusăturile naționale, cămășile, pânzăturile, orice lucruri tradiționale din ac și din mintea tărăncuțelor, nasc portul național, așa s-a născut tradiția și cultura, etnografia și folclorul.
Când vor mai ști vreodată noile generații, care este cartea de vizită a țăranului român, pentru România și generația viitoare?
Ce este doina, hora, jocul, bocetul, cântecul de leagăn, sărbătorile, nunta, drușca, vătăjelul, botezul, cumătrii, înmormântarea, cumătria, hramul sau ziua de nume?
Toate acestea în satul românesc au o rânduială și o lege nescrisă în literă, sunt întipărite în inima întregului sat, erau păstrate atunci cu sfințenie.
Când vor mai auzi pruncii povești în patul de lemn plin cu salteaua de fân, care miroase precum pajiștea, să dormi pe pled de lână piuată, acoperit cu cojoc din piele de oaie, să auzi trosnind lemnele în sobă și să vezi cum limbile de foc joacă pe pereți, să auzi pisica torcând la picioare, sau cloșca cloncănind când ciocnesc puii în lădița de sub masă, să asculți fârfâitul bobocilor sub gâsca care doarme în cotruța de lemne de sub cuptorul de făcut pâine.
Cine mai știe mirosul de otavă moale pentru miei, cine mai știe clipocitul ciubărului de lemn, cu obrocul de zolit rufe cu leșie și apă opărită să iasă albe și curate?
Cine mai aude astăzi sfârâitul fusului la tors caiere de lână, in sau cânepă, la răsucit, cine mai știe cum se folosește răștitorul, ori cum se urzește pe urzitoare, cum se așează fușteii în crucea valului de pânză pentru albit, folosită la cusut cămăsile de sărbătoare, ițari și cămeșoi bărbătești?
Rămân de dicționar cuvintele vechi, melița, melițoiul, ragila, pieptenii și fușălăii, cine mai știe ce este hreapca, cosia, coasa, batca sau țăpoiul, furcoii, grebla și corlata, drugul și lanțurile de legat și cărat căpițele pentru făcut stogurile?
Nu vorbim de altă lume, vorbim de 50 de ani în urmă, români care au diluat în altă viziune imaginea satului românesc mutilat din mai multe pricini, obiective și subiective.
Satul care era sursa de cultură tradițională și folclor, sursa inepuizabilă de viață umană, de copii și tineri care umpleau satul cu veselia și gălăgia lor, astăzi este pustiu și gol, abandonat sau plin de case pustii, construite după toate stilurile moderne, un ghiveci general de culori, după toate izvoadele.
Nu mai vedem fântâna cu cumpănă, de la marginea drumului, să fie pomană pentru cei ce-și potolesc setea, amintindu-și de acel.. „Dumnezeu să-i ierte!”, pe cei ce au săpat și zidit fântâna.
Nu mai este laița sau băncuța de sărbătoare, unde vecinii și megieșii apropiați, în zile de sărbătoare stăteau la taifas la poartă în uliță, vorbind de ale casei, familiei, pământului, sau punând la cale încuscriri sau înemuiri, căsătorii sau încumătriri, lucruri normale și firești în lumea frumoasă a satului.
Nu mai trec cârdurile de gâște din prundurile râurilor, care erau sursa inepuizabilă a fulgilor pentru pernele de zestre sau a pilotelor pentru iarnă, folosite la încălzit.
Nu mai trec cârdurile de cârlani și berbecuți cu mieluțe de prasilă, care erau sursa cojoacelor călduroase din piei de oi dubite natural, albe ca hârtia de scris, la fel lâna care era baza tuturor lucrurilor de mână, ce împodobeau și încălzeau casa țărănească.
Astăzi nu mai coboară vitele din țarină și de pe dealuri, blânde și liniștite, în cântecul pestriț al clopoțelelor sau tălancuțelor legate cu lanțuc la gât, să nu se rătăcească prin văile pline de aluni și stufariș sau lăstăriș din dealurile Bucovinei.
Acestea toate au ajuns elemente de basm, ulițele dedemult ale satului românesc, pe care în sarbători coborau din toate cătunele țăranii cu copii imbracați în haine naționale, umplând biserica din mijlocul satului cu prezența lor, plină de viața, de credință, cu suflete calde și blânde.
Veneau să-L întâlnească pe Hristos, venit și El la Sfânta Liturghie, să-i hrănească cu Euharistia propriului Trup și Sânge să rămână vii sufletește și cu parfum de Dumnezeu, să nu uite că sunt fii Lui.
Acesta este ethosul satului românesc, munca, credința, omenia, obiceiul și tradițiile!
Astăzi toate au adormit precum strămoșii din cimitire, sub crucile îmbatrânite de timp și vreme, unde așteaptă liniștiți obșteasca chemare a sfintei Judecăți de Apoi, să ramână veșnic în lumina lui Dumnezeu.
A tăcut satul românesc odată cu modernismul, vioara nu mai zice doine de suflet, taraful nu mai face față muzicilor venite din occidentul îndepărtat, clăcile și sezătorile nu-și au sensul și rostul, tinerii sunt la muncă peste hotare, casele stau încuiate și pustii, ici sau colo, câte o bătrână stă singură și tăcută la poartă, căutând în zare cu mintea și privirea la cei plecați, cărora le duce dorul.
Apusul satului românesc și agonia diluării lente a tot ce mai înseamnă românism, tradiție, cultură, se simte la o primă vedere, prin imaginea pustie și tăcută a lipsei de viața și animație din întreaga vatră a satului de altădată.
Așa mor valorile și frumusețile românești, prin nepăsarea, uitarea și lipsa noastră de interes, față de jertfa celor care azi nu mai sunt, dar poate se răsucesc în morminte.
Să nu fie și o mânie divină, sau un blestem al strămoșilor pentru indolența și indiferența noastră.
Toate frumusețile simple de odinioară alcătuiesc tezaurul inestimabil al unor țărani curați care au plătit cu viața, cu răbdarea, cu suferința, cu sărăcia, cu încercările, dar nu s-au lăsat învinși nici de furia comunistă, care ar fi vrut să-i îngenuncheze cu forța, pe când noi odată ce am dat piept cu occidentul am și lepădat orice povară și ne-am aliniat altor standarde și ideologii, fără prea multă mustrare de cuget sau părere de rău.
Logica este mai simpla ca orice și ușor de înțeles: Cei ce au plătit cu sânge pământul românesc, l-au prețuit și pastrat tot cu sânge!
Noi dacă l-am primit ușor și gratis acest pământ și fără jertfă, cu aceiași nepăsare și fără multe mustrări de cuget, l-am dat străinilor foarte repede, foarte ușor și aproape pe nimic.
Dacă continuăm exodul modernismului și al occidentalizării, în maxim 20 sau 30 ani vom trăi istoria asemeni evreilor, când au fost duși în Babilon.
Insa la noi, noi am ales Babilonul occidental singuri și am uitat prea repede Ierusalimul nostru românesc, plin de istorie, de eroi, de sfinți, de martiri, de altare sfinte și de bogății inestimabile, pe care le ignorăm nepăsători, iar alții le râvnesc cu multă ambiție și ardoare.
Închei ideea acestor amintiri frumoase despre satul românesc, cu dorul de dealurile și munții Bucovinei, în care am crescut, am copilărit, am colindat pâna la anii de armată.
Sunt cu sufletul la frumoasa Putna, mănăstirea copilăriei și la blândul Iachint sfântul Putnei, părinți sfinți ca Pamvo, Tudor, Damaschin, Sebastian, toți trecuți de mult la Domnul, care au împrăștiat har peste dulcea Bucovină, mântuind mii de suflete dornice de slava lui Dumnezeu.
Sunt cu sufletul la ulița copilăriei, la bunicii la care am crescut Maria și Gheorghe, la bunicii cumsecade din Slatina Voitinelului, Ana și Gheorghe, la colegii de școală, la vecini, la megeșii apropiați la toți cei plecați în Cer, pe care-i pomenesc de la un capăt al satului la altul.
Sunt cu inima la cimitirul satului unde doarme deja o generație cu care eu am crescut în copilărie, cimitir unde de nenumărate ori aprindeam lumânări la morții necunoscuți. Am în minte frumoasele slujbe ale sărbătorilor si glasul preotului Vasile, care de 45 ani este păstorul sufletesc al satului natal.
Am în minte școala, evenimentele, oamenii, horele, strânsurile câmpenești populare ale satului, am în minte chipul multor țărani și tărănci frumoase și evlavioase care umpleau biserica încă de când eram de 6 și 7 ani, și mergeam la biserică cu bunica mea.
Simt și astăzi, după 50 ani, la fel aceleași frumoase amintiri, multe uitate, altele bine fixate în minte trăite atunci și de neuitat. Sunt la fel de vii și reale ca atunci! Am în minte iernile cu zăpadă mare, sărbătorile frumoase, slujbele de Înviere, deniile, Sfintele Masluri, privegherile și multele zile petrecute la stâna ani de zile, cerbii, munții, pădurile, totul a rămas doar un film din care episod cu episod, unul câte unul, personajele frumoase și dragi se retrag din decorul lumii acesteia, ei făcând cândva parte, din vastul tablou al copilăriei în satul românesc din inima Bucovinei – Vicovul de Jos, sat vechi și frumos din vremea marelui domnitor și Sfânt, Voievodul Ștefan cel Mare.
Într-o zi, și ultima foaie a acestei cărți despre satul românesc, se va închide cu un amin și o „Veșnica pomenire”, așa cum este scris în legea divină a lui Dumnezeu.
În urmă, vor rămâne aceste însemnări însoțite de o lumânare aprinsă și pentru sufletul celui care a alcătuit acest epilog, ca un mic letopiseț sufletesc.
Părintele Calistrat – Iași,
La sărbătoarea Tăierii capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul – 2019.